George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu

George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu

          Cei siguri că ne vom reîntâlni cu părinţii, cu străpărinţii, cumva cu boema-prieteni, încrezători mai mult în nemurire decât în psihanaliză, unii/unele ani-luminându-se mental printre coroanele creaţiei, vultureşti, dacă nu, bătrâneşte, în sunetele, chiar big-bang, din Rig Veda – Rugăciunea unui dac – Doctrina secretă, vor fi practicând o psihanaliză cosmică, malgre ils memes (lipsă semne diacritice la mine, nici net-ul nu merge după asasinarea doctorului poet Nicolae Neagu sau lansarea de ieri a romanului – ţoapele în piese şi show-uri de-ale sale – lui Puşi Dinulescu Gaşca şi diavolul). Avataruri – savante sau poetice – ne urmăresc de sub uitare, interdicţie, ne înţelegere. Poate consolator, să recitim (let us) Cosmos uman de Victor Săhleanu, Pelerin, Bucureşti, 2009, selecţie, note şi îngrijire ediţie de Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean.

          Poezie? Poesis? Intenţie de mesaj şi claritate. (Avertisment).

          Îmbrăţişez de-a valma omenirea / şi totuşi nimeni nu-i la pieptul meu. (“Poem pentru Petrarca”1960).

          Astăzi sunt poezie pentru noi / mai multe lucruri ca altădată.

          Luna trece printre vârfuri de brazi / În variantă eminesciană a peisajului.

          Vor fi întotdeauna necesare şi alte versuri / pentru dragostea mereu aceeaşi şi alta.

          Există cuvinte şi silabe / şi, pe de altă parte, obiecte şi emoţii. Versurile sunt potrivirea silabelor şi cuvintelor / semnalizând realitatea profundă, / ritmurile şi rimele corespund, de fapt, / periodicităţilor ascunse sub aparenţă – eternelor reîntâlniri şi eternului mers în spirală. / Lumea e o infinitate de corespondenţe / şi descoperirea lor e poezie./Lumea e o infinitate de corespondenţe, de simboluri, de metafore şi de semne.

          Rima este poezie pentru că este cosmos uman, / ordonare reuşită a eterogenului / într-o unitate superioară vie. Rima este rigoare acceptată liber / care se cere transcensă de frumuseţe / şi totodată este o încercare / a valorii poetice a ideii: / o strofă este o întâlnire ingenioasă / a regulilor gramaticii, gândirii şi versificaţiei – / o triplă rigoare însuşită voit / pentru a vehicula mai convingător poezia

          Noi semnalăm poezia din lucruri / celor ce o au în ei.

          Există poeme care, ca şi muzica,/ relevă inepuizabilitatea miraculoasă a lumii.

          În noi aşteaptă vibraţia latentă / şi ne cutremurăm auzind cele patru sunete / ale simfoniei a cincea.

          Trecem grăbiţi printr-o lume de simboluri / şi privirea noastră şterge luciul obiectelor.

          Să fim pregătiţi pentru orele / latitudinii şi longitudinii noastre. / Totul poate fi surpriză / pentru cel ce s-a pregătit.

          Să-l recitim pe Robinson Crusoe.

          Versurile ne dezvăluie poezia de detaliu a universului.

          Elementul de bază este cel infinitezimal.

          Există o demnitate şi o mândrie pur vegetale.

          Iată, sunt medic / şi dincolo de ceea ce cercetez şi scriu / vin în contact cu suferinţa umană.

          Dar în faţa mea stă un om / a cărui libertate este dureros limitată; / el nu se mai poate exprima în trăiri / aderenţa sa la ore este tragică.

          Iată sunt medic / şi niciodată nu voi abandona poezia.

          Iată, poezia / este mai densă decât orice ştiinţă. / Drumul meu duce la realitate / prin poezie, înapoi către ea.

          (“Artă poetică ”,I 1971)

Dar tu? Ce te vei face, când nu vei mai avea

pe cine să rechemi din zilnicul apus?

Ce îţi va face mâna când nu va mângâia?

Ce îţi va face gândul, când clipele de-acu

Nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?

Eu  – nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?

Elegie (I), 1961

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind printre nori…

Gratii, 1970

Cu inima prea mică pentru ce-am vrut să ştiu

alcătuit din spaime, din farsă şi regrete

m-am înfrăţit cu trupul un secol prea târziu?

O, iedera-ndoielii… nelămurită sete,

cum îmi întoarse calea întru CUVÂNT şi VIU!

Încheiere autobiografică, 1963

          “Necesare şi alte versuri”, cu poetica lor – pe care Victor Săhleanu o expune “didactic”   silabă – cuvânt – rimă – vers – strofă – poem. Altfel, însă, cu siguranţă, decât la “şcoala de literatură”, deja revolută când, la mijlocul vieţii, prins probabil în atmosfera literară post-obseda(n)t proletcultistă se apucă de poezie, renascentist, de sonetul lui Petrarca, de mâna lui Dumnezeu-sculptorul), în continuitate cu Poetical Principle, al lui Poe şi psihanaliza focului, cu pădurea-templu a corespondenţelor baudelairiene, cu sahridaya sanscrit (cititorul cunoscător –  la Săhleanu chiar în previbraţie). Se cere pregătit timpul – “orele latitudinii şi longitudinii noastre”, prezentul şi trecutul-viitorul. Intră în scenă medicul, contactant suferinţei, al limitelor libertăţii, al aderenţei tragice, în fapt, poetul fără abandon, nevermore.

          Rime-idei în citatele de mai sus – avea-mângâia, dar mai ales apus-spus, acu-tu (Elegie) sau, în “încheiere” – ştiu-târziu-viu, regrete-sete – ţin ariergarda hexametrilor în terţine (ultima, rămasă distih, ca pentru final-lacună-wagneriană). “Gratii”, sugerate chiar şi de paranteze, trimit la supralimitările, infra-extra, ale libertăţii. În “Elegie IV” (1964), rimele ultimei strofe sunt opoziţii ontologice – mie-veşnicie, carnal-transcendental:

Nici tu nu ştii. Şi-mi împrumuţi şi mie

cu focul – când de spirit, când carnal

refuzul de a fi doar veşnicie

pe rugul unui eu transcendental.

Când şi când, amar umor sau paradox:

“dar eu eram de mult piesă de muzeu

şi muzeul nu mai era vizitat de nimeni (“Piese de muzeu”, 1970)

“Fiecare alfabet este o elegie posibilă” (“Poem informaţional”, 1969)

“Să privim lucrurile cu umor”

Spuse Oedip, scoţându-şi ochii. (“Antropologie”, 1970)

“O! geografia de cicatrici!” (“Poem la o cafea neagră”, 1970)

“Nimic nu se întâmplă

întâmplător pe lumea asta” (“N-avem alt glob”, 1971)

“Numai eu ştiu

că aceasta nu este India visată

pentru care am semnat contracte

cu regii şi, mai cu seamă

cu sufletul meu” (“Cristofor Columb”, 1969)

“în autobiografie este prea multă istorie

prea mult bios

prea multă grafică

prea mult eu

…….

Extirpă-ţi laringele

smulge-ţi limba

pentru ca exprimarea ta să fie pură.” (“Artă poetică II”, 1970)

“Cred mult în oameni. Iată de ce caut un om” (“Noul Diogene” 1995)

“Niciodată, nimeni, nu ne dă ce căutăm, până la capăt:

niciodată nu vom putea da altora tot ce vor.

Ne vom mişca fiecare pe cerul celuilalt: tu, până ce scapăt –

eu, până va veni un nor nou, sau un dor.

          Antologatorii – Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean – au selectat poeme din cărţile: Liturghia iubirii Ed. Viaţa medicală românească, 1995, Poem didactic, Litera, 1970, Eminescu, 1971, Marea şi dragostea, Litera, 1977, Fişe în facsimil, Viaţa medicală românească, 1995, Poeme într-un vers, Viaţa medicală românească, 1995. O operă poetică aproape secretă, pierzându-se, aparent, printre celelalte zeci şi zeci de titluri pe domenii de la antropologie şi psihanaliză la informatică şi sexologie. De-acum de şi-ar începe cariera, ori prin poeme să se revină la creaţia fausticului autor ce se numea, însuşi, un ornitorinc, anume pentru proteismul tentacularelor tentaţii transformate în cărţi şi papers (măturate devastator de diversiunea-represiune cu numele “meditaţia transcendentală”). Să se fi confirmat şi proverbul invidia medicorum pessima?

          Şi numai titlurile poemelor, şi puţinele citate de aici intermediază o invitaţie la meditaţia asupra unui creator neliniştit şi măsurat, genial şi trist. Cheia s-ar putea afla în vastul său jurnal, inedit încă (şi încă): “frământări anume (pe care eu le cunosc) din imensul său jurnal – cu însemnări de la conflicte social-politice şi profesionale până la dinamicile vieţii intime – au fost transfigurate creator în meditaţii existenţiale, în elegii, în poeme de dragoste, ş.a.m.d. Pe vremea compunerii lor, eu nu ‘vedeam’ în tatăl meu decât pe cel care se scula întotdeauna mai devreme cu o oră pentru a-şi aduce la zi jurnalul, cu scrisul lui mărunt, incredibil de ordonat şi lizibil” (“Amintiri despre tatăl meu” de Adrian George Săhlean, în deschiderea antologiei, p.10)

          Am avut onoarea să lansez “liturghia” şi “fişele”, într-o aură de admiraţie pentru renascentistul autor, deodată tăcut, până am lansat împreună, “cu participare inernaţională” (americană) traducerea Luceafărului eminescian datorată “fiului meu” Adrian George Sahlean, când parcă recita o mantră. Iar de 1 iulie, 2009, recitându-i rimele-cosmos-uman, în sala oglinzilor, n-avem decât să privim atent, interior, spre un portret de priviri albastre bucurându-ne.

——————————

Dr. George ANCA

http://www.logossiagape.ro/2019/12/04/george-anca-psihanaliza-cosmica-a-lui-victor-sahleanu/