Mere pădurețe 27 - DIRECT din telefon necorectat

Mere pădurețe 27

     - Dragă Redactor şef rev. BOGDANIA, Ionel Marin, iată o cronică-eseu la Căutând După Mere, dialog amical... “Căutând după mere. Un dialog amical” de Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete: Căutând după fericire.

     - Suntem o revista profesionista. Nu promovam amatorii. Mircea Arman

     - Mulțumesc domnule redactor şef, să fiți fericit! SUCCES, DOMNULE FILOZOF ŞI VIAȚĂ BUNĂ, ACADEMICĂ. Unde o fi nea Iancu? Şi amatorii pot deveni scriitori profesionişti. Despre mine a scris inspirat criticul Lucian Gruia, Mihail Duțescu în revista Srisul Românesc şi mă cunoaşte şi doamna preşedintă US.R. filiala Cluj, Irina Petraş, din Patria Limba Română Eminescu. Cu prețuire şi respect, Pavel Rătundeanu-Ferghete

     - Draga Pavele nu te ploconi. Profesionistii sunt scule de comanda pe cand un amator este sufletul natiunii, este fiul tarii si al durerilor parintilor ei. Amatorul este voluntarul adevarului si glasul iubirii lui Dumnezeu. Profesionistii sunt limitati de perfectionismul lor, adevarate masini, roboti. Ei stiu totul. Cand ajungi aici viata nu mai e interesanta, e un abis, e sfarsitul. In schimb Amatorismul e o calatorie, prin revelatie continua in eternitate. E un entuziasm infinit! E creatie, e Dumnezeu!

     - Eu n-am jignit pe nimeni şi incredibil şi nu imposibil aici e buba (nu mă mir, că la Junima şi Creangă era şicanat şi se râde de se prăpădeau de şotiile şi poveştile lui, nişte şarade sclipitoare, eterne şi azi capodopere despre care ştim cu şarm, cool, scrise. Unii sunt hâzi, insipizi, nu-şi văd lungul nasului în exigența lor incultă, nu se văd de lungul nasului lor, că n-au spirit larg deschis, că sunt aşa cum nici din cauza copacilor, nu se vede pădurea cu MERE PĂDUREȚE (nu prea mulți văd că noi avem ceva-n comun, ceva uluitor, ceva mai mult, social-uman, deşi eu nu-s Romeo şi tu nu eşti julieta, dintr-un scandal din parlamentul României, că tu eşti beton (ciuful acela de fată cu breton, cea mai mare ştrengăriță din raion, iar eu cel mai mare vagabond de la cefere, un refren, reper şi caracter din R.P.R., când parlamentarii n-au scrupule, n-au pic de omenie în formula complexă a politicii şi-n chimia savurată, ca bâlciul lor: cu spini, cu colți de piatră şi câini, care ne latră la Piatră pe piatră cu firu-ntins în mediul lichid de pe propria noastră vatră cu laudă de zestre albastră-Divan adhoc, mană cerească, omenescă fără irinii, de adevărat circ cinic, pragmatic, în corola de minuni, înțelepciuni şi lumini nestrivite. Eşti iubirea de la porta sărutului, la 142 ani-aniversari, Brâncuşi, după cum o zice Cătălin Măruță, bărbatul lui Andra cântăreața expresă excelență, din juriul: "românii au talent" şi sunt o voce cu vocație, românii, al României. Nu fac pe "lupul moralist"(cum facem bine omenirii cu nişte vorbe?) Dăm cu lopata la omăt, cu lopată de care Dragomir a zis serios, mieros:

-"O lopată va fi bună şi pentru Pavel," spunea tata la unchiului Toma Stănescu şi lui mătuşa Elvira, fata celui căzut în primul război mondial, în 1915 Ferghete Petru învățător în Sâmpetru-Almaşului şi ar fi fost aşa, dacă nu ar fi stăruit aceşti părinți morali, care au stăruit o leacă, c-aş fi capabil de mai mult şi mă şi îngrozeam de munca necalifată (şi chiar se zicea:

-"Încercarea moarte n-are şi nu avea moarte" şi tata Dragomir s-a lăsat convins, că pot fi şi altceva decât muncitor cu lopata în fabrică, ca el la Rapid, privindu-se ca bun exemplu, chiar crezându-se bun exemplu, fără mătreață şi fără păduchi: mipistreți pe mimondc-pe porc, ca vitele în bătătura țăranului harnic şi bun praznic). Totul vorbeşte de la sine, eşti un sincer, om de caracter, Miclău, cu-n rol benefic, veşnic, cu-n bine maxim. Noi dăinuim peste timp prin ceea ce suntem prin iubirea noastră şi ideea s-a brodat pozitiv pentru oameni. Irina Loghin a împlinit azi 80de ani. E doar cântec, o nemuritoare a omenescului, ca din film, că viața i-a fost pentru mulți  co vie inspirație pentru câți frunză şi iarbă, generație după generație, cum zice Mirabel Dauer şi Fuego şi..., că e un cântec în cuvinte, că Irina Loghin e ca o liră cu osanale, că la drum lung cunoşti oamenii, că-n America am mers cu taleaşca... (eram în spectacol după spectacol obositor, că eram într-o distracție, că unde eşti copilărie, la mulți ani, că unde eşti copilărie, că nu te mai găsesc, ca să mai gust din pitoresc aroma şi omenesc cu tot ce epiesaj rural şi de la oraş?) Unde ni potența?. Irina loghin cântă, cântă şi mă încântă. Uneori tu mă iai în pachet în vizor, nu te deranjează cum sunt, deşi de alfel sunt doar un om cu păcate, dar de partea celor dragi, că nu muncesc de un timp fizic, pe Daria enervând-o neputința mea, ea crezând, că eu n-aş vrea să fac ce e nevoie, dar ce zice ştiindu-mă nevinovat şi nu mă deranjează animația ei plină de reproş:

-"Tu crezi dacă nu lucri, crezi, că vei trăi mai mult şi crezi că vei fi longiviv, şi doar scrii super tare pe piață (ea zice păcătos de obosită, estenuată). De ce aş fi altfel de cum sunt? Tu eşti plin de un fluid a Dumnezeului nostru Eminescu, că trăieşti ca un mit, în depărtări, dar cu o prealina a ce ai tras, deşi-mi spui prea puțin din viața ta de lemnar şi navetist la Oradea, cu viața ta omenească ajungând în Australia din cauza unui auster şi apoi aducându-le pe Florica şi pe floricile tale-suflet din suflet de romance (aş apela la tine, la aceste minunate flori de colț, întrebându-te, aceste excelente n-ar putea să se înhame la munca de a-mi traduce în altă limbă vre-o carte de a mea, deşi nu-i comod să alăptăm, alintăm această opera omnia scrisă folcloric, mai aparte de mine, ca uneversalul nostru Eminescu, dar altfel, cu alt stil, fără canone clasice, dar cu responsabilitate scrisă cu spiritul şi naturalul autohton, original şi chiar inedit, eu prietene fiind eu cu personalitatea mea distinctă cu starea de bine care mă implică prin ce-i omenesc românesc, ca pe Ben, cum chiar tu ca om, român adevărat, o zici patern şi sincer, că nu eşti retras din socotelile noastre, scamatorii înteresante, fiecare aparte cu ideiile noastre, dragă Miclău, cu-n întreg univers de mireasă trecută de bărbatul care eşti peste prag, chiar şi Alex.Ştefănescu zicându-mi c-aş fi freş, scriitor cu talent nativ, că-s scriitor luminos, cu folos, de folos poporului meu, poporului nost, un rost, pentru care, dragule tăiesc viu, ca să-l cinstesc, cu demnitatea care i se cuvine că-i DEMN de Dumnezeul său cu ADN sfânt, în drept de a fi al nostru pentru a candida minunat la fericire cu iubire la înviere, ca imnicul transilvan, Ioan Alexandu, "Şandor", din Topa-Mică, a Clujului, un liric plin, divin, în Curaj serios imnic-odă şi cumințenie a pământului cu vedere normală, cu apă fără nitrați, clor şi..., că naturalii trăiesc natural, exigent național, reducându-şi durerea, suferința şi bucurându-se spirit liber şi-n Casa Albă cu Biblia în mână cu îndemână inimă română binecuvântând şi zicând de-ți sta mintea-n loc, cum a făcut-o şi-n Parlamentul României acest eminescian, someşan, distinct-păstor blând"-Hristos a înviat, profesor universitar la catedra Eminescu, cu diferență vizibilă, lucrea sa de licență şi doctorat fiind: "Eminescu şi Pindar", care am citit-o dintr-o răsuflare, în Topa-Mică, în casa lui părintească, vecină cu casa a celui badea Ioan văduv, în casa, unde s-a născut cu lumina veşniciei, cu lumina zilei de început şi cu drept la poezia scrisă cu nerv şi emoție, simțită cu arama evidențiată pe propia piele, aici activând profund, cu dragoste: duh de adevăr şi duh de viață cu calciu şi vitamine chiar şi viamina D (de asta utipic făcând apropo şi Liviu Dragnea un cupidon a politicii PS D)-simetrie în ecuție omenească cu soluție cu potențial, ca veterinar prevenind îmbolnăvirea animalelor domestice prin vacinare şi tratându-le când animăluțele se îmbolnăveau şi era musai să le mențin pe linia de plutire fără nici un sindrom din lanțul slăbiciunii, înțelepciunii şi rugăciunii cu fluturaşii de dragoste la prima vedere binecuvântare pentru tot ce există lapte şi miere, esență şi excelență cu divergențe, că doar menținându-le sustenabil animalele, în impecabilul lor beneficiiem social-uman, chestii în comun de făcut în relații, cu de produse eco-alimentare şi sub-produse în nebunescul nelcoşag-ferkeş, cu făinoşag, în iubire, cu iubirea foarte frumos în suflet şi nu-n acte, pâine de toate zilele în drăguțul vieții cu benefic şi eficient cu durată-n bine şi util, ca nici în zi de post să ne meargă prost orice ni s-ar întâmpla, că ce nu ni se întâmplă imposibil?).

     -  Tu intelegi de ce te numeste amator domnul redactor care ti-a spus ca el publica doar profesionisti? Pentru ca amatorul scrie pentru orgoliu, vrea recunoastere acum pe cand profesionistul scrie pentru eternitate. Iti spun asta ca incurajare. Nu te lasa intimidat ca tu le vrei peamandoua (acum). Te vor recunoaste ei mai tarziu. Chestia cu tradusul e mai complexa.

     - Şi dragoste la prima vedere, dacă tot povestesc nostalgic amintiri din copilărie şi tinerețe cu tandrețe şi frumusețe, în Topa-Mică, mi-a căzut cu tronc, cu drag, o fecioriță Tătar Raveica, nedesflorată, fiică a unor pocăiți, cu mulți copiii, vecini cu casa părintească a lui Ioan Alexandru, Raveicuța fiind foate frumoasă mândră, mortală chiar şi naivă, cu bun simț şi decență, absolventă a Liceului agricol, contabilă la ceape Mihăieşti, Sâmpaul, dar de ce să fiu înşiră-te mărgăritar, că totul era cu-n roz, torcaz natural şi eu eram doar un visător, care nu ştiam să mă bucur de viață, că unde eram  pe nicăieri, ca visător timid? deşi ne asemănam în modestia noastră, ca doi porumbei la gene şi pene, eu doar un călător efemer fiind, ca un flutur de lampă orbitor, mai mult decât crezi, plin de luminozitate oprit melancolic lângă mărul de lângă drum volens-dolens, ca Adam un împedicat în grădina Edenului şi indecis, când, acestui Dragobete, Eva, ca o sfântă, îi întindea mărul luat din gura şarpelui-Lucifer, din pomul interzis a conoşterii şi a conştiinței, că dragobetele era cu sufletul surprins şi cu vrăjeală, că "Dragobetele pupă fetele" şi iubirea e foarte importantă între oameni, cărora trebuie să le cunoaştem faptele dacă-i stă în spate o casă, o maşină evident, câtă linişte, pace şi cât respiro şi... vezi ce are de la lingură, ac şi potențial, ştiind ce vrei, când te mâncă să te însori, dragostea fiind să se întemeieze o familie, cea ce se numeşte celulă a societății în epoca de piatră, cum ziceau mult huliții comunişti a lui Ceauşescu cel cu multe afinități şi mai gospodar ca conducătorii de astăzi? Ştiu ce zici zicând despre tradus, dar lunişte-te, că nu-i cer nimic nobilei şi frumoasei, tandrei, chinezoice, Ming, că dragoste cu sila nu se face şi ar fi o dramă să fac pe niznai, să mă prefac într-un suflet, că nu pricep ce-mi spui ca om de caracter, că tu om de ispravă şi sincer, nu eşti rămas pe drumuri, dar şi eu spun ce-mi doresc, îți spun pe şleau, sincer şi cu tupeu ce mă doare, că ardelenii, eminescieni-transilvani, nu ştiu cine-s, c-aş fi autentic de valoare, c-aş original, patriot şi modern cu-n vocabular bogat, că am propria experență şi excelență, cum zice şi sibianul preşedintele publiciştilor din România Duțescu, în revista de cultură: SCRISUL ROMÂNESC, DIN CRAIOVA (îmi vine minte în timp ce vă scriu, deşi nimeni nu se plânge iresponsabili de prostie, îmi amintesc de  Aristo, Bunescu, bucureşteanul realist şi cinstit, c-are-n familia sa traducător în engleză, ca un careu de damă, din Dama cu camelii, scrisă de Dumas-fiul, că ştii ce zic, trebuie să spun ce mă arde, că nu vezi, cum sunt privit de academicienii României, nişte fățarnici şi farisei a imposturii, exclud pe George Anca, un academician cu vederi largi, cu vederi largi, generos, scriind despre CĂUTÂND DUPĂ MERE, dar revenind la Bunescu gândesc să... să zică la traducătorul lui, că academicienii, alții, care nu văd evidentul în ceea ce sunt iubire, fericire pentru ceilalți, că nu pot fugi de adevăr şi realitate, dar nu mă dau bătut, chiar dacă numai cu o moarte sunt şi eu, o baligă, dator, că Ben, nu se moare aşa uşor şi încercarea moarte n-are,ci viitor,chiar dacă mai ales:învinsul e biruitor, că mai sunt MERE PĂDUREȚE, marile speranțe, că noi nu ne-am pierdut în ireversibil timpul ca Marcel Proust şi asta-i un lucru bun, artist, cum preferi tu să zici constant plin de bună-voință, că mă îndemni demn, cu precizie restabulind regula:

-"Scrie, Pavel, scrie" şi parcă ai fi moderatul paşoptist, revoluționar răsfățat al istoriei care-şi dărâmă miturile şi salvator, Ion Eliade Rădulescu, un opus a lui Nicolae Bălcescu un alt român-conştiință a ce suntem ca: Românii supt Mihai Viteazu.

     - Sa citesti in chineza cartea merelor e ca si cum ai taia varza la pisici. Nu ar intelege nimic. Tu scrii doar pentru romanii adevarati. Nimeni nu poate gusta din acest sac dicsit cu bunatati, e atat de dens incat dupa doua fraze ti se indulceste gura ca dupa doua caramele si daca nu ai dinti dacici nu ai ce cauta in ea. E psihologia taranului roman, care e unica. Un umor si muzicalitate aparte. Vorba lui Vica: in o suta de ani multi vor trai pe spinarea scrisului tau. Este densa, foarte densa. Prima privire asupra textului iti lasa impresia ca autorul inoata in propriul subconstient-inconstient fara sa evite zonele „mâloase”, ba chiar trecand pe acolo cu satisfactia autopedepsirii. E o punga grea, ticsita cu dulciuri "alapavel". Imi pare rau ca esti doar un "amator" care va sparge istoria - din fericire asa lucreaza Dumnezeu.

      - E şi normal să fiu atent la ce mi se întâmplă şi să mă bucur de indiferent ce mi se întâmplă în exces, că nu pot trece de la mine, indiferent, de cum se complică lucrurile, că nimeni nu vor fi înstare să explice banal, cum decurge viața noastră, noi avându-ne realitatea şi indentitatea noastră, cum zice şi Vasile Tomoiagă redactor la Radio-Cluj, cu nevastă-sa de asemenea traducătoare şi cu doi copiii frumoşi maramureşeni, că cine suntem noi de fapt, Ben, şi ce facem de succes, că noi suntem doi răspunzători, c-avem seriozitate şi nici într-un fel cu jumătăți de măsură, deşi eu mi-am luat doar în toamnă, în1970, Bacalaureatul. Te plictisesc cu unele amănuntele mele, ca stelele pe cerul Luceafărului, eu văzându-mi, ca fiecare de traba mea, ca o partitură muzicală, când n-am ce face, ci sunt muncitor cu simț de răspundere, când scriu pe cont propriu divesificând, ca şi cum aş lucra fără poticniri, că vreau să fac bine, că noi avem multe lucruri în comun, greu de imaginat de ceilalți, că nu-i nici o problemă, dar la lucru bun, cum să renunți, cum să-l abandonăm, dacă nu ne permitem? E ca şi când ai contempla, Ben, sânii unei femei plăcute, bine făcute, naturală şi fără silicoane, un arificial în diferența care te bucură bucățică cu bucățică.., cu o intenție sofiaticată, ca Sorina Savu, care exagerează şi minte, că ea s-a măritat cu un alcolist, care o bătea, c-aşa cum îi venea lui era smâcit, ca neom..., care are dreptul de pleavă, cu creer spălat, pe creer, că el pur şi simplu:

-"Îmi bag piciorul... "şi nu era înteresant într-un nimic şi parcă era la cuțite cu Sorina Savu, o Udrea a şatrei şi a lui Băsi, conspirantul îndrăgostit de o tufă de Veneția, care a pus ochii... pe pământurile de la Nana, că prin asta are politicianul şi amirarul, lup de mare, de câştigat, ritmul vieții cu armonie.

Pe strada cu divin artist,

tu Vasile eşti artist trist, emoțional surprins.

Ben Todică parcă am citit în POVESTEA VIEȚII MELE DE GEORGE SAND:

-"Când vorbeşti în mod obişnuit despre tine, ți-e uşor să începi să te lauzi, şi asta, cu totul involuntar, printr-o lege firească a spiritului uman care nu se poate abține să nu înfrumusețeze şi să nu înalțe obiectul contemplației sale. Există chiar lăurădoşenii naive care nu trebuie să ne sperie, când sunt îmbrăcate în formele lirismului, ca de exemplu, cele a poeților care au, în această privință, un privilegiu special şi consacrat..." Tu acționezi promt, cu animozitate şi vocație, cum îți dictează cu sinceritate adevăratul tău caracter. Viorica Dăncilă:

-"Îl voi suna pe preşedinte...", zice nervoasă, cârăind ca o broască călcată sau mieunând ca o mâță în călduri, cuminte, cu păr lung, înaltă cât o prăjină, cu creer de găină cum zice Dragoş Pătraru, în emisiunea sa, Starea Nației, zice inflamat de minciuna parlamentariilor-politicieni, fără nici ordine şi regulă la ordinea zilei (unii-s cu scandal pe holuri şi-n plenul sălii parlamentului cu spirit aprins şi fir întins în sinapsele neuronilor, că unii nu vor mărirea alocației pentru copiii umblândciocii, cioflingar, ca surpinşi în față pe întunericul dens, surprinşi, de fanta luminoasă.

Unii protestează aruncând cu checeap, de culorea roşului aprins a mistruației, pe clădirea ministerului Justiției, alui Tudorel Toader, că şi liderul PSD Bistrița-Năsăud, Daniel Suciu, îşi dă demisia, ca prostituată politică, nedumerită, deşi cârcovează, Viorica Dăncilă, ca Îngerul a strigat, în Balta Brăilei, chipurile, că pe negură şi fulgetură, frumoşii nebuni a marilor oraşe, a lui Fănuş Negu, Fănuş fiind consătean cu Matei Nicolae, un alt prieten metaforic din Cartea cu prieteni...

că noaptea pe negură,

pe fulgerătură,

frumoşii nebuni, făimos caii fură.

Totul vorbea prin mine,eu prin Veronica lui Horlău "fata pădurii şi Dragomiru fătului, aveam dreptul la nemurire, că prin ei îmi am înalta iubire, îmi aveam dreptul țăranilor ajunşi muncitori, având dreptul de om ca să candidez la fericire, dreptul la înviere, ca o fântână artiziană/ Blanduziei, fără vre-o restructurare a guvernului, cum e convinsă prim-ministru, că oricum e o atmosferă, eu fiind plinuț nu din cauza traiului amar sau bun, cum mi l-au asigurat ei, ca părinți dezinteresați, cinstiți, harnici, ci din cauza Hipotiroidei, cum îmi zicea că am endocrinologul Mariana Stroe, medic primar la Clinica Endo... Cluj-Napoca, dar ca să nu ne lipsească nimic de pe masă sau apoi eu, nu mai breaz, ci precar, făceam ce puteam, că eram un slăbănog acățat la lume să cresc trei din copiii lui Vica avuți cu alt bărbat şi pe Daria avută cu mine, că mama, fata pădurii, m-a educat  să mă mulțumesc şi cu puțin, ca şi cum aş avea mult, bunătatea toată din lume, raiul întregului pământ omenesc (şi Veronica era mulțumită şi doar cu mângâierile şi săruturile lui Dragomir, ca Vica, cu darurile cereşti şi pământeşti, cu gesturi minime de alint din partea lui Pavel).Tot mereu ne povestea mama, de parcă de altcineva povestea, de jocul ei de a Baba-ascunsă pe/prin păduri din cauza nemților sau ruşilor cu toții hărpăreți, care puteau să achiziționeze singura vacă cu lapte, ca pradă de război şi apoi cu vițel, care o bucură enorm pe Veronica, când îl fătase Bumba, vițelului, Veronica, mădărindu-l fiind vițică, de gen femenin: Mâmndraia, uneori mai zicându-i şi Joiana neobişnuită cu averea dobândită de ea cotând în hotarul Sâmpetrului de vaca lor, ca să nu le-o ia vrăjmaşul, musafirul nepoftit, în țară, dar venit, ca să facă om-ucidere, prăpăd şi... sărăcie, pagubă. Aici e energie, nu vorbe, ci verbe, proverbe, care ne mai dă viață-conştiință şi ştiință. Călare pe cai sau fluturi, drăguță de pe şesuri  cu raiiuri, plaiuri, în munți şi văi cu coame-culme. Eram copil, Ben, dar crezi că trăiam liniştit, mai ales, că nu mă împăcam cu gândul, c-am să mor şi nu-mi puneam problema cum, ci mă temeam pur şi simplu, c-am să mor şi-l visam pe bunicul lui Radu Birtocean, a Răguli, cel care avea să cumpere casa părântească de la Monica Sălăjan, a bădiucului Ionaş, de la Duneşti, că la aieştea pe ulița care se izbeşte, vâră piepriş, în costa îmbrădită prin ocolul lui Zâmbuc, pe unde cu Dumitru Găzdacului, Petrule şi Gusti Sârbului, un alt prieten de peste puntea de dincolo de unchiul Iacob, în valea din zona asta înecându-se, fratele lui Gergica de-a Forții, că ne jucăm în apa văii Sâmpetru şi cum ploase ciudat fără a fi înorat, vreme grea, ba existând soare de vară, dar plouând mai însus de Dâmbu Cremenii, pe la Strâmba şi Purcăreț şi apa mare, tumultoasă, care moloasă şi văluroasă tot creştea, dar noi ne jucam sprințar şi gălăgios, că noi ne distram incoştienți, deşi apa treptat ne răsturnă de pe piciare, reuşind să ieşim pe mal, care de care, Gusti Şerban "Forța" nemotivat întârziasă în râu mai mult decât era admis şi râul sofistficat îl luase năvalnic şi-l duse la vale tot mai la vale nefiind altă alternativă către valea Almaşului, un fel de Someş care pe la Hida, Baica, Bălan, Var, cotind-o spre Jibou, dar sătenii alarmați, că apa ca un bivol negru luase în coarne pe Gusti, o luaseră prin grădini şi pe unde puteau crezând încă, că l-ar putea salva, deşi apa năvalnică cu inspirație nelimitată de a se primeni în permanență lovidu-se turbulent de bolovanii înşirați în abia râului, dar Gusti a fost găsit, agățat, împotmolit, ca împerecherea prepelițelor (de unde ştiu că de Oscar sau Nobel nu era şi în mod normal Ortinoring, nu eram, eu profesând nu atunci, ci mai târziu ca veterinar încurcând sula cu prefectura; deci la Podul Hopoii după ce apa şi-a scăzut debitul l-au găsit înecat, asta presimțându-se cu jale, ca o jale care întrista, înegura, viața satului, auzindu-se în sat diaboluca veste:

-"S-a necat, mă...!"

Apoi Dragomir s-a dus cu Mitru lui Istrate, Petrule, vecin cu fătu şi biserică şi momentul nu era extraordinar, ci o ocazie, care nu bucura, deşi satul, sătenii cu treabă se mobilizau să-l însoțească pe înecatul nevinovat, să-l însoțească emoțional, melanconic, pe ultimul drum conform unui ritual, ceremonial, de înmormântareCerominialul Îmormântăr în zona dealurilor Clujului, 2011), înmormântare transilvană, ca la români (şi nu erau rămaşi fără glas românii care boceau, preotul prohodind mortul-copil ); (pentru comparație şi detalii, vedeți cartea mea publicată la editura Tradiții Clujene prin bunăvoința Dir Doctorand Tiberiu Groza, foto: Mircea Cîmpenu cercetător la Centru de promovare şi conservare a culturii populare tradiționale Clujene, coperta Nicolae Nerțan, redactată de cântărețul Florean..., toți oameni şi oameni dintr-o bucată, generoşi şi cu bună-cuvință, cu performanță şi stare de bine, nobili şi convenabili, că ei nu surmenează pe nimeni, la toate având un răspuns corespunzător). Multe sunt, dar ce poți face distrat? Să suferi râzând sau plaângându-mi de milă, în dragostea cu silă, că în forță nici nu există cum se ştie, ca o gingivită, care sângerează şi nu eşti bine dispus, că te doare şi durerea te tulbură şi te stânjeneşte în munca, în care activezi implicat, pentru' că eşti om şi fără muncă nici nu te-ai explica şi justifica. -"În politică doar boii-s consecvenți," a zis unul, fără ca alții să comenteze, să mai zică ceva deştept ori în deşert. Dar era vorba de Vica o naşpa care-şi iubea țara şi ştie Mircea Cîmpeanu, care a fost la noi în Ciubăncuța ca Mircea frate-meu şi Maria, cumnata, nevasta lui, au venit, că nu se fereau să ne viziteze, că vizâtând-o pe Măriora şi Ioan Sălăjan la Zalău sau la Pustă (Deşert-Rostolț ori pe la Zalău, chiar certându-mă Mircea, că eu nici n-o sun măcar, dar el cu sentimentele lui nici nu se întreabă romantic: Ion sau culmea, Mărioara, de ce nu mă sună, că-s tot din familua noastră, dar Mircea de asta nu se întreabă, lor nu le pune bețe în roate, ei, ca ce/pentru ce-s scuzați? Eu de ce nu-s înțeles vizualizându-şi iubirea, deşi îi ştiu, că nici ei nu-s lipsiți de iubire, dar sunt neglijenți, c-atunci când le telefonez vorbesc blajin, delicat, omenos, ireproşabil crezând în Dumnezeu, că dealtfel ne-am împăcat bine, ei fiind primitori, ca la o nuntă mare, când mă au oaspete, musafir, considerându-mă sincer, ca de-al casei, că Mărioara mi soară şi Ioan cumnat foarte relaxat (Cum să-ți spun natural, că Vica era cu o experență foarte înteresantă, matură şi fabuloasă în toate cele, teribilă... Puteam să stau în afara turmii? Uneori ni greu, dar ce-i greul? Vorbeam despre toate, de nouătăți şi cu ce ne îmbunătățim situația, discofortul situației? Era zâmbet cald, mângâiere, un traditional (şi ce muncă ostenitoare, durerosă, era când o femeie năştea un om, un natural cu suport moral, cu efort: scremut şi încordare, un ceva un altceva care spărgea rutina a vieții, de până atunci pe Arcă şi ce să zic? Vica era oficial un miracol, un dificil spectacol, când la casa de naştere, Maternitatea din Dej față de mine, intrus intrat în salon, se chinuia să nască pe Daria, un D'rdagnean al Romàniei, caratista de România, un altfel, chiar zicându-se super: -"Dacă nu va putea să nască i se va face acestui trup şi suflet cu lacrimă, i se va face cezariană," dar totul era tradițional şi folcric, cineva din personalul medical încercând să mă scoată afară, dar cu mişcări leneşe n-ajunsem la uşa salonului, că Vica făcând un effort (nu ştiu dacă supra omenesc, că apa i se rupse şi până a pune mâna pe clanță se auzi muzucal un scâncet de copil, scâncet, care mă făcu evident să fiu şi mai încet şi bleg să întorc capul către Vica cu obrajii înroşiți şi traspirați şi la curu ei ceva roz care parcă cu fața rotundă îmi asemăna, ca Maica Precesta. Era orfanda, darul cel mai de preț, care mi l-a făcut vredată această" ce mult te iubesc Vica", cu toate, că devenisem palid şi parcă mi se tăia picioarele de la genunchi îmi dam seama, chiar fâstâcindu-mă ca un om beat (Vica era o veşnică ispită, o adorabilă în permanență, conştiința care se înghesuia doar cu mine în pat. A-ți fi fost bine să fiți surprinşi de ea, dar ce pot să făc ne mai având şansa asta, neştiind pe unde şi pe la cine dumneavoastră a-ți întârziat ...! Aici e energie, nu vorbe, ci verbe, proverbe, care ne mai dă viață-conştiință şi ştiință

     - Esti incredibil! Vica te ajuta din ceruri sa-ti dai drumul in leaganul vietii, al elegantei scrisului si al fericirii. Cred ca pentru asta a si plecat ca sa-ti de-a vant.

    - Pentru mine Vica era o clemență, o oază de potolire..., oază de linişte. Ce-mi zici rumeg, deşi nu ştiu cânta fredonez, chiar dacă mai patinez, dar care n-o face, amatorii mai mult mai pitoresc-fantastic decât cei care egoişti se cred profesionişti dar feştesc, pictează, de Sfinte Paşti omeneşti, vopsesc ouă cu beşini (dar de unde ştiu fățarnicii, că nu-s farisei şi iuzi, chiar dacă nu se mai poartă decât de impostori?) Să înțeleg Ben, că tu ca până şi acuma, m-ai coplimentat (în ce sens, cu ce motiv, că tu imun şi demn tot asta ai făcut, în mod cinstit, drept din fire, pentru'că eşti un impecabil, un responsabil pentru cultura noastra, ca şi cum amu ai urma o dietă în arta succesului asemeni lui Pavel Coruț, Goma şi Cioran cu o filozie aparte, ciudată, ca operile, sculpturile, cu iz popular românesc, dar cu spirit omenesc modern universal, dar în ce privință e fericirea ta, în ce mă priveşte, mioriticule, tu prin tot încercând să mă recuperezi şi să-mi oferi un loc al meu, cum zici, că merit pentru modul, în care eu scriu, cum scriu?

     - Pentru ca tu esti un artist, pentru ca frumusetea si bogatia tablourilor pictate de tine nu vor fi niciodata egalate de nici un profesionist, pentru ca tu esti sursurul raului, fluierul cobanasului si scartaitul plugului in brazda, esti ochelarii timpului prin care ne ajuti si ne alini dorul de acasa, dorul de adevarata romaine si adevaratii parinti care ne-au alaptat si leganat in doina si glasul dulce al mamei. Fiecare pagina te adduce mai aproape de Dumnezeu prin surpriza si indestularea ei. Fiecare pagina e o lingura de miere, o lingura de Dumnezeu hranitor de mireasma a vietii. E adevarul dupa care tanjim toti. Noi nu am fost creati sa fim tinuti in țarc asa cum o doresc pinguinii academici, asazisii profesionisti. Profesionistii isi au locul lor in societate insa ei niciodata nu vor fi un Tolstoy sau Dostoievski. Talentul scrisului e vocea Domnului. Dracii nu au nevoie de talent pentru ca ei au reguli precise de la Scaraotchi. Multimea saraca nu-l intelege pe satana, ea il simte si se ascunde in tacerea mintii. Multimea se poate hrani din paginile tale si bucuria oblojeste /vindeca.

     - Asemeni unui Ion Roată, chiar dacă bătrânul e de la Aninosa, că pe Ion Rotă cel adevărat l-au captat în divanul adhoc şi boierii care mai de care e cu gură  pe acest generos şi înțelept, Ipu, a satului cu cotitură de o 180 grade către dezastru satului necurățându-le ouă domnarirlor care din ziuă fac noapte şi plajă, vacanțe, prin țările calde, acestor încrezători, cozi de topor, care şmecheresc, şmanglesc, fură, de la stat în loc să dea din punguța lor cu doi bani ori din bănuții văduvii puşi în cutia milei ori la iaz, baltă, tău cu toporul şi carul cu boii lui frate-so să înspăimânte drăcimea, pe toți dracii cu tămâie şi miruire, făcându-şi cruce şi zicând:" -Doamne Ajută, că mai facem şi aici o catedrală a mântuirii neamului şi aici în frumusețea munților Carpați dupşiți, dodoloță, de aur, să zică isteț, ca Dănilă Prepeleac, că satul se depopulează,  satul, şi-n lung şi-n lat si peptiş şi curmeziş, chiar din buza dealului şi de pe coma, şaua, muntelui, că bătrânii au devenit bătrâni tot mai bătrâni, neputincioşi, căzuți în vergea, cum zicea Pop Liviu a Moalelui din Ciubanca secretar, notar la Primăria din Recea-Cristur, în timp ce eu, cel ca mine, care, ca mine, Pavel, scrie fiind iarnă şi frig, afară, mai bagă lemne pe foc în teracotă, din când în când şi scrie având perinile aranjate şi rezemate mai sus pe perete şi cei care au lucrat pământul sunt tot mai puțini, în sat nici umbra lor n-o vezi pe uliță, pe drum, în drum, că nici muieri nu sunt să stea pe şanț să sprovăiască vrute şi nevrute, că multe ca Vica, au pierit şi nici la cooperativă, magazin, mai nou numită bar, nici pe aici la un țoi de pălincă, ca Dragomir care-l mai gâlgâia la o vorbă, la poveste, ca doctiraşul din Pâglişa, Virgil Tămaş dintr-o răsuflare, la o răsuflare, cum o făceau  mulți hămisiți, nesătui şi la Cotroceni ca Băsi care ținea pe genunchi peblonda Elena Udrea fugită mai nou şi nextrădată din Costa-Rica, dar nici la căuăcia, la ferăria, lui Heteş Vasile nu-l vezi nici pe el, dar nici vorbă de altă urmă, suflare de om, toți fiind patinați de timp care Marcel Prost l-a pierdut sau ca maistru într-ale scrisului doar l-a făcut de la sine putere pieedut, că câte nu fac şi cei din vârful piramizii şi le iese pasența, deci nu s-au adunat să-şi răfuiască, tomnească, ascută săcerele, pună la rota carului făcută din lemn de fag obedele şi spițele, ca să meargă carul pe drum către hotar sau la pădure strună, cum mânuieşte Strună vioara prin Recea şi pe sate, că-i spcialist într-a muzicii şi să conducă tractorul şi cositoarea, aşa cum o face şi Cocoloş, Sima, din Ciubanca, aşa cum a fost odată ca-n poveşti, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi nici povestit, frate-meu, Ben, dar alte vremi amu, vere, nenicule, că nu prea vezi prin sat țipenie de om nici măcar la nuntă scos ca din ladă,"laudă", de zestre încolonat după biblia nescrisă a firii păşind sfios şi pios la biserica de pe răzor, deal, de Ardel, din lemn şi cu para-normal, un solar al Dumnezeu-lui (dar pe bune, Pavele, cum să vezi daca tu eşti în casă preocupat să scrii lui Ben Todică, cum să vezi pe cineva din casă preocupat să scrii MERE PĂDUREȚE, ca să scrii,  să desfeți şi să înveți şi dezveți, nici chiar tu nu ştii ce, că învățător şi sfătos nu eşti şi atunci cu siringa plină cu ser fiziologic injectezi piciorul de lemn a celui venit din războiul din Siria, Dubai... eccetera, eccetera, emigranți pe la noi terorist pentru a pune ca prin Franța mâna pe vre-n Kaşnikov, pistol automat, mitralieră şi...? Daria îți mai spune, Pavele, de Burdea câte ceva, că boşurogului îi stă mintea numai la prostii, la femei şi nu c-ar avea cu ce le face ceva, dar ar vrea şi el şi neputința lui să băncurească fălindu-se ca pe vremuri bune cu cecana... mama lui Sorin-Sorcova şi mama lui Liorin-Lentin şi a Sorinei, că se prosteşte neştiind multe să îndruge şi vorbeşte în dodii, în dorul lelii, cântă iordane, pricesne, acest "cetățean turmentat" şi de Lucian a Clocotistului, Crăciunaş, aduce vorba, vorbeşte, Daria, că aiesta, Lucian Crăciunaş, i-ar fi pus"praf de forță" făcut din goange, insecte, de cantaridă în cafea şi făcut-o să tragă o mare sperietură, c-o bolunzise de cap şi-mi  mai zice: -"Roman e dus pe la Sanda, Alexandra Mureşan bibleoteicară în Recea-Cristur, iar Geaca nu mai iese nici el cu ischemia lui cardiacă şi Zicu, Mânzat, Sandu-Cocoşul îl mai vezi şi tu, şi deasemenea pe Florin Piciu de-a "Dihorului" şi peTeo Căposu, bărbatul lui Aurica Căluțului, a lui Revnic Victor, Calul din deal, frate a lui Burdea, îl văd mergând la ferma de vaci, în Lab, cum te-ai duce pe lângă Gergica pe... Zădit şi la Escu pe dos pe la Acăstăi, iar tineretul e dus prin cele stăinătăți, țâpați peste hotare, de săracie, țâpați de-acasă, ca Flaviu al tău, pruncul lui Celemen şi Vica, că şi de-ar fi coale-n Dej şi Cluj, tot n-ar veni să se stabilizeze, localize, să domicilieze în Ciubăncuța destul de reteasă, îndepărtată de oraş, chiar aşa la ce să vie la țară să stea? Ce să lucre aici, că toate-s cu curul în sus ca-n sitemul filozofic a lui Hegel şi-s într-o dezordine de ciuli-buli, că şi hotarul e pustiit, cu bburuieni şi mărăcini, că nu-s pusă lucrurile cap la cap de parcă au dispărut oamenii harnici şi gospodari cu toții, din țara asta bogată şi frumoasă şi totuşi ca fapt divers omul de la Aninosa şi-a donat bruma de avere, aud şi eu, în Cibăncuța-Clujului, a donat, dat benevol inspirat, în folosul obştii, pentru a se construi un spital, că cei din guvern, parlament, senat..., sunt neputincioşi şi risipitori, ca risipitorul pentru care rentors acasă, se taie vițelul gras pentru a i se face petrecere şi pentru a-l cinsti, dar ce vă spun: ungurii grofi şi cioclofederi din guvern nu se îndură: avari şi bugetul e risipit în neajunsală, de pe verticală pe orizontală, că nici să dea  nu-s înstare, dar nici să moară nu se îndură întru răsărit de soare, de binecuvântare, c-ar mai bea băutură şi ar mai roade la friptură, şi, ca popa-n altar:

sau pronaus, îmulțit, cu talanții-n har: ar

mai bea vin şi ar mai mănâncă, roade, prescură,

cât de mult le intră îndesat în gură.

Ce-i America maga, deşi trebuia să fie mega şi nu rasistă, ci civilizată, că totul e violent-dadică fără nici o veste bună, ci o frângere, cu emoție, pentru cei coreciți, dar slabi de îngeri, care merg suferind merg alfa şi omega, Marin Preda, cu Cocoşilă şi Miai...exemplu comunist drept, artist, deşi arestat, pus la răcoare, ca Duliş, Jeler Simion, vecin la grădina Ursului, sub Rătundu, cu Mâcioc şi cu învățătorul cu revanşă, tata lui Viorel, Ion Rătundeanu-Ferghete la un început de drum de învățământ românesc, care te învață cum să ai grijă de tine, de inspirație şi de buzunarul tău, că şi aşa suflă vântul, în suflet tu având credința şi chemarea strămoşilor tăi, cu dragoste de glie, dragoste de înaintaşi şi de urmaşii-urmaşilor pentru care trebuie să laşi important laudă de zestre cu obiectiv al păcii şi muncii, sfințând pământul cu pâine şi familia, că nu gați cu omenia, cu ospitalitatea întru duh de adevăr şi duh de viață convertită în bine, că nu banul, ci binecuvântarea şi iubirea ta, e totul în starea de încordare dragoste şi dor, care te ține în priză la curți de dragoste şi dor, cu una caldă şi una rece, cum e şi la noi tranşant cu mult soare şi cu răbufniri de căldură de om, chiar dacă pentru unii putem fi invizibili, Omul invizibil, deşi chiar şi eu omul de la Ciubăncuța-Clujului, încerc să-i fac, ca Eugen din Pomi-Ciubanca, ca din Mora cu noroc sau romanul Mara, Eugen, Jenu din Pomi, cel care fără siguranță şi neatent, deşi nu era într-n joc de copiii, deşi căzut din nuc şi "caput", nu înțelegea, ca spărgătorul de gheață pe la Polul Nord, prin Alasca, Antartida, nu înțelegea, Mureşan aiesta, deşi sustenabil Viola îi striga:

-"Ai, grijă să nu cazi!"că şi cel ce cade din pom, stă o țâră, un pic, cu alte cuvinte, dar luând-o razna ca Vica, nu era antrenant, deşi ca Halep la tenis şi el a fost sus în copac asemeni țiganului care cu zâmbet îşi tăia cu securea fără oprire craca de sub picioare, darşi el în verdele viu a vieții, cu emoții nemiluite mai multe peste aşteptări, că românului, cine să dea premiu ori să-i ridice statuie-bust din bronz, pe soclu în curtea şcolii şi asta din înteres, relevant dacă v-ați prins existând în toate dialectic, pragmatic şi sens, că în sfârşit există şi o veste bună, de la tine,  din algoritmul lumii, corolă a luminii nestrivită tra, la, la, gâdilat la toate simțurile, că bla, bla, noi nu strivim lumina cu măsură spirituală, deşi nu-i  desscifrăm taina, misterul, în pofida naturalui anatomic, celular, cu recife marine şi floră excesivă marină, cu un pan, în normalul, pentru a supravețui aici pe pământ şi nu pe altă planetă, cum omenirea a făcut pariu pe cont propriu în mod natural al unei căsnicii fericite, ca Ovidiu Comornic, care dă lovitura, c-are de unde corect, vedeta, şi i se potriveşte, chiar dacă cu Jenu se învârti, făcându-l să alunece în gol ca telepirtat prin tunelul timpului, că avea sau nu specilalizare, ca să fie expert şi special, acest om, ca pâinea caldă iubind familia şi cadru ei, cu tot ce-i bun între două coperți, cărți, prețuindu-şi valoarea, autenticul şi viața cântată distinct, ca Marcel Pavel şi nemuritorul Dan Spătaru şi Sergiu Cioiu, cu vânt, vânt nebun, dar despre ce-i vorba, că ne sparge şi bagă în încurcătură, nod în papură pe toți, că ce înozi cu gura, nu deznozi cu mâna muncită, mâna trudită şi ostenită de cântecul doinit a uneltei pe os de țăran sau muncitor, făt-frumos, sănătos încăpățânat, în bine-dragoste şi dor, că românii-incendiari prin pacea şi pâinea, care le doresc ca veşică primăvară cu aură şi nimb, un normal, natural, în viața de toate zilele a tuturora, pentru a ne bucura de fericirea genială a altora, a tutura fără discriminare de nici un fel întru răsărit de soare cu parfum binecuvântare de România profundă şi mare, ca într-un veac de singurătate scrisă domestic, atipic, fără canone literare, ieşind în evidență, în acest veac, contemporan, sciitorul având candoarea de a nu scrie sofisticat şi înteresant, în van, fiind expert cu lumina zilei în suflet, rescriindu-şi pripiile reguli, în Gambia lui, de mai mult de un veac de excapadă şi sinugurătate de fascinație, de frumusețe naturală, de baladă, din acel exotic al Americii de sud latin şi distrat, distant, ca o esență tare, într-un şip mic, acest om descoperindu-se-n sine mângâindu-şi ca un pom perlele-fructe, însă el cuvintele narate ca un Creangă al nostru în plină formă pentru o sănătate-moral spirituală, cu multe pe cap, dar e adevărat, că o face altfel cu o aventură a poporului mutilat de alte dileme şi probleme excentrice de crimă şi curvuşag exotic, specific, picant unic de caterincă şi negru intens şi de dres busuiocul şi batistă țâpată pe țambal cu amabilități şi reguli cu scântei de pace şi război cu ultima noapte de război care ne loveşte ca un trăsnet şi prima zi de dragoste în Patul lui Procust. Faptul că mi-am văzut copiii foşti, c-au fost pe acasă, văzuți şi-n Cluj şi rentors acasă să sparg vulcanic, ieşit din fire, cu simpatii şi antipatii, crepând lemne cu rezistență la forța mea şi îndemânarea mai ales cu toporul umblând şi dând cu toporul şi să tai lemne, neorogul dramatic, imflamat, implicat în tratarea mea cu dispută, interzicâbdu-mi să calc iarba şi să nu rupem forile, că mi-a zis să nu fac efort, ca în fine: să nu mai repet accidentul vascular, cu frustări, că a murit Vica, că neprețuindu-te, nu faci consternat ce vor alții, că efictiv e un joc hazardat, care agită spiritele, că Daria e tot nemulțumită, înteresantă, cu experență, dar cu o fobie a fricii, că nu care cumva, i-au făcut oarece... şi eu nu-s de acord cu spiciunile şi emoțiile ei cu fobia de frică... (şi nu-i ceva, ce spune lumea, ci foarte tare, deşi nu calcă pe covorul roşu, dar buba-i că aşa crede ea naiv, handicapat, că nu cumva i-o făcut ceva careva... (farmece, vrăji, ce ar fi putut pune în pericol? şi ea osedată cu asta emblimatic cu asta jubilează) şi cine ce să-i facă, că oamenii-s numai oameni, oameni serioşi, umani, potriviți, ca oameni, care-s în cărți, deşi-i mai greu cu sentimentele şi cu bunul simț, că oamenii cu vis sunt gata să te încânte, până la contrar, cinstit e şi hoțul până e prins (ce zic? îți doreşti sperând şregăsindu-te în bine şi-n anturajul vremii tale, că Daria cântă aşa ca Comornic: -"Tu eşti mireasa vieții mele", că are echilibru, n-are secrete şi e om cu-n scop şi e făcut omul de Dumnezeu, nu să-ți facă rău şi să te afecteze negati, ca diferite tipuri de dureri, lovituri egoiste, care te lovesc cu supra doza de inconştiiență, sub centură) că-i omul cu cântec: cântă şi tu cu mine întorcând capul către mâine, că toată lumea cântă, râde şi valsează tradițional frumos folcloric pur şi simplu, chiar dacă eşti ca mine, că m-a părăsit Vica, şi-s singur cuc, la ceas târziu şi mă simt de pripas pe drum, deşi nu-s risipitor în drumul către adevăr spre izvor de viitor, ca tu să nu mă uiți, deşi-s un Darie desculț? Cu replică, ca din puşcă, Daniel Micle, feciorul lui Sabin şi Viorica, din Cibanca ştiind ce-i şi cu viața asta, tipul, cu expresie celebră, văzându-şi, expresiv, ca fiecare văzându-şi fraer de drumul său spiritual, fiind ca un elev ridicat în picioare, la tablă, că sângele, fir-ar să fie! nu se face apă, cu socoteala de acasă foarte tare, neştiind cu țâța-mâța cum vine de anume: ala-bala, portocala:

-"Ce faci Ferghete? Hai la plug, că merg la plug... şi amator era şi tractorist, ca şi Sorin-Sorcova, că Daniel băiat bun,  nu-şi poate scoate din gând pe Alina, care nu-i o aventură de o noapte, deşi : , că Daniel era cu viața lui, ca un Fain-Făinel cu viața lui, de Greuceanu, Prâslea cel Voinic cu merele de aur, bucurându-se spirit liber de Alina, dar Alina se mărită cu el şi de ce nu, că-i harnic şi băiat harnic, asemeni lui Eminescu, un prinț pe cal alb, un fițos, căutându-şi pe la izvor în codru de tei, din Copou, Iaşi, cutându-şi perechea, Floarea Albastră,  ca un Cătălin, la care lui Cătălina îşi dă seama, că-l place, Cătălin nebunul: făcându-i un prunc, copil, până mai deunezi fiind, a fost copil din flori: Cătălin juniorul-din- flori, atunci regăsind-o pe Alina, în loc de Bianca, bombonica, fata lui Sandu pocăitul, "fata care şi-a, la părăsit în Franța unde amândoi erau la muncă şi Alina, una la părinți şi frumoasă în toate cele," frumoasă foc," ca luna între stele" Alina şi...cu Alina şi-a legalizat situația, cununându-se şi cu-n aspect sănătos de pâine caldă, cu gust de clătite, de familie, căruia trebuie, ca lui Vica, să-i port prețuire şi respect special, respect ingenios-rustic, infinit apropiat de obiect (eu n-o să vă surpind cu nimic, că numai Vica e Vica, o unică şi genială). Unora le place betleser În lanul de secară, dar nu şi mie, tu ce crezi, mie plăcându-mi ce rupe ranga la mişto scriitorii noştri care nu intră întră încălțați în sufletele noastre şi nici îmbrăcați în cowboy, că foaie verde tri alice, numai eu ştiam, când eram beat, ce-mi zice Vica (eu de prost ce eram, nu mă culcam în patul altuia cu nevasta aluia).

Eu n-am crescut în copaci,

ca cei care ne-au pus economia pe butuci, indiferent de pesaj şi curaj,

ca un paradox

luându-mi maşina,

care nu o am, dar mi-a luat foc inima, ortodox.

Ca să nu fiu rău, deşi aveam curaj şi când era noapte şi lumina stinsă, dar atunci de ce mama îmi zice:

-"Dacă-i eşti rău, vin țiganii şi te duc, în/cu sacu".

CALD DE OM

Aiurelile mele sunt numai a mele

oricare ar fi ele, cu binele,

că nu regret, că gândesc, ca un poet,

omenesc,

pentru a avea un firesc, un dumnezăiesc,

iubind avid profund, că vreau să trăiesc,

în irezitibilul frumos artistic, mioritic blajin românesc

fabulos luminos şi omenirii hristos şi făt-frumos,

cântec al uneltei lovindu-se de os dureros,

omenirii  de folos,

cu rost neamului nost,

artist adăpost

tras în mâine

cald  de om şi pâine,

pentru urmaşul-urmaşilor, ce divin după noi vine: Cuvânt, Dumnezeu,

mai senin în uman ca mine,

deşi n-are sânge-n vine

şi nu ne curge prin vene.

-"Nouă ne-a sărit muştarul, voi rezistați? "-aud la o manifestație-incediu, din Bucureşti, că vremea pune stăpânire pe România, un viscol de făurar? La noi ce se consolidează? Globalizarea ?

Ce-inedit şi de neuitat: Lecție de viață, viața pe pământ sau de pe altă planeta, dar ce ştim sau ce nu ştim, la urma-urmelor, în sitemul solar plătind pentru bine prețul suprem?

CĂ DUMNEZEU

Tu eşti mortal ca om normal,

pentru'că eşti conațional,un monumental,

c-ai crescut în mintea şi inima mea,

ca lumina zilei dintâi,lumina zilei de început,

că Dumnezeu pentru oameni m-a făcut.

Constantine, Constantine, zic decantând o decatanție, care-mi scapă, c-o fi după cum ştiu din Blestemul Mamii, culeasă de fericitul George Coşbuc, din Holdău, azi purtând numele acestui poet suflet din sufletul neamului, care ne spune bărbătos, că-i român ia de-acole din părțile Năsăud-ului, mai colea de locul unde s-a născut renumita Veronica Micle, o femeie frumuşică şi mândră, ca dintr-pictură, dintr-un tablou a lui Nicolae Grigorescu, c-am trăit s-o văd şi pe aiasta, o femeiuşcă îndemânatică, înfiptă la lume, cu isteriile ei de femeie cu bărbat, dar nesatisfăcută ca Marie-Magdalena, un preaplin dedragoste, prin natura neamului ei genial, poetic şi drăgostos... (unii de-a ei, chiar ziceau fără a ocoli adevărul, că Veronica lor e curvă, e ca cățeaua care dă din codă şi a mers ca bărbat cu care să se culce şi mustăciosul Caragiale şi dolofanul de ministru Titu Maiorescu, care băga mâța în sac, dar i se vedeau ghearele, când aparuse zurliu şi bărbat bine: tânăr şi neliniştit, mai afemeiat şi mai cu multă virtute masculină handralăul, în intimul lui cu şir de re voevozi Burebista, Decebal, Dragoş, Ştefan, cu multe amante şi tot atâțea plozi după ele, că pe vremea lor, ca pe vremea lui Eminescu nu erau perzevative ca să le protejeze, (că: la ce-mi trebuia mie, pe bune, când mă culcam şi o strângeam în brațe pe Vica?) În regnul animal, în fauna vegetală era un natural şi atunci omul de ce-i cu temeri, cu fâstâceli, cu netemenic, c-ar fi purtător de infecții cu bacili, viruşi, microbi, că totul era cum era şi, c-ar putea umple de bolă, infecta unul pe celalat, prin asta pierzând din farmec, din intenstatea dragostei, act de împreunare a doi inşi...? Tot altceva se propagă la telivizor, pe sticlă, şi se tulbură oamenii de cap neontologic, de parcă se vrea scăderea populație, demografiei, poporului român, deşi asta dăunează bio şi eco-sănătății şi integrității patriei limba română şi țiganii-s prolifici, se reproduc fără restricții, că nu se tem, c-or muri de foame; sunt unii din partea Ardealui sunt dezorganizați, ca gintă, etnie, chiar sunt alcolici, ordinari, nespălați, uzând nu de muncă, ci de fel de fel de ajutoare sociale, umanitare şi cerşătorie, recurgând la tertipuri/trucuri ieftine chiar, (unii-s orbi şi nu văd pohonioşii, că-s tineri, apți, în putere de muncă şi de tântă, tăvălire cu muierile lor unde dă Dumnezeu şi ele fiind femei sănătoase, focoase, cu hormoni şi forforoase fără atâtea griji ca româncele, ca unguroicele ori, ca săsoaicele, care nu acceptă în egoismul lor, să aibă mulți prunci, cu mici excepții fiind pocăiții, că țiganii n-au complexe.... să nu fie cum sunt: Puradei la țigane/ ia coşrca şi paşle,/ Paşli la Iordan/ Să-ți puie numele țigan//  şi pentru noi copiii, țiganii cu care ne înfricau părinții, erau bau-bau, cu care eram amenințați,  că dacă nu suntem buni, cuminți, vin țiganii cu sacu şi ne iau şi duc...)

Azi sărbătoreşte ziua de naştere a lui Stanciulescu Alexandru şi a Andreei Stanciu

La mulți ani, fericiți ani, prieten de o viață, Pr.prof.Dr. Al. Stănciulescu-Bârda! Multă sănătate şi putere de muncă pentru mântuirea neamului întru drept la mântuire! Eu parcă înghețasem, mă petrificasem, lângă, uşa salonului unde Vica deabia născuse pe Daria, aveam intenția înecatului cu mâna înceată către clanța de culoarea aluminiului şi privirea întoarsă încă către patul imacabil de purcă ud cu un boț roz, fibron cu ochi, neverosimil de humă după Creangă huleşteanul de la Târgu-Neamț cu Ozana despletită ca părul lung de femeie, cum se vedea de sus din ruina cetății Neammțului ... la curu, născătorea, lui Vica, doctorul genicolog- mamoş Dragoş Ciuciu, până a apuca leneş timorat, să ies din salon rostise: -"E fată" şi ducând-o în mâini alunecoasă  fiind ca un peşte ajugând zbierând  înghivetă el fără scuză dându-i ca un profesor-om notă, ca unui elev, eleve-om, silitor, silitoare, scos, scoasă la tablă rostise albitrar, ca la juriu românii, oamenii, au talent sau la vedeta populară cu Eliza Stan şi prezentatoarea Iuliana...:

-"10", că socotea cea numită inițial: Codruța-Loredana o premiantă, nominalizată cu premiul Nobel sau Oscar..., dar eu până a nu o înregistra la Primăria Municipului Dej, rugasem să se schimbe în Maternitate numele de Codruța, în Daria şi să fie:

-"Daria-Loredana", gândindu-mă la un colegul Vasile Rusu de la secția Horticultură, ca un Eminescu, însă amar şi trist care se lăuda că va scrie o piesă de teatru cu Daria şi Loredana, două drăguțe, după care el se va omorâ, puşca..., însă eu mă gândise la Darie a lui Zaharia Stancu şi "stăruisem mult la/ asupra Dessculț, că Vica influențată de numele pus de o altă leuză, femeie, din salon îngăimăcită, se zăpăci si o numise pe Daria altfel de cum ne propusem de acasă, din Ciubăncuța fără a şti ce va fi: fată, Veronica sau băiat, un Dragomir, cum se şti prin ecograf acuma făcând ecografie, mai nou sau... şi nu-i puțin lucru, că ştiința evoluase, se perfectionează, se desăvâşeşte tot mai mult luând avânt către culmea Everestului cu: -"EVRIKA !" savantului. Nu mai avem probleme,vântul e mai blajin,că nu bate aşa tare,deşi poliția în alertă,dar urmăriții virează brusc şi undeva-n Vrancea frânează,dau către un gard şi intruşii ițit ies din autoturism,sar gardul sportiv,ca Lăcătuş Vasile,țiganul din Zalha,care m-a uimit şi ca bărbat vigilent a lui Viro,Viorica Chira,de la care fără s-o desmeticească de cap,în Italia,unde se aude că s-a încurcat cu altă fustă ridicată inadmisibilă,peste brâu,chiar peste cap ca să soluționeze cu soluție şi el cu nuanțe a fost în asalt,ca un armăsar care n-a mai avut-o pe Viro,Viorica,o alta decât Dăncilă cu capete,cu cazuri, inculpe, de acuzare,cu senzație de frig şi friguri de baltă,din partea lui Dragoş Pătraru,care în cădere liberă surprins în cadru,la Prima TV şi pe facebook,urlă ca un lup în crize dând iama la stână animalic,anemic şi cu stroşeli astronomice,cum vedem şi o simțim cu toții,că faci ce-ți cere inima neconsolată de gramatica neştiută de acest spirit:prim ministru dovedită ştiințific şi prin exprimarea ambilicată,fără soluție activă, eronată -"Vax populi":

-"Vai !Unde nu-i cap,vai de popoare,"se aude sus la stână,în aerul înghețat,cu panică şi cofuzie-viscol,că să credeți,că nu numai el reacționează la inconştiență şi prostituție stil Elena Udrea, blonda şi Alina,o damă-madamă de consum cu sau fără camelii,cu valoare minunăție şi mimică,artistă la Costa-Rica,un magnant cu masaj erotic şi pe la Cotrocenii preşedintelui de succes şi cu acces tâlhăresc, furişat fantomatic şi peste noapte,ca o buhă cu sânii fenomen,femenini,dur,

senzuali: conturați şi responsalizați cu gust de vampă de mahala scoasă viril la rampă,mai ales când Madona şi Venera n-au sânii reci,de piatră " ... Totul e ca-n cântecul de lebădă.Am senzația de relism,ideal,cu emoția mare, ca şi cum aş fi îmbrcat, foarte importat de ştiut şi tremurând subțire,având sub cămăşuța de pânză lungă până la gleznă,pilea contractată, pielea de găină şi eu dârdâiam pe dâmbul de lângă casa lui Dumitru,Păr Roşcat-de-a"Găzdacului", unde o tulisem pe furiş cu sănița pe derdeluşul ce ținea cât ulița unchiului Iacob până-n vale la Sârbu,unde se înecase Gusti lui "Forța,Şerban,acuma mă uitam pierdut,curios,ațâțător,la ceilați prunci a satului,care se dădeau îmbrăcați bine,ca nişte bătrâni cu uioş şi ciorici şi geniali având în piciare opincuțe făcute naşpa de Ionu Țanghi şi de Ionu Petri...pe cap având îndesate căciuli din piele de mei albi,negri,brumării,eu că este sau nu posibil fugisem în capul gol,în cămăşuță, desculț,ca desculții sau Desculț a lui "Darie"-Zaharia Stancu,un scriitor cu-n normal a vieții de scriitor şi fost țăran pe la Omida cu rădăcini şi buruieni de ştede,urzici şi lobode, verdețuri,cu amărăciuni sau aromate,dar vital pentru a trăiul sărăcii de la Flămânzi, din plinul de pe la1907,când fantastic,învățătorul Petru Ferghete a lui Ion Rătundeanu era bătut de notar şi jandarmul cu pană,că încălcase legea ungurească Apony,el, predând cu aplomb omenesc de voință, în sat românesc,în limba materă,în limba română,dar colac peste pupăză,deşi nu o făcea din mândrie,fanatism,ci previzibil din patriotism,din dragoste pentru național dovedindu-şi notorietatea super tare de intelectual calificat la Cluj,dar în lumea rea,pe şanț la habă, bârfind, că ştiți cum e gura satului primitiv,istoric,în compromis sau în legea pământului a obştii,că ştiau oamenii fără şcoală,fără ştiința de carte,c-ar fi fost bătut învățătorul pruncilor lor din cauza sucilor lui muieră-sa Leontină,o femeie frumoasă şi pur şi simplă excelentă,cu surprize mari,că ăştea doi:notarul şi jandarul de ungur puseră ochii pe femeia,pe muierea, nevasta, învățătorului,o foarte bogată în farmece ş-i fermecă cu farmecele ei,o mândrețe cu tandrețe de curcan înfoiat şi penaj colorat de Păun şi cu:

-"Şic,şic,că n-ai mărgele roşii:bune sau rele,c-ale mele, predictibile pentru fraieri !"Şi o fi avut mama mătuşei Elvira,modul ei de a se comporta şi distra în Sâmpetru-Almasului,Sfânt Petru cu Răchiți al acelor vremuri cu magie şi freamăt de codru "cu ce te legini codrule,fără ploaie fără vânt,cu crengile până la Pământ...,că ziua scade, noaptea creşte"...,deşi nu era o femeie rea de muscă, femeia,Lentina,nu era femeie "uşoară",de rachetă, paraşută,au ! Nu era în viteza a patra,deşi avea putere şi la cotitură,având hormoni aprinşi la maxim,hormoni la care nu le-a expirat timpul, durata şi fermitatea şmecheră,că ea în eleganța ei de duduie era sprintenă, căprioară ițită şi cu umblet saltat:umbla țanțoş ca o balarină în piruete moderne, bio,pe ulița principală a satului vizitându-şi bărbățelul şi pe la şcoală şi cei doi o descoperiseră şi le curgea ochii de vultur-uli în goană după pradă-prospătură,că ochii le fugeau tot,după ea,o potrivită pentru ei amândoi, care buieci nu-şi încăpeau în piele de chiar în plină zi scoaseră pistoale unul către altul trăgând,duielându-se prosteşte,sătenii astfel intrând la bănuieli... Eu cu Vica n-am fost cum câinele cu pisica,chiar dacă numai uşă de biserică eu unul n-am fost,că era o întreagă tevatură,aventură spirituală şi a dragostei între noi,deşi ce să zic ?Am mai sărit calul şi când prin comportamentul ei,îmi da lecții de viață,ca lupul care sta dinsusul apei şi mielul dinjosul lui,dar tot mielul,ca fata pădurii,înainte de a fi mânate vitele la adăpat,la halauăle în care minunea s-a scăldat,îmbăiet,tot aşa,deşi nevinovat,tot mielul era cel de vină,cel sacrificat,cel care tulbura apa lupului aflat mai sus pe albia râului, mai aprope de  izvor,mai dincătro curgea apa la vale,undeva în josul râului zgriburit şi înfricat de vederea lupului,mielul,îşi aştepta sfârşitul, moartea, lupul rânjindu-şi colții,ca de vampir fioros şi sângeros.Eu mai tupeist zic,că familia e sufletul societății,croiul şi cusutul plus spălatul îmbrăcămintei şi restul tacâmului social-uman şi atunci de ce haina face pe om şi nu omul haina,că fiecare-şi duce boala pe picioare până într-o zi,îmi spune şi înțeleapta de Daria ?

Oamenii din cauza lor sunt şi nişte neisprăviți,Ben(nu mă întreba de ce,ci mai rumegă-le şi tu,cu orgoliul şi mândria ta,că Dumnezeu ne iartă de 77×77mii de ori...Arătam suficient de bine,de-i plăceam lui Vica mea ? De ce-mi fac griji de ceilalți,dar ceilați de mine ori tot mie-mi plac aieştea dându-le şi lor din fericirea mea?

(Într-adevăr lângă Vica n-aveam dileme,n-aveam probleme,că ştia pe bune cum să se poarte şi să se compoarte şi cum să mă ia cu binişorul,blând,finuț, de mânuță cu mânuța ei,cum să mă ia cu buna şi cine poate să mă acuze,că m-am îmbolăvit de depresie,de stres,lângă ea şi-n casa şi în aşternutul ei ?!)Cine poate zice,că nu mă întrebam şi ofticam:ce-i familia ? Ce-i căsnicia-n doi ?Cum ajung şi să se împretenescă doi ?E dreaptă judecata Pr.-tului Floarea Simion Marian,în Nunta la români,cum trebuie să fie fata sau băiatul,pretendenți la însurarat şi măritat ?(în Sâmpetru băiatul se însoară şi fata se mărită);E cineva chiar atât de ideal,de impecabil,fără slăbiciuni ori toți sunt minorosițe:tacala tacala până măritala şi după ce măritala,îi umblă gura ca sucala? Cum şi când să mă supăr pe Vica,un suflet roz şi rar, comoară rară,ca floarea de colț; şi totuşi,ca ce să mă supăr pe ea,pe Vica mea? Că era tot cu gura pe mine nu-i aşa Ben,cum şi Ming e pe tine? Vica vrea să mă cumințesc pentru a face lucru bun,dar lui Ming ce nu-i place? Îi umbreşti cumva răsăritul lumii ei asiatice? Sau nu-i place cum te mişti în front la apelul de seară, mioriticule? Acoperim plaja variată cu proteine de origine animale şi vitamine din vegetali, ca ornament, trufanda de sărbătoare, punând cu pasiune cireaşa pe tortul aromatizat, aşa cum în plus ştim şi noi cu pelin, pelinaş amar, că în intenția noastră de a călca strugurii electizant, deosebit şi distinct energizați, pentru exubereanță, ca sa nu fim in pom cu sens nobi cu iz de fin prospat cosit delicios cu aport valoric de a respira, in permanenta, spargand rutina cu tinereta fara moarte, un impecabil a lui fi, ca nimic nu se poate face fara durere,  nimic ceva altceva, Ben, in emoitia trairii, cu emotie dupa emotie, cu pofta de a sti ce vrei tu de durata (nu stiu de ce pentru moment n-am diacritice, nu stiu de ce nu mi se ncarca telefonul). As avea multe de scris, dar telefonul meu suferă, nu mă lasă să scriu.

     - E timpul sa iei o pauza sis a te odihnesti.

     - Vica nu-mi era doar muza, muzica: sinfonia strunită pe coarde Stradivarus la Stupca. Ar trebui să mă explic, dar am cuvintel potrivite: note pe portativ?

ÎN ACEST TOT DE BASM ŞI ALTRUISM

Reuşeam să fiu Năvalnicu şi eram fiul babei Dochia

şi Decebal, un înfocat de România,

național? Pentru Vica eram ferit de boală,

că de ziua de Drogobete renvie, regenerează eficient, natura dragostea,

că Dragobetele sărută fetele,

că iubirea mea pentru Vica e colonă fără sfârşit,

cu sărutul la porta sărutului, nu departe de masa tăcerii cu litutrghie de pace-n spice,

iubire, în templu eliberării, Mesie a iubirii, pur şi simplu Zamolxis-măiastra cu zborul laudator temporis acti, magna cum laude, din zarea acestor locuri cu lucruri mărunte de verde albastre-drept de a fi sub toate formele,

cu măsură unică a românilor cu orizontul, în depărtele depărtărilor,

că noi supravețuim prin osteneală,

care-i o şcoală de dincolo de şcoală,

una cu două, fără birocrație,

în omeneasca ecuație, de pe orizontală:

Românie profundă cu iubire canidată la fericire pe verticală de baladă,

adevărat mit-legendă: Mihai Eminescu şi Veronica Micle, în acest tot de basm şi de altruism.

Ce-aş mai putea să-ți zic, nu e aprins focul şi Daria mă sună de la şcoală:

-"Dacă nu poți ticule, lasă, că vin eu şi-aprind, sărut-mâna, focul!" În tot ce facem e un respect, oprețuire pentru celalalt, că trebuie să fie o armonie cordială şi familială sutenabilă. Ben iată sinceritatea şi solidaritatea omenească fără cunoscuta gargară: "Proletari din toate țările unite !", care împinge din spate şi pe gețile, vestele, galbene, să facă om-ucidere, că spre aiasta duce orice grevă petrecându-se în buricul târgului, prin Franța misterioasă, mizeră, din cauza, că şi aici muncitorima suferă.

     - Mult Stimate Domnule Pavel Rătundeanu Ferghete, Vă mulțumesc pentru minunatul răspuns. Acel răspuns a fost trimis deja de mine spre mulțumire și laudă împprtășită: autor, cititor. Am trimis acel mesaj Domnilor Ben Todică, Dan Șalapa și multor altora, urmând ca să vi-l trimit și Dumneavoastră personal, ceeace fac acuma. Este un mesaj edificator, plin de talent, dragoste de  valorile românești,  de gânduri bune și juste, ceeace m-a îndemnat să îl trimit și la două reviste religioase ortodoxe. Îmi place  mult acest mesaj și pentru amintirea pioasă și de respect pentru Doamna Vica, înger călăuzitor. Cu multe mulțumiri și Doamne ajută, mereu spre bine și cugete curate, Cu deosebită stimă, Melania Rusu Caragioiu

     - Un lucru frumos, excepțional, o bucurie, c-a dat Dumnezeu să arătăm neartificial, că suntem un popor vrednic. Mulțumesc, că mă informați şi pe mine de ce se mai întâmplă în cultura română. S-aveți parte de bine şi de sanătate! Sărutmâna şi respect din toată inima. Datorită şi dumnielor/voastră, nu sunt chiar "singur pe lume"; Vă mulțumesc distinsă doamnă Rusu şi cu bine!

ÎN MÂINE

O distincție pentru români-oameni între oameni,

pentru oameni,

cu inimi în mâini pâini-minuni, în eficient magie şi energie cristică, pentru ceilați, pe Arcă,

ca să se simnte bine, indiferent că-s scunzi sau înalți,

fără discriminare, dezinteresat, aur cenuşiu strecurat,

în adăpost curat, luminat şi binecuvântat,

rost, în/din mâine

Telefonez lui Dumitru Lăcătâş, din Telciu, că-mi ceruse un sfat legat de medicația pentru o grăsună, cu paraplagie, nu se scula, îl dureau picioarele dinapoi, din dărăt, posterioare şi la care eu îi spusem pe neve, ce să-i injecteze, Daria şi ea ca advocatul nebăgat se amestecă-n vorbă, ca musca-n lapte:

-"Dar dăcă-i a făta şi lapădă, avortează?"

Eu îl asigurasem pe om şi omul i-a făcut tratamentul indicat just, cu competență, l-a făcut cu încredere şi acuma grăsuna e bine, chiar el zicându-mi prin telefon:

-"Nu ştiu ce se putea întâmpla, inevitabilul, dacă nu-ți telefonam şi dumneavoastră mi-ați spus ce era de spus, ce era necesar."

-"Eu eram îngrijorat, că deşi l-a tratat tehnicianul de la noi din Telciu, fără a nu se vedea vre-o nici o ameliorare, nici o şansă vizibilă, că va trăi". Eu aveam atenția mea, felul meu de a trata animalele fără a pune condiții, punându-mi sufletul în ce fac.

CA O POVESTE ISTORICĂ

Frumoasă, fascinantă şi  pitorească,

ca o slujbă frescă, în biserică pe nemuritoarea arcă a lui:

"a fost odată,"

cea mai mare conştiință: iubire înaltă,

ce-a trăit tot laolaltă, frățească nedespărțită de vatră vreodată,

pe vatră dacică, carpatică şi mioritică, de piatră.

Ce-ar trebui să facem, ca viitorul să ne fie supărător, ci simțit mai bun, mai natural, mai fără oboseală şi stres, fără depresie? Trebuie să ne bucurăm împărăteşte, ca Dragobete sărută real fetele, în fericire şi iubire, cum o fost odată, ca în poveşti, cu împerechere, ca-n şezătoare-habă, ca să nu fim departe de casă, ca la carte: bătând filmul, cu totul clasic tocat la bardă, că merită nemaipomenitul loc potrivit sfințit cu lecții de viață, de cinste: România, un natural multi-secular, cu talanții vesel îmulțiți în har, aşa cum ni parfumul şi istoria firească şi dumnezăiască, autohtonă unică şi specifică, cu senzație autohtonă şi arhică, autentică, prin cool normal, care ne face să stăm laudă de zestre, bonus de vatră, în banca noastră verde-albastră cu casă acasă, frumoasă. Familia, obştea, se ajută, şi nu merge cu chestia, că nu se poate, că membrii sunt ataşați unul pentru toți şi toți pentru ca-n viața uriaşă ca o mănuşă pretutindeni cu toate dificultățile din cartea verde, Veghe în lanul de secară, din punctul meu de vedere un sumar betsseller mai lapidar scris, Viața ca o pradă, a lui Marin Preda, întrcând artificialul american, fiind mai la înălțime, în surpriza mare, mai mare de ce se întâmplă aici şi amu cu profunzime, o culme, cu detalii a literaturii noastre cu surâs spiritual de țărancă, Vica, o de-a noastră, româncă, senzațională, şi referindu-mă la cartea românului e o super operă, carte-roman cu caracter social-uman de excepție şi excelență. N-ai de ales, ca cineva cu tendință de cădere, ca în lecții de viață cu cale de adevăr şi lumină cu obțiuni, de-ați da sfaturi, în dimineața minunată, când ți s-a pus pistolul la tâmplă fără să ai timp să-ți îmchipui ceva, ca idee prostă îngrijorându-te, că poți abuza de bună-voința şi bună-cuvința celuilalt, zicându-ți:

-"Ştiu, c-am greşit, c-am sarit peste cal, ca viteazu'voevod, Mihai peste 7 cai, deşi Daria nu mă iscodeşte:

-"Te mai gândeşti la mica, la Vica ?" Vica e o durere din mine. Eşti bună să-mi dai mailul lui Ligya Diaconescu , o legendară şi personalitate puternică şi distinctă. Mulțumesc. Doamne ajută! Cineva, chiar zice fără egal:

-"E mai bine, omule! Să prentâmpini focul decât să-l stingi, că era chestia aia, Ben, dăcă nu este foc, cu o gură de apă-l stingi (sunt conştient, că nu-s tolomac să nu ştiu, c--am scris despre foc şi gura de apă, toate ştiindu-le: cultură generală, o ştiință a vorbelor de duh, din învățăturile, pildele, poporului şi unele lucruri şi de la Vica le ştiam, femeile fiind ca pisicile: generoase, deschise, colorate, grăitoare-expresive: cu celebritate, comoră rară, ca florile de colț din Carpați).

     - Eu nu corespondez cu ea insa doamna Melania Rusu Caragioiu e foarte buna prietena cu ea - ca imi trimite mereu informatii cu Ligya si ma tine la curent.

Im Memoriam Ion Alexandru

Gelozia face să ningă viscolind vara, în România,

cu vacă şi bivoliță-n poiată

şi muşcata în glastră pe fereastră

zâmbind către zarea albastră,

la Ion cel văduv din Topa-Mică,

sat festiv şi de duminică.

Stimate Prietene PAVEL, Citesc cu plăcere tot ce se scrie despre noua voastră carte ”Mere pădurețe”, și cred că încă se va scrie de acum înainte cu aceeași curiozitate din partea cititorilor. Aprecierea dlul Dan Șalapa este de o pertinență excepțională, mie mi-a plăcut în mod deosebit fiind foarte realistică și adânc pătrunzătoare. Pentru a fi tradusă această carte și în altă limbă cum zici, ai nevoie de un profesor în acea limbă, fiindcă nu oricine s-ar putea să se apuce de așa treabă. Costă bani, dar ai lucru ca lumea făcut. Dar nu te necăji, prima dată să iasă cartea în Limba Română, și apoi vor veni și posibilități de unde nici nu gândim noi! Toate sunt sub lumina lui Dumnezeu! Cu drag și frăție, Ioan.

     - Eşti un scump prietene şi un nemaipomenit este şi domnu profesor Dan Şalapa, după cum rețin: preşedinte a uniunii plasticienilor din Drobeta Turnu severin, un om cu spirit de analiză compartivă, scriitor şi critic, un om cu o cultură generală vastă un distinct, cu o personalitate puternică, nu ştiu dacă îi va plăcea, că zic: e un original, un om între oameni, pentru oameni, pare-se şi editor la editura Singur, un alduit de Dumnezeu dotat cu talent nativ ca un clar văzător, un sfânt al scrisului (eu scriu adhoc, spontan, cum ştii lipsit de imaginație şi fantasmogorii, scriu cu vagi argumente, mai uituc, prostuț, ce-mi trece necenzurat, că-corect sau nu, necorectând nimic de ce-am gândit inițial, deşi criticul Lucian Gruia mă îndemna să revin asupra ce am scris cu toate că timpul e nerăbdător, în legea lui Marin Preda, un om cu deplină sinceritate, cu sinceritate de Ilie Moromete, prin cap putând să-ți străfulgere, ca la politicieni o minciună şi fraudă, dar eu scriu, Miclău-le drag fără a mă pureca cu întrebările mele: dacă e bine sau nu? ori  dacă nu scriu încurcând nişte ițe şi cu suveica peşte între fire, în războiul de țesut rupând nişte fire din urzeal pânzei, că sunt nişte hoinăreli spirituale, a gâdului, dar, nu huliganice, nici într-un caz, că nu-s Țapul-Constantinescu teleleu, cu acoliții lui în Piața Universității, cu băi de mulțime destabilizând democrația şi înțelegând prost libertatea, el, ca profesor universitar şi preşedinte în devenire, buiac, încrezut şi orgolios ca toată lumea, că înteresul îi mână împingea, fortuia, pe toți, din spate, pentru bulibăşală politică de doi grițari, însă de căpătuire sigură academică, că unde dai şi unde crapă? că ăia: comuniştii, neo, comuniştii îmburgheziți, nu-s bio-sănătoşi, nu-s eco-generoşi, de omenie, cu propriul popor, uitându-şi proveniența, rădăcinile, de unde au plecat, de la mama țărancă şi tata țăran, nişte primitivi fără egal, sănătoşi, feți-frumoşi, încăpăținați în bine, ei însă, a cincea roată la căruță, birocați, cu boii prinşi înapoia carului, cu sclinteală, smintelii, la cap, din cauza lăcomiei fără ispravă, fără slava lui Dumnezeu, că-s avari, egoişti, lacomi, strângători, oricât ai vrea să-i aperi încercând să te convingi de contrar, că-s intelectuali, nobili, competenți, cu tine, profundule, însă nu-i de glumit cu ce nu-i de glumit, tu însuți dând-o-n bară, dând cu capul de toți pereți, că lovitura de stat, aşa numita revoluție, era fără rezoluție şi-n țară începea harababura, haosul, vinderea coloşilor industriali şi lipsa locurilor de muncă, începând trimiterea clasei muncitoare în şomaj, că începea criza, caderea economiei pusă prin pleava de străini hămăsiți, flămânziți, ciocoi-hăpsâni şi spâni, economia punându-se în stroşală de boală incurabilă, fără leac, fabricile şi uzinele româneşti fiind puse la mezat şi vândute la fer vechi şi astfel dispărând şi locurile de muncă pentru harnici praznici a țării, punându-se în tri supărări economia şi hazna noastră pe butuci, dau-ar bomba cu nutria / neutroni în cei care şi-o trădat şi vândut, țara, neamul, şi ne-o făcut atâta rău pentru a ne dezrădăcina din pământul natal globalizându-ne şi robindu-ne națiunea, ca să devenimpe, cosmonauții la caredându-le vânt, brânci: în vidul şi prin găurile negre din spațiul cosmic, din spațiul ceresc şi atstral, unde nici cocoşi negri nu cântă batăr, că nu-i spațiul locuibil, ci un pustiu, o amenințare şi o nimicire apocaliptică pentru românii ajunşi la străini mere pădurețe, ajunşi năpăstuiți prin cele străinătăți: "slugă la dârloagă"). Cu bine, dragilor! Urzeala tortului pentru a ieşi din mânurile muierilor iscusite pânza care va fi ca joljul, bumbacu de un pur, alb de crin ori a laptelui cu spuma groasă şi dulce de bivoliță (cine s-o fi întrebat: oaia neagra ş laptele alb, nu-i aşa, cum îți explici acest natural național-universal, năstruşnicule?). După cele zise mai te poți angaja dar unde de mare avengură, că nu este pe nicăieri vre-un angajament pentru cei trecuți de o anumitită vârstă forte, că suntem ca români spectaculoşi, laborioşi şi harnici-luminoşi, cu performanță, mari conştiințe tandre şi omenoase, nu-i aşa? dar cuvintele-s de prisos când conducătorii, nu-s spirit liber, buni gospodari, ci carachila ca samuraii, care-şi pierd sabia, calitatea de oameni, că inima şi creerul nu mai funcționează însorit, că nu au glas, grai, vocație, că-s un talmeş-balmeş, o incompatibilitate. Uneori n-ai de ales, că alungați, dai bir cu fugiții din țară, ca un suspect, tu însuți impresionat dându-ți"lecții de viață" cum scrie şi că nu eşti huligan, vagabond şi hingher, bătăuş, ca mine, fără să-ți închipui de consecință, deşi-s multe nevoi, dar bruscat îți pierzi încrederea în ceilalți, în semeni, că aceştea nu mişcă un deget pentru tine (Veronica, însă nu ținuse cont de răutatea istorică, ca un samit a liderilor: amercan şi Corea de Nord; şi parcă ştia ce se întâmplă, "în lumea rea, care-mi tot închid cărarea...", chiar Daria cea care mă întreabă fără ştiu ce-i veni trecător:

-"Te mai gândeşti ticule, la mica, o femeie dâ coasă, deschisă, dar generoasă, care a rezistat fidelă, nu-i aşa?") Daria se pastra în atmosfera apăsătoare de copil minune, care-şi celebra dragostea, cu fiecare ocazie. Vica cu al şaselea simț era legendară, mai matură, cu mai multă experență de viață, ca mine, eu mai degrabă fiind, ca Paul a lu' Parizianu  din Delirul, roman scris cu iscusință de Marin Preda, un Moromete sănătos încăpățânat în bine, ca unul din Cel mai iubit dintre pământeni, având subiect accesibil, obişnuit să-şi folosească artistic trăirea, care-şi strângea şurubul, Vica, făcându-mă să văd cu alți ochi viața, mai aşezat, ca să nu mă pierd cu firea şi mă uimea cu ce era ea, ca de cartea recordorilor, sfătuindu-ma cum să nu fiu de panaramă, de poznă (că zicea: nu asta te aranjează, ci să fii serios, că-i mult mai simplu, necomplicat, să fii om bun, capabil şi util) şi omul e un special național având răbdare, stăruință, pasiune, dragoste, ordine şi disciplină, ca să trăieşti mai mult pentru toți, că tu centrezi, tu dai cu capul superb şi confortabil fără să enervezi complicându-te prin ce n-ar trebui să fii nefăcând față.

     - Frace Benule, Uite ce-mi scrie dragul de Pavel, Omul acesta este strop din talpa Neamului nostru românesc/țărănesc, ”aur strecurat”cum zice singur. Mi-a amintit că ar fi bine să traducem cartea și în altă limbă aici. Eu i-am spuns sincer că la o așa carte nu oricine se poate angaja, ci un adevărat profesor în acea limbă! Altfel ajungem tot la Eminescu, a cărui opere nu oricine le poate traduce, doar numai tălmăci! Asta e o carte Benule ce trebuie să stea ca o lumina în Neamul nostru românesc! Oricum, va veni timpul și vor apare ei și traducătorii cei de profesie. Răbdare. Opinia mea. Cu drag și frăție, Ionica din Gepiu.

     - Cartea nu va putea fi tradusa niciodata ca sa aibe acelas effect asupra unei alte natiuni cu o are pentru ce-a in care a fost scrisa. Cartea nu descrie ci traieste. Mecanic o poti traduce dar nu va fi decat o carte tehnica de functionare a unui om intr-o masinarie denumita loc/tara. La pasajele unde noi plangem strainii vor rade si invers. Vezi cazul crestini-musulmani, hetro-homo, etc.

     - Era clar, nu trebuia să dau cu bățu-n baltă sărind calul cu ochelari de cal, că nu omul mâini de aur şi gură de foc, e bun profesionist, chiar dacă nu dă cu parul cum îl aud pe Vasile Sima a Şutului tot repetând cu rând şi fără rând:

-"Am zis şi eu o vorbă, n-am dat cu parul...!"Omul beat, nu-i de nici o ispravă, zice motivată Vica, nevastă-mea, de multe ori nefiind mulțămită de lucru ce face bețivul aiesta, care atunci când era treaz s-ar putea să facă lucru bun, numai cum să ai un calcul nici a probalității, o proximație, nici el neştiind, când e ne-turmentat, aici fiind marea dilemă, îndoiala, esența, a ciudatului fel de a fi, el fiind un împotmolit în viciul de alcolism, departe deci de performanță.

N-am impresia, că modul, în care îmi dau silința să scriu ar fi greoi, ostentativ, că nici animale sălbatice: mistreții cu colți de argint a lui Doinş, n-au pestă africană, în criza lor, străinii neavând piață liberă, de desfcere, a cărnii, produse de ei şi-au găsit ei soluția ca să ne şmecherească şi subrezească superbul sănătății aflându-ne pe noi de fraieri, țapi ispăşitori: ieftini la "fărină" şi scumpi la tărâțe, la uruială, ca să nu fim la înălțime, că străinii intruşi ne fac înteresați de minune, ca lupul să dea iama la oi şi ursul pe la containerele din urbe, care până ieri n-aveam probleme, dar altfel e de când incompetența şi-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala, de la o vreme nici stuparul nelingându-şi numai drgetele, ci şi mâna până în cot, un întreg alfabet simfonic poli-floral.

Unii cu perseverență ne fac, explotându-ne, ne fac de oaie, ca şi cum n-am fi de-a locului şi la locul nostru potrivit carismatici-cristici şi apetisanți ospitalieri neam de neamul nostru, noi sacrificându-ne miortic fericirea pentru ceilalți, doar cu excepție, rar, ca unchiu Iacob Miron, bunicul verilor: Ion, Pavel şi Sever, cum îi zicea bunica, lui Augustin Miron, însă revenind la holteiul sau nuntitul Iacob, îmbătându-se, se chereuțise de cap, căpiase şi începu sfada, împărțind cu nemiluita, bolovănos, pumni, la nunta Nastasiei şi a lui Viorel, până câțiva țăngăi-fițingăi, cioflingari, îl strâmtorase imobilizaseră şi îl legaseră buzduc, la nunta bunicii şi bunicului, cărându-l în pemniță, beci, ca să se devețe de năravul prost, de bătăuş până ce-l va judeca tarostii, tizăşii vergelui, a  obştii satului, că fără a-şi ispăşii ruşinea şi confuzia, nu se putea, că încălcase "cumințenia pământului", care vezi bine el nu se obişnu-i-se obraznic, adaptându-se la dependența, de a se acomoda, cu legea pământului şi a o respecta cu sfințenie, punând macaraua la locul ei, locul, care trebuie cu reticență sau domesticire pentru a avea şanse şi avans către binele eficient şi prosper, că suntem oameni atenți şi de caracter, locul sălbăticiunilor fiind pădurea şi sihăstria ei. Se explica într-un fel, că tânărul Iacob nu prea dus la biserică.

O seamă, cu multă filozofie, vroiau să fie centru atenției, că acaparau atenția ochilor, care văd şi inima cere pofticoasă, cum face o femeie cu sânii dezveliți cu mamelonele şi sfârcurile dând către roşu închis, ca țâța ulciorului, în tot fiind un dialectic semnificativ cu ritmul şi algoritmul vieții cu tonusul bun, în performanța de a fi pâine de toate zilele, că pe unii țărani serioşi, se putea crepa şi tăia cu firezul, ca pe capra de lemne, având un sănătos în a fi, oamenii plini de viață fiind şi picanți, într-un respiro nobil, ca buni creştini sfioşi chiar în fața propriei muieri, că aveau zi de zi îndemănarea lor de a fi săritori, respectoşi, dând o mână de ajutor, prețuindu-şi inima, în magia de a trăi la dimensiuni într-o pasiune cu paletă largă de a trăi deschis, redescoperindu-te, în permanența provocărilor şi primeniriilor, la sat, fiind un familiar, satul nici pe vremuri de năvăliri, război, nefiind un infern, deşi bolundu, nebunu, trăge cu tunu şi împuşca la rațe şi mânca la mațe, că decât bucate stricate, mai bine mațe pestrițe sparte (ştiu, ştiu, pe bune, ştiu aparte, chiar dacă-şi mai bagă dracu coda, că unde-i lăcomie, nu-i omenie, stricându-şi cu mâna lui rău, deşi nimeni nu te împinge din spate, în principiu, ca diferență de la cer la pământ, stricâdu-ți cu acel lucru manual, că ce îşi face cu mâna lui, de nu-i adevărat: e lucru manual care-ți strică la sănătate, îți strică în general: armonia şi simetria, vieții). Vica era cu împlicare în familia sa, că amândoi eram tineri şi împliniți unul prin celalalt, mai ales că era, ca soarele care îşi răspândeşte lumina printre crengi, sărutând merele pădurețe pe obraz, explicându-se de la sine de ce Vica m-a fermecat şi uimit, deşi unii fără să le roşească fața se ceartă, vorbele lor acre scandalizându-mă, ca oțetul ajuns şpir, a naibii de acru, iute, vorbele noastre ajungând până la urechile lui Sfânt Petru. Vica era ca un Trofeu, nu o puteai ignora, nu puteai să nu-ți pese de ea (să nu mai țin minte cum o înghesuiam în pat, patul, care s-a nimicit sub greutatea mea de buldozăr, rupându-şi arcurile şi ce mai, Vica, era mai altcum, mai diferită ori, ca Sam din filmul: "Sex in the city...", ca Vica o floare de cactus, o reală, că era exact ca oamenii reali, cu acel iz războinic, de nu mă uita, Pavele! şi când mă incomoda sau mă refuza pur şi simplu, tot parfumul din casă era, tot o conştiință era. Suflete dragi, ce-mi place la voi e sinceritatea şi lupta voastră pentru a trăi omeneşte deosebit, artistic, gândind nobil, frumos, chiar despre vrăjmasul vostru şi aiesta fiind un semen, un fudul suficient în sine, că nu e deştet destul. Mă bucură de realizarea ta, deşi n-ai timis-o sau s-o întinzi pentru a o savura lecturând-o cu-n frumos al sufletului tău atât de om, în grai şi suflet, cuget firesc, natural, românesc, ca o cazanie pe care o cântă pe la țară țăranii dar din dar să facă rai, fără frustrare, fără invidie, ci cu o curatețe încântătoare, că din cotră sunt argint viu-muncitor a gliei pe glie, sunt candoare românească şi chiar tu eşti un gând încântător, fromoa ca o Ileană a noastră, Lidiuță, care prin sat aleargă preocupată, să facă cele trebuincioasă, cum facea harinic, virtuos, Vicuța de Ciubăncuța. Cu bine. Mulțumesc. Pavel

     - Ben, ne pregătim şi noi pentru antologia acestei onorote doamne, spirit larg şi generos deschis promovării culturii româneşti, antologie de poezie şi proză, a domnei, Ligya Diaconescu?

     - Distinse domnule  PAVEL FERGHETE, Trimiestrial, va putem publica si in revista STARPRESS - gratuit! Tot binele, mult succes, Ligya Diaconescu

     - Muțumiri distinsă doamnă; cred că-mi acordați prea multă onoare, chiar dacă eu într-alt chip, alt mod, prin arta scrisului, îmi justific într-un fel existența şi esența, ca acest Marin Preda sau un altul Creangă din Humuleşti sau Zaharia Stancu din Omida rădăcinilor amare, a lui desculț şi din superbul ce mult te-am iubit: Ursula, Constandina, soră de lingură lui Darie, că-i să nu uiți de unde şi cine eşti. Mulțumesc, dar nu ştiu cum voi proceda, face, că eu scriu doar pe telefon neavând calculator, eu ştiind să scriu, doar pe telefon. Sânteți o drăguță şi o simpatică venid cu propunerea dumneavoastră atât de nobilă şi de specială, o dragoste de viață, chemare din  neantul strămoşilor noştri români neaoşi şi feți-frumoş anume cu renume, cu hram de valoare autentică. Mulțumesc fain din inimă, minte şi suflet, cântare a cântărilor, în rost şi folos pentru popor. Iată ce mi se zice cu bună-voință şi bună-cuvință ideal, din partea distinsei Ligya Diaconescu. Cine stă de vorbă cu unul csre se plânge şi într-un fel te respinge cu viața destul de amară:

-"Tu ticule, nu m-ajuți cu nimic, nici apă de la făntâna satului, deşi mie mi se pare c-ai putea cu toate că te mişti greoi, dar dacă te străduieşti ai putea şi nu doar a-i scrie, că mie mi greu, ca lui mica, ea, Vica,făcând tot, iar tu şi cei de la Cluj neajutând-o întru nimic şi biata chinuindu-se, cum mă chinui şi eu, că şi eu dezamăgită trag ca bou constant în jug, că nu vezi câte am pe cap, se plânge, scânceşte, se căieşte, să-i plângi de milă, Daria, o genială relamente, o fată cu suflet, harnică, o sensibilă, dată pe spate cu multă dragoste omenească trăind o mare experență de miss al vieții mele, că ea cântă cu mine, în extraordinarul greu al arcii mele magice de liturghie de pace aruncată ca mană cerească omenirii, ca hrană şi elexir, conciliant şi transparent, a convițuirii ca gintă latino-română, jucându-şi cartea existenței scriind pagini mari de istorie, ca un frumos sufletesc a neamului românesc cu-n preaplin de divin a magiei a ce-i mai tare omenia noastră emoțională cu şi mai şi de mult ospitalier fără marginini, fără limite şi de caracter, de semnificativ miraj şi curaj de a nu trăi în van, ca o păpuşă de nailon-"nailon bobo" de la Macău, de pe vremea, când munceam ca zotehnist, economist, şi ajutor şef de fermă, imediat după absolvire a liceului agricol, secția veterinară la Şimleul-Silvaniei, în 1970, în acest sat de unguri aflându-mi prin activistul autoritar Oros, în acest sat inedit: doar cu un sigur român, în acele zile, care avea propria biserică ortodoxă-română, unde din Gârboul-Clujului, slujea în româneşte, odată pe an un preot ortodox, venit cu eficiență de la Gârbou şi era mărturie familia lui Faur, că aici dăinuiseră în majoritate, etnia românilor, dar mai apoi glota năvălitoare a maghiarilor migrator a hunilor acaparatori făcuseră imposibilă, nerespirabila, pentru autohtonii români, care au trebuit să-şi părăsească satul natal, Macău. Domnule profeseor, în sufletul altui prieten, demnul bihorean Ioan Miclău, strămutat şi el, ca Ben, dar în alt colț al Australiei unde în casa lui de om pribeag pe alte meleaguri cu dorul de țară şi dragoste de țară i-a trecut prin minte, deşi bihoreanul acesta era doar maistru făuritor harnic de mobilă, făurar destoinic, în lemn, dar şi aurar-bijutier, al cuvântului, asemeni lui Arghezi care-n psalmii lui se certa cu soarta din comunism, cu viclenii şi ascunzişuri prin mănăstiri, ca doamna scrisului Buşelnga, o blândă şi înțelegătoare şi a liniştii în timp ce Arghezi mai nervos în tinerețe, mai clințer la Mărțişor se sfădea nedumerit filozofând cu Dumnezeu, cum facea şi Ion Miclău scriind în felul lui demn de laudă literatură, se dase serios, laborios şi făcuse pe spesele personale, chiar peste puterile materiale şi peste efortul personal, cu multă ostenelă şi chetuielă a pus pe picioare românaşul o bibleoteică de limbă română intitulată "Mihai Eminescu" şi editase revista de cultură "Iosif Vulcan", o minte şi suflet cu cuget românesc având stofă spirituală de tribun, cu bun simț, şi un mândru cu modru şi omenie fără modru pe drumul artei, asemeni confratelui său Ben Todică cu o altfel de cântare a cântării, mai diecească în adevărul, viața şi arta scrisului, cu ată cale promovând cultura omenesc-românească, ca să nu-şi uite nici românii de pretutindeni, de rădăcini, să nu-şi uite, că-s români, o alduită-mirabilă sămânță a binelui, chiar dacă au fost prigoniți sau nu n-au fost prigoniți din țară, de precarul vieții şi a politicii nefasta, că era munca trufanda a lui Ben şi Ioan, destinată dezinteresat şi generos: publicului larg înteresat, că nici în acest caz dragoste cu sila nu se poate face, ei însă cu strădanie aducând românismul cu tot tacâmul modern: carte, radio, televiziune naționale, blog..., chiar în "buricul" Australiei aborigenilor ştiindu-se astfel că există şi români pe lume, ca pâinea cea de toate zilele şi, ca merele pădurețe.

     - Are mare dreptate Lucian Gruia pe coperta in care esti frumos tuns si barberit, ca si scrisul trebuie tuns ca via sau trandafirii.

     - Am călcat pe bec, cu ce-am greşit în dragostea pentru Patria Limba Română, în culorile-curcubeu de nilinişte şi dragoste de Dumnezeu: Adevărul şi Viața cale către alduire de Hristos luminos de folos, în rost şi folos poporului nost tras în mâine: pace şi pâine, ca petec la sacul-cântec a cântărilor al acestui popor fără egal național raportat Eminescu la universal? În ce privință mă poticnesc, împedic, în propria cunoastere de sine şi stare de bine, om fără scăpări, nu-s fără păcat nexistând, în dragoste şi dor, profund? Poți observa că eu ca un sportiv, o Nadia-Halep-Hagi mă antrenez zi de zi mă antrenez, scriu cu timp şi netimp ca să mă desfăt profesionist ingenios cu notorietate, ca cel ce râde la urmă scos din conul de penumbră să râd mai bine cu asul în mânecă debordant cu o măsură a lucrurilor şi am momentele mele de surpriză, că exercițiul memoriei îmi prinde bine ca o blocare în trafic sau o conversație în lift, cu o mireasmă de mireasă în plinul nupțialui ei sexy, stil Vica semănând uluitor cu Vica mea, cea cu sânge albastru de regină în căsnicia mea, pâine de toate zilele pe Arca vieții mele ciudate, originală, de monument istoric cu dragoste de viață şi dacă nu sunt recunoscut ca scriitor profesionist de încrezuți chiar şi în scris scriind ca mine nevinovat şi nativ răspunzător, cu un înteres, ca un vânt tranşant la început de martie aromat de primăvară care iară-şi, îşi arată soarele, ca grâul să râdă prunceşte, nevinovat, în soarele încă abil în animozitate şi cald de om, oglindă spiriruală şi de caracter, că nu-i absent, ci viu, magistral, sub cer social-uman.  Scriu, Ben dragule, dar cine mai şti sau vrea să mai ştie ce face hâtru cu spirit Eminescu: Creangă, Anton Pann sau George Coşbuc a Ciubăncuței, chiar dacă Pavel Rătundeanu-Ferghete, prin asta nu şti decât un joc şi o horă, având în plus motiv să trăiască lângă Vica ce-n covaleşcența ei  bolea, în Clujul vestit, oraş, de dincolo de Voruj, oraş înrujat cu ruji pe cetățuia, c-aici se canonea mândra Vica, ca Ileana Cosânzeană rupând mii de perechi de opinci, în căutarea vestitului Făt-Frumos, Prâslea cu merele de aur, Pipăruş viteazu, trăind cu via dorință, ca: Dumnezeu şi doctorii, s-o înzdrăvenescă, însănătoşească pund-o din nou pe picioare, pe picioarele ei, să poată meargă voiasă, veseloasă, sănătoasă, la satul ei, Ciubăncuța ei şi a copiilor ei: celemeni din Urişor şi Daria de-a lui Ferghete, ce era veterinar, astfel cunoscându-l mai bine oamenii: țăranii, de pe sate şi din țări împărțite, cu neboia de cineva ca să le vindece animalele ce le au în gospodăria lor, că-i merse hiru, vestea şi povestea, doftor de marhe, no!

BEN, nu cumva  tot minte năstruşnică, năzdrăvană, tot minte de copil am rămas spre veşnica pomenire, ne alegând, ne treierând grâul de pleavă, grâul de neghină şi de alte boabe, nimic sub soare nedeteminându-mă să-mi bat joc de Vica nevastă-mea, o muiere la care eu nu cred c-am reuşit într-o viață de mere pădurețe, să-i spun c-o iubesc, să-i dovedesc, cât de mult am iubit-o pentru a nu fi doar deşărtăciune şi vânt? Vica era ca frumosul soare ce răzbătea de după nori (şi drept spune careva: răneşti întodeauna pe cel care ți mai drag, deşi ce-ai înodat cu gura, nu desfaci cu mâna, în viața nod în papură şi trestie gânditoare şi vorbitoare, că scara te urcă şi cu fuşteii rupți te coboră, că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti, că foc şi pară îți face viața amară, chiar dacă rască-parască urci la cer şi fără scară.

     - Vica a fost tare mandra de tine. Se citeste pe fata ei in fiecare poza si nu ar fi stat cu tine daca nu te pretuia. Barbatul e vanator insa femeia e papusarul care te face s-o vezi fragilul. Ea ne face pe noi nu noi pe ea. Fara maiestria ei noi ne-am prabusi. Sa nu crezi o secunda ca tu manipulezi femeia..., ea e MAIASTRA! Si dupa asta tu tanjesti in subconstientul tau: stapana inimii tale, mama sufletului tau.

     - A fost stăpâna inelelor, Vica mea şi ce psiholog grozav eşti prietene brav, de unde să ştie şi samandicoasa (de a cărui frică parcă tu ocoleşti să ne pvesteşti cum ai cucerit-o pe exotica soarelui răsare (deşi intelectual ai nemaipomenitul dar de narator aparte nostalgico-mioritic, ca mulți ortaci de-ai tăi, de mină, cu fața mânjită de huilă, deşi tu lucrai de fapt la uraniu, dar ce mai contează fiind omenoşi şi de nu mă uita!

Tu aprecizi cu fler şi caracter-fer-pley, în viața de toate zilele, pe Vica mea, o cină a Domnului, cină că peste zi eram la servici, dar de la uzină când nu da neprevăzutul brânci şi mă trântea dându-mi de lucru, că dacă n-ai ce face îți strici casa, dar în cazul meu era bolnav un anima, altu nu putea făta, nu era vorba de a întârzia la şedință cum se scuza Tudorel, Celemen din Urişor, el umblând tetea pe la mândrele pe care le seduce, aiestea fiind cucone, madame de consum-damele cu camelii a lui Alexandru Dumas-fiul.

La mulți ani, fericiți ani, oameni,

cu pâini şi pace-n mâini,

cu rostuirea cuvântului,

în sănătate şi a folosului pe altarul soarelui

cu liturgie de pace şi binefacere tras din azi în mâine

de cântec a uneltei zdrobite de os,

ca alditul Eminescu şi Tatăl Nost Ceresc-Hristos,

Cel iubitor şi luminos,

distinct şi aparte cu artă, infinit apropiat cu respec, predicat şi subiect, absolut apropiat aur cenuşiu  strecurat, în luminat şi curat, apropiat de obiect, ca la carte cu sănătate

şi  cu fericire, românilor de acasă şi de pretutindeni,

cu ocazia lui întâi martie, a luminei dintâi, de început

şi a lucrului bine făcut,

ca drept de a candida la fericire, cu iubire şi înviere,

cu drag profund, cu bine temeinic şi cu prețuire!

Omul în cele din urmă, începi să te înțelegi şi să-ți cauți nevoia (în cazul meu era femeia Vica, un plin de culoare şi candoare, un mod găsit de tine cu palpitații la inimă, bătăi, în starea, în anumită stare emoțională, de bine, la masa tăcerii mesia iubirii ce va să vină să lecuiască o fără de vină, că şi sângele şi nervii, cu hormonii care dădeau presiuni, în atitudini cu gesturi şi surâs de Giocondă, ca ființă, pâine de o ființă, conştiință, că eşti pentru'că exişti viu, ca argint viu cu sânge, în plus de siguranță, bonus cu-n presus Iisus rănit de dragoste, în dragoste de Dumnezeu entuziast vizibil altruist şi artist, vedetă în bune intenții a lui Vica şi a mea față de calitatea ei de om-femeie, în sensibil, cu slăbiciuni umane trasmisibile de fiori, în furori de colonă verterbală, pe verticală umană, în a candida sexual la fericire, indiferent de ce zice unul şi altul concedindu-te de la ce crezi tu: biruință erotică, cu inima deschisă în paletă largă de iubire din etapa cu înviere, care social-umană, că te pulsează fără obstacole ca o rachetă pe orbita fără a pedala-n gol de spectacol, că nu se trăieşte neghidat, în van, chiar dacă totul e un spectacol în care şi tu eşti impiclat (eu scriu ce scriu evident cu rost, că ochii văd şi inima cere, că-n rest dragostea dragoste cere cu-n plus bonus artist, în gama variată cu mult şi plăcut de tras cu excelență de balsam pe rană, ca într-o dezbatere firească omenească, care schimbă viața ta cu diagnostic corect, tu, de Vica, fiind protejat, după cum eu în confort simt într-a lui Dumnezeu vrere şi plăcere, care-mi ajută mintea în deblocare emoțională) stând asupra ei îmbrățisat într-un anumit unghi, în sarut cu sărutate la poarta sărutului fertil printr-un proces cu du-te-vino, intromisiune, pătrundere, ca într-o copilărie fără griji, cu preaplin divin cu tehnică de plin energic, de putere, de mântuire, că uiți ce te-a chemat în distracție, cu joc al dragostei fabuloasă, făimoasă, uitând să te scâi cu întrbări cu scântei, având un scop, cu scorul-victorie de contact şi culme, infinit, absolut, apropiat de obiect cu mişcare vie, fără a te mai explica sau scuza simțind prin toți porii o euforie, de adevărată poezie). Fantastică maistre maistru, Ben Todica, Vica nu mă complica, ea cu experența ei ştiind ce vreau, ştia ce nu-i doar iluzie, ca umbrele de pe pereții peşterii proictate de flăcările focului, nişte umbre şi lumini, ca un vis roz, ca un goz ascuns sub preş, pe covorul fermecat, care ne calcă pe nervi, ca atunci, când doi sunt față-n față cu duhul de viață din lampa lui Aladin din senin destin, care prin Vica îmi dă ocol, ca un spectacol al fericirii, Mesie a iubirii în templu descătuşării de preconcepții şi de coplexe, un paradox ortodox cu drept de creştin perplex de dihanie ciudatş alcătuită din contraxte, că la ce m-aş lăsa înfrânt ca vrabia pe care tembel vânătorul tramulind cu cubul ciobit, Nichita Stănescu a ochit-o în aripă trântind-o de pământ, încurajând-o doar spiritul exuberant a lui Vica, c-avea someşanca din Ciubăncuța pasiune şi sustenabil măgulitor, cu mult suflet din sufletul acestor țărani cinstiți, realişti şi de poveşti, fără pitoresc de pescăresc şi vânătoresc, ci cu impuls omenesc tandru, că între noi era o polaritate de armonie naturală şi de conexiune delicioasă, potriveală emoținală şi hormonală plină de un factor de împlinire omenească, total pozitiv neaşteptată cu durata neexpirabilă, a şederii mele cu aşezare, în Ciubăncuța, că măgulitor mă curta ea, mă făcea activ, ca acel fecior de casă, Cătălin, pe Cătălina, depărtând-o pe Cătălina de Luceafăr, pentru lumea asta îngustă mărginită, şi strâmtă-rece cu liturgie spațială de pace, în spice, îngustă, de tristețe, dar şi de femenină frumusețe, însă înclinată cu o bucurie tandră de împlinire, împlinire prin sentimente, o nemurire conjugală cuminte. După Busu redactor de la vreme şi vremuri-proteve, la şmecherie politică costisitoare cu dragostea: căsnicia e o loterie de România la care total nu-i facem față, pe bune, hai, să fim serioşi  că orice ne facem e, ca gimnasta Nadia Comănici la bârnă, că şi-n ochii primarului, n-ai voie particular, nu poți face bine în țară europeană, în satul care are nevoie să se corecteze, având capacitate, că la trecere cu calea ferată n-avem barieră, în cumințenie şi receptivitate, că suntem dihanii ascultătore, cu profunzime promovând atmosferă famalială de viitor şi primăvară cu eficiență şi-n zilele babei Dochia, mamă cu-n "ce" național posbil, că vii-s cu vii şi morții îşi îngroapă morții, îi pecetluieşte cu perfecțiune şi înțelepciune până la "adoua venire", cum zice mama scriitorului Liviu Rebreanu, mamă-sa, în scrisori de dor către el, fiul adorat, ca destinatar Liviu Rebranu, un făimos scriitor român, un Eminescu a prozei? Fiecare din noi ne facem unul altuia bine, dar greşind călcăm în strachini, scâlciat, cu mândrie şi cu pacat  de moarte, orgoliul sau prostia pentru care plăteşti.

PENTRU STARE DE BINE

Ah! Ce dulce suflet senin şi femenin, de poet

cu viața dragoste şi dor de dreaptă luptă,

un deci: cu dragoste şi dor sub roânesc tricolor,

în slujba propriului tău popor, fără smbrie, femeie,

în duh de adevăr şi  duh de viață în simetrie,

Făt-Frumos şi Ileană Cosânzâiană, zână bună, te luptă

pentru stare de bine,

că se cuvine, ca să fii pace şi pâine,

trasă în viitor, în falnic mâine.

Primăvara e bucurie şi speranță,

o cedință, că e o biruință asupra ce e frumos şi luminos generos.

Uneori eram ca un copil fix pix sărit  peste fix, beut, că săream în banal mai abitir supărând-o pe Vica față de Daria pe care o şocam fără gămălie ori fără vre-o motivație fără un şurubel la ceas, la busoală (şi ce obrăznicii făceam nici nu-mi vine să-ți spun, că parcă eram dus cu pluta, ca tu cu motocicleta conducând fără mâni de şmecher sau de fraer cu prea multe pe cap, dar fără o judecată, logică şi rațiune, că-mi dau foc, ca acel popă luteran, supărat pe mine turnând canistra cu fotoghin, dar eram laş, fără curaj, mai mergând prin ocol drept pe malul râului ce venea de la Escu, Dealul Jurcii şi Cernucului, ca-n Sâmpetru de la Strâmba şi de pe Valea dreaptă, când era mare valea, că a fost pe undeva rupere de nori şi a plouat cu găleata, apa peste limita de revărsare a albiei, fiind ca un bivol urât, negru, împungător ca cel comunal care luase pe Mtru, pe Tutele, în coarne şi-l omorâse înghesuindu-l într-o râpă, însă eu atunci, când venisem beat, că nu era casă pe unde intram, să vaccinez ori să tratez animalele, să nu mă îmbie ospitalier ospătându-mă ca la un ospățul deavolui cu horincă, pălincă... eu, lacom chiar pierzându-mi ordinar cumpătul, chiar mințile, venind acasă pe mai multe cărări şi mai alunecând pe râpă aprope-n albia cu apă moloasă, monstruoasă, melo-dramatică, furioasă, gata-gata să mă mâie şi răpească de la draga de Vica şi de la scumpa de Daria, care se ruga ca la un Iuda vânzător de Iisus pentu 30 de arginți, că eram îndrăcit, agitat la probleme mărunte care mă iritau fără un motiv fiind doar o nențelegere de cicumstnță, că nu ştii în ce ape te scalzi, nu ştii să gestionezi situația, ca omul care nu se bucură de viață, chiar speriind pe cele două zâne care se nimeriseră acasă, când una din ele, Vica, îşi arăta nemulțumirea de halul precar, de porc, deplorabil, în care am ajuns la verdele de acasa fără cei 7ani, ca un cerşător căruia puteai să-i plângi de milă, dar de care putea chiar să-ți fie silă, greață, că întrecusem măsura bunul simț, ajungând la o criză morală, dar îți dai şi tu seama, că ai trăit şi tu experența amărâtă, hâdă şi de bufon a regelui ori a circului fără bani, care uneori ca parlamentarii fără scrupule, fără onoare-demnitate, uită, de datorie şi îndatorie, de etica de pe Arcă-şi-şi scot, rânjesc: caninii, colții de coioți neciopliți, de ne-educați ori ne-instruiți după un cod de maniere etice, elegante şi transparent- împăciuitoare, conciliante, omeneşti, în existența omenesc-creştină, în cuibul dragostei: esență şi excelență de zi de zi, de zi, totul fiind prefăcătorie, prefecătorie care te face să te prăpădeşti de râs, să te depărtezi de cine ți-e scump, şi se întâmplă, că, omul nu mai e măsură a lucrurilor şi e o ruşine social-umană, că omul e diliu şi vorbeşte îngăimăcit, în dodii şi turbulent, dezlânat, dezordonat, ca om de nimic şi pe nicăieri, uitând cum să aibă prețuire, grijă, respect şi rabdare, față de cei dragi, totul fiind frapant: comico-tragic şi imposibil. Mai fac prostii cum ați văzut, că nu-s tare ca piatra, gânduri din temelia templui meu familial, deşi doctoraşul Tamaş Virgil, într-o vreme şef la Dispensarul veterinar, Circumscripția veterinară, Recea-Cristur, zicea bravos, apetisant:

-"Domnia şi prostia se plăteşte, că de omul leneş nici la Dumnezeu nu-i place". Eu ce altceva fac, dacă nu să dau: performanță şi putere-conştiință, a cuvântului, din eficacea Românie profundă, a păcii, pâinii şi a soarelui? M-atingea la coarde fin spectaculos, sensibil, prin atmosfera ce se creea în jur, făcându-te să împărtăşeşti şi tu pretențiile simțitoare conferindu-mi cu fermitate confort, prin mediul magnetic-hormonal cu alernativul a ce ți se pare în alchimie şi chimie de abordare că ți se cuvine dându-ți depedență, ca un brend irezistibil preferat suportând-o printr-un superb, în sensibil, că-mi era miza dragostei mele (naturalul uriaş cu secret preferându-mă pe mine spectacolos şi m-a nimerit simpatica cu tiparul ei afectiv activ înmiresmat cu iz curat, sănătos încăpățnat, care transforma momâia de faraon din mine, o învia, în acel inimos te iubesc, cu-n parfum cu suport specific muieresc, care te mai pune pe gânduri aparte tandru şi m-atingea cu frumuseță şi valoare umană, provocatoare la o luptă fermecătoare, surprinzătoare de înflorare, ca de un vânt cu intensificare de primenire, că mă fermeca şi afecta, ca maeastra phonex, care renăştea şi m-acroşa mă cucerea neevitându-mă şi era şi un spiritual nativ țărănesc, cu multe feluri inspirat, cu surprize de vis, o necunoscută în premieră, mobilizatoare hormonal, un dumnezăiesc special cu flăcări erotice pornite cu polaritate ce mă incendia cu-n esențial ce mă cucerea pe ringul ei făcându-mă cu pumnul sus, făcându-mă în nerăbdarea mea nochaut cu a ei de România şi de a te simți bine, prin ce-mi oferea această floare:  iubire, avându-mi sensul de mers cu sens liturgic a trăirii cu întrținere în veriga fremătării de viitor neconstrânse, ci cu spontaneitate şi naturalitate emoțională, care mă transfigura pe parcusul vieții, ca apa curgătoare din izvoare curgând în vale tot mai la vale adăpătoare nerivală pentru animale: mioare, cerbi, căprioare, bivoli, zimbri, vaci, spectaculos indiferent de culoare cu dealul mai la deal cu păstrăvii înotând unic în aval, întru-n distins procreator în izvor şi pitoresc verde-arborescent, ea, ca femeie cu apropiere instintinctuală ca femelă făcându-mă abordabilă luntre şi punte, fericit, în gesturi fără restricții care mă lua cu asalt, ca o țârancă excelentă cu tabuuri feminost tabula rasa fără ihibiție în căderea ei liberă punându-mă pe picioare cu încrederea în mine şi potolindu-mi pofta: foamea şi setea ce-mi fredona snfoni-mi oganică prin celule, rărunchi, nervi cu buşituri, prin pori, pricepându-se la ovulație precipitare şi dragoste uimind fără să-ți rupă gâtul prin imaginația, ca o artă culinară făcută cu ştiință focalizată şi amplificată, prin eroticul ei mişto, erotic, care ne invadează şi creează atmosferă euforică, simțită de preferința mea ca dizain, parfumul, care te tămâia şi miruia fără nici o scădere în vibrația zilei, fără scaderi, cu strălucire de regină a nopții, cu stil şi tactică generoasă, inedită, Vica fiind nemachiată şi flexibilă, foarte înteresantă în trăirea ei fără de atificial în acest spectacol cu ato-butonare având ținută ca un birliant viu, culminat revărsând-o cu o petrecere de care m-am apropiat sugerându-mi apropiere agreabilă, spontană, măi nene crucială, senzațională, apropiindu-te, ca din senin  având eul angajat într-o distincție oriunde simțind un super rafinat, că o pătrund până la saturație, conştient băgându-mi nasul unde nu-mi fierbe oala, stăpân de sine, indepedent de conexiune impecabilă mă clopeşeşte, făcându-mă inspirat relaxat, cu linişte, atras ca la miere, un haios învins şi totuşi biruitor cu lauri premiat de lucru bine făcut, de vis la bani mărunți, trăind super, mega, vis frumos forte, minunat, că n-a căzut încă cortina, peste "fructul pasiunii", deci nu s-a sfârşit performanța, cum zice Dan Pitiş-Moțul, crai a cântecului, care ne bucură prin ce-i potrivit sfințit.

Fiecare din noi ne facem unul altuia bine, dar greşind călcăm în strachini, scâlciat, cu mândrie şi cu pacat de moarte, orgoliul sau prostia pentru care plăteşti. Vica era un buchet floral de simțuri şi sentimente, o socială, ca o idee luată în calculul mintal al eului meu, că duceam lipsă de femeie, c-ajunsem la o vârstă şi nu eram însurat şi nici cu ceva artificial, în modul de a fi în conținut şi ea avea bună reputație, aşa la ce să -şi ceară iertare, scuze, c-ave ca născătoare trei odrasle? Pe altă parte era fără precedent în viața mea a pătruns prin gânduri, c-ave sclipici şi lipici, era un imens magnet simțind vii emoții, diferit în preajma ei, c-avea ce aprecia la personalitatea ei distinctă, pe cinste şi pe masură non-stop deosebită cu-n farmec (de ea culmea aveam neapărată nevoie). Ea în ce mă privea avea propriul plan, o strategie pentru toată viața noastră şi chiar asta-mi plăcea la ea, că era ca un salon de înfrumusețare, dar ce spun specialişti, ceilalți: legat cu încărcătura ei specială de a fi împreună cu ea? Fiecare din noi ne facem unul altuia bine, dar greşind călcăm în strachini, scâlciat, cu mândrie şi cu pacat  de moarte, orgoliul sau prostia pentru care plăteşti.  În tot eu un de toate zilele pe tava cu puii de aur furați din România, e o filozofie a prețului de a evada în nemurire prin iubire şi îviere-drept de a candida în continuare la fericire, că dacă viața e o luptă, George Coşbuc ne mână-n luptă dreaptă:

-"Deci te luptă cu dragoste şi dor " pentru bine, pentru a fi, pentru'ca națiunea să ne fie fericită, cum ne lasă moştenire prin testament şi tribunul paşoptist, revoluționar, Avram Iancu pentru ca națiunea nostră să fie fericită şi cea mai înaltă şi verticală conştiință cu ştiință, înlăturând păpuşarii, nesimțirea, din parlament, senat, guvern, preşedinție şi instituții a prefectului şi din primării, cu demnitari căzuți în vergea, că au băgat fitilul, dând picioare oamenilor de rând, picioare în cur, ca să fie pentru desculțul Darie o amintire vie şi să nu uiți, Pavele! Ne surprinde clicul vieții, ofertele, că în om nu se şti ce s-ar investi, nu se şti dacă nu s-a investit nimic, uitându-se să se investească şi-n țărani, tineret, dar ce să zic: sunt nişte jocuri politice hocus- pocus pseudokineghetus, că unii îşi dublează averea, auzitu-ai Ben, că pentru unii banii vorbesc cum a vorbit arginții pentru Iuda (peste tot sunt şuşoteli, pe sărite, păsăreşte pe înțelesul unui Solomon a cântării cântărilor, care-şi dă cărțile pe față sigur de afacere, citind acatiste şi miruindu-se în plenul parlametului, că bate un vânt în deşărtăciunea lor părându-le bine gonaşilor în gona după chivernisire de chilipir" de Eldorado (cine să mai țină cont, Ben, de nişte reguli cu un potrocol special, deşi nu-n aieştea e frumosul, că-n Oceaul Pacific este un peşte mic şi pe coda lui scria: "lăcomia mănâncă omenia", de care aflăm de la Eminescu, că frumosul exită, dacă nu ne-am întrecut măsura bunului simț, dragostea pentru fericirea celorlalți, unii mâncându-se între ei pentru fasole şi ciolan dându-se-n stabă, în corupție sub acoperire, că se dă cu paru şi de funia soponită  se vorbeşte cu egoism, în casa spânzuratului, că dacă ne întunecăm lumina, pentru popor, luminosul  nu mai există în nici un fel, că e ca noaptea, disconfort: ponos în loc de folos, cum le ştiu politicienii pe toate tocmai pe dos şi cu miros, că prin ambiții şi performante tâlhării, pretenții indecente, se întrece posibilitățile țării, consumându-se mai mult decât se produce, prin asta compromițându-ne şi pierzându-ne echilibru: iubirea, fericirea celuilalt, în cazul acesta, unde-i ?)  Mamă, mamă, ce mai făcut! Nu scap de grijania acelor care bat în palmă şi primesc torul de a gata jucat de titani-actori, spuma din elita artistică contemporană şi clasică, o copie a ce suntem în stofa de oameni care nu-şi batjocoresc profesia intrând în pielea piersonajelor din Ticăloşii, ca şi cum totul s-ar desfăşura în necivilizația călcâiului de fer, al Americii: Ştefan Iordache, Dorel Vişan, Mircea Albulescu, Mircea Dinescu ...dintr-un dulce amar de viață, oglindă, care nu-i de glumă, de râs, la noi pentru'că eşti cinstit, plăteşti scump pentru spiritul tău: omenia ta, ca-n America cowboy-ilor ori în Rusia lui Putin sau şi mai rău în Coreea de nord, înrăită, a lui Kim, înrăită față de celaltă coree, din sud, cu viața în care toată armonia se dezbină, dezrădăcinează, din bine, răul s-o domine, cum se întâmplă azi politic peste tot în lumea neo-capitalismului utopic, deşi lipseşte ceva din ororile ilustrate ambilicat, din finalul în codă de peşte nelămuritor, a fimului în discuție, filmul tare de cap trecut de mine în revistă, lipsându-i ceva din suspans, că lipseşte ceva din comedia umană, care parcă prin film nu se dezvăluie tot ticăloşitul ticăloşilor-tagmă de politicieni, parcă prezent şi azi, copiați fiind artistic din viața plină de orori crude, cu limbaj direct, luat pe şleau parcă chiar din gura prezentului fără ruşine, luat cu ceartă, cu sudălmi expresive, reale, directe, din clocotul mămălugii, blamant a realității baronilor, în gona avară după avere, afaceri murdare, totul având impresii artistice din trăirea actuală în ansamblu (vorbele-s de prisos apusând filmul cu deficiențele lui, că parcă nu-s suficiente cuvintele, ca să ne prindă bine).

 PR-F&BT.