George Anca - SANSKRIT - ROMANIAN CORRESPONDENCES

SANSKRIT - ROMANIAN CORRESPONDENCES

George Anca – Dumitru Drăghicescu – Victor Săhleanu - Katya Kelaru – Raluca Faraon – Luca Nicolae – Tibi Stoicescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Flori Bălănescu – Constantin Lincă – Adrian Bucuescu – Daniel Vorona – Gheorghe Apetroae – Corina Doșoveanu – Anatol Covalli – Jorj Maria – Moș Nelutzu G - Alexia Ema Ema – Gina Zaharia – Daniel Marian – Olga Alexandra Diaconu – Fintiș Ioan Vintilă Fintiș - Ottilia Ardeleanu – George Alexe

SANSKRIT - ROMANIAN CORRESPONDENCES

by Dr. George Anca (Romania)

Hindu Dharma for Romanians

The only leader of revolutions

Ramayana Play

Pan-Indian poetics and subjective Euro-centric modernity

Tagore' s "O fire, my brother"

Indian-Latin Kavya Purusha

Eminescu's asad asin

Abhijnan Sakuntalam

Reading Baudelaire within Sanskrit context

Some Indian Writings and Authors in Romanian

Some Romanian Books on India

Some topical studies

Energetic nonviolence and non-possession

Hindu Dharma for Romanians

          Mihai Eminescu (1850-1889), who “made India immortal in his country” (Amita Bhose), may be taken as a name of Dharma. On the path of Eminescu, Romanians climbed subconsciously  to Vedas themes  fruits of their spirituality. There are Twined Mantras (Zricha Vaswani):

           Odă – Kathaopanishad;

          Glossa – Sutta-Nipata;

          Rugăciunea unui dac (Nirvana) – Rig-Veda;

          Scrisoarea I – Rig-Veda;

          Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita;

          Kamadeva – Abhigyan-Shakuntalam; Mortua est! - Buddha-Karita.

 Constantin Brancusi, Mircea Eliade, Lucian Blaga are among the universal modern creators of Romania, and also bearers of Romanian-Vedantin message. Brancusi, as  chracter in a Eliade's play, speaks in saint Sanskrit: 

Asato maa sad gamayaa

Tamaso ma ajyotir gamayaa

Mrityorm amritam gamayaa

        

          The only leader of revolutions

        

          Romanian priest Constantin Galeriu speaks on Mahatma Gandhi as the only leader of revolutions who discovered the Saviour, through Sermon on the Mountain preaching to love one's enemies. In Gandhi's words: “I think only evil should be hated not evil-doers even when I could be the victim”; “Not to admit and to detest your enemies’ mistakes should never rule out compassion”, and even love for them”.

          Satyagraha, ahimsa, aparigraha statements: „I think that the most efficient means to have justice done is to do justice to my own enemy; I think that each and every person should give up the desires to possession of as many things as possible;  In my opinion any person who eats the fruits of the earth without sharing them with the others and who is of no use to the others is a thief.

           A talk in Bucharest by Deepak Maheshwari, mentioned that degeneration of the Sanskrit language as the primary spoken language went hand in hand with the rise of the caste system, over a long period that began before 1,000 B.C. The Vedic scriptures were sealed off and codified. The common people could no longer read them, and a special class emerged of those who could still read Sanskrit and therefore recite and interpret the body of scriptures. The freedom of all individuals to worship God with songs of praise was replaced by the "ritualization'' of the society under brahmin control.

          Gandhi's war against untouchability started with his "epic fast'' of Sept. 20-26, 1932.

          "We do not want on our register and on our census untouchables classified as a separate class,'' declared Gandhi in his statement of protest. I will not bargain away the rights of the Harijans for the kingdom of the whole world. I cannot possibly tolerate what is in store for Hinduism if there are two divisions set up in every village.''

          What is a Guru? Asked Swami Chidanand Saraswati, on Guru Purnima A Guru is one who removes our darkness. In Sanskrit, Gu means “darkness” and ru is”that which removes.” A Sanskrit sloka says: The Guru is Brahma, the Guru is Vishnu, the guru is Shiva, the God of gods, / the Guru is verily the Supreme Brahman. Salutations to the adorable Guru.

Ramayana Play  

          Valmiki, Kamban and Tulsidas are universal revealers of Rama. The joy to re-tell Raamaayana and awakening from a dream when it is over, made Rajagopalachary to equal in a subliminal way Raamaayana with Seeta herself:

          “When the Prince left the city, he felt no sorrow; it was only when he lost Seeta that he knew grief. So with me too. When I had to step down from high office and heavy responsibility, I did not feel at a loss or wonder what to do next. But now, when I have come to the end of the tale of the Prince of Ayodhya, the void is like that of a shrine without a god.” ( C. Rajagopalachari, Ramayana, Bhartya Vidya Bhavan, Mumbay, 1996, p.313).

          Srimad Valmiki Ramayana is smriti („ memory”), an epic poem which narrates the journey of Virtue to annihilate vice. Sri Rama is the Hero and aayana His journey.

          In almost all of North India, the Tulsidas Ramayana, also known as the Ramcharitmanasa, is the most popular. Goswami Tulsidas rewrote the Valmiki version in Hindi in about 1574, changing it somewhat to emphasize Rama as an avatara (incarnation) of Vishnu. Another notable change was that Sita had a duplicate, who was kidnapped while Sita remained safe. In the Kamban Ramayana, popular in the state of Tamil Nadu, segments of the story were changed to better reflect Tamil ideas, including Ravana not being as cruel to Sita.

          The easiest way to attain Lord Rama is to worship Hanuman: “Tumhare bhajan Ram ko pavae”; “Nothhing exist but God”; “You are the whole I am a part”; “I see that you are I and I am you”. One can see firstly an impish young monkey flying to the sun, becoming distracted and falling, thus earning his name which means “broken chin” (Li Min). Think also to Sun Wukong’s Journey to the West, and also to Hobbits journey through the wilderness, into maturity.

     The ancient message of the Ramayana continues to be relevant for the human race. It is not surprising that Mahatama Gandhi was tremendously influenced by the teachings of the Ramayana. If Gandhiji is still relevant for the world so is his guidebook – Ramayana.

          Tagore' s "O fire, my brother"

          It sounds as Franciscan "il mio fratello sole". Transcribing into Latin the Buddha's fourth noble truths - suffering, origin of  suffering, cessation of suffering - the eightfold way leading to the cessation of suffering: dolor, doloris ortus, doloris interims, octopartita via ad doloris sedationem Dhamapada -, Artur Schopenhauer has identified morally the bikkhus and mandicant order of St. Francisc. Sometime, the philosopher's disciple, Mihai Eminescu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one his Romantic character called Mors (Death) into Nirwana. Significantly enough, Jawaharlal Nehru confessed he didn't know more Sanskrit than Latin. 

Indian-Latin Kavya Purusha

          A Latin ecce India  resounds from Catullus' "India's arid land” and Horace's „peace of mind”.  Latin satires, epodes, odes, epistles, sermons continued into Italian sonetto. French chanson, Spanish romancero, Romanian doina, Portuguese redondilha. Said Michael Madhu Sudan,  „cultivated by men of genius, our sonnet would in the time rival the Italian”.

          With such thought to a Sanskrit-Latin sonnet I published in my book of poems - „Ardhanariswara" (International Academy 'Mihai Eminescu', Delhi, 1982) - Lope de Vega's Cuando el mejor planeta en el diluvio', Baudelaire's „Correspondances” and Eminescu's 'Venetia', in Sanskrit version done together with U. R. Trikha, from Spanish, French, Romanian respectively,

'Ganga  Dnnuvyava saha samgachhati'

 Lope de Vega

'niseva vidyutiva rasarupani

dhvanayah prativadanti parasparam

  Baudelaire

'sthiram jivanam vishla venitsyayah'

 Eminescu

One verse by Eugenio Montale,

'cio che non siamo, cio che non vogliamo'

is transounded as follows into Sanskrit by Satyavrat Shastri,

'na vayam smo na ca tatha yadvayam kameyawaho'.

Eminescu's asad asin

        Rig Veda ("Hymn of Creation" starts):

          nasad asin, no sad asit tadanim

          Mihai Eminescu:

          La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta

          Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:

adau sampurnasunye na hi kimapi yada

sattvamasinna casi

          Hindi, by Usha Choudhuri :

          Pranihina. sattarahita. ajiva

          Gujarati, by Mahendra Dave:

          Tyare natun ko Sat, na asat

          Punjabi, by Gurbhagat Singh:

          Jadon thakian akhan nal main mombati

          bujhaunda han

          Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):

          Adiyilekku nissunyata nannile

          Tamil,byP.Balasubramanian:

          MudhanMudhalil.thodakkathil,

          Onrumatra verumaiyil

Abhijnan Sakuntalam

          Kalidasa’s Abhijnan Sakuntalam - Recognition of Sakuntala” may be the top of recognition itself. Dushyanta recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to the throne.

Philosophy of recognition in modern times includes patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would record also discrimination between cultures and their representatives to the extend of cultural cannibalism, colonialism-globalism, localism, etc.

Two poems of different ages reveal the devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bite are almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh balladist thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers. 

 The feminine rhyme of the Ganges in Romance poetry recalls an endless flowing creation over the human phalanges . Gongora's (and many other poets') "el Ganges/falanges" sending to the nritti sequence Ganga springing from the head of Shiva. Rhyme cosmic dance in Camōes : "Eu sou o illustro Ganges, que na terra /Celeste tenho o berço verdadeiro". Al. Philipide still baroque "picioroange falange". Giambattista Marino: "De la vene de Gange il fabro scelse / Il piu pregiato et lucido metallo". Virgil in Georgica: "usque coloratis amnis deuxus ab Indus./ et uiridem Aegyptum nigra fecundant harena" (the river flowing down from the colored Indians / and fertilizes green Egypt with its black sand - tr. David West). Sanskrit-Portuguese rhyming in Mariano Garcias: "Terra de Sabios, e imortaes poetas / Philosophos, videntes e ascotas./Valmiki. Somadeva, e Kalidasa, / Budha, Manu, Panini e Vynssa / Durgavati. Maytreyi e Kalinatha Dvantari e Soma e Aryabratha /. Kaverajah. Jayadeva o Vedanta, E tanto genio, tanta gloria, tanta. Surréaliste natya rhyme in Apollinaire : "L'époux royal de Sacontale / Las de vaincre se rejouit / Quand il la retrouva plus pâle / D'attente et d'amour pâlie/ Caressant sa gazelle mâle".

Reading Baudelaire within Sanskrit context

 Beyond the poet as voyant in the temple of clouds, the correspondences are to be felt individually from both Indian and Latin carmen-kavya through the ancient epos, Camoens' epic India,   Eminescu's rig-vedic  romanticism, even if it is said, for instance, about Edwin Arnold's translation  of 'Gitagovinda'   that is "so unrecognizable baudlerized".

In Kalidasa's comparison of poetry to Ardhanariswara (the symbolic image  of Siva representing one  half of his body as Parvati)   the goddess Parvati is Vak or Jalva (parole) and god Paramesvara is Artha (logos/conventum), their union as Ardhanariswara signifying, as V.Raghavan reminds it, the greatest ideal of poetry variously emphasized as  sahitya,   sammitatva,   etc.   For Baudelaire, the poetry - this fruit of the sensitivity of imagina­tion - is absolutely true only into another world. But the poet himself, in and out of the two halves for two persons of symbolon or  the Lohengrin's secret of Graal, comes self devouringly to another world as  Heautontimorumenon,   that  Greek-Latin  comic  character bantered by Goethe  as   anologen  of poetes  from his   age,   of a tragic irony after Baudelaire.

 The union of kavyapurusha with sahityaviya in vaidarbhi riti could be for a modern poetical mind the correspondence of heaven with earth. Diabolical or paradisaical, the poetic correspondences - rasa-dhvaniah - reveal through the prayoga of the poet, a self poetry as rasavāda ad sarasvatyasattvam, an alchemy of grief and verb. In Kalkdasa's comparison of poetry to Ardhanariswara, the goddess Pārvati is vāk or śabda and god Parumeśvara is artha, their union as Ardhanarishvara signifying, as V. Raghavan reminds it, the greatest ideal of poetry variously emphasized as sāhilya, sammitatva etc.   

        

Notes

Some Indian Writings and Authors into Romanian (apud Latinitas, No 2, October 1982, Delhi):

Vedas (Rig-, Atharva, hymns), Mahabharata (Savitri, and Damayanti, Bhagavad Gita, Bhima, Dasharatas, Tilotama, Urvashi), Ramayana, Upanishads (Kata, Mundaka), Manava Dharma Shastra, Tirukurral, Panchatantra, Hitopadesha, Vetalapanchashatika, Shakuntala, Gitanjali, Discovery of India, Amaru, Sri Aurobindo, Ageya, Mulk Raj Anand, O.M. Anujan, Muhamad Alvi, Manik Banerji, Baren Basu, Vasant Bapat, M.A.Bhagavan, Bhabani Bhatacharya, Lokenath Bhattacharya, Shukanta Bhattacharya, Sisir Bhattacharya, Amita Bhose (Ray), Prem Chand, Margaret Chatterjee, Nirendranath Chakravarti, Rani Chanda, Krishna Chandar, Kamala Das, Nilima Das, Sisir Kumar Das, Prabhu Vidyasagar Dyal, Anita Desai, Maitreye Devi (Sen), Rajlakshmi Devi, Nissim Ezekiel, Nida Faazli, Mahatma Gandhi, Sarath Kumar Gosh, Bimal Chandra Gosh, Ibrahim Gialis, Muhammad Iqbal, Jayadeva, Ali Sardar Jafri, Kalidasa, Humayun Kabir, Prabhjot Kaur, Krishna Kripalani, Jiddu Krishnamurti, Ananda Kumarasvami, P. Lal, Prabhakar Machwe, Rupendra Guha Majumdar, Keshav Malik, Pari Makalir, Kamala Markandeya, Arvind Krishna Mehrotra, Kansal Mishra, Anna Sujata Modayl, Sitakant Mohapatra, Dhan Gopal Mukherjee, Jawaharlal Nehru, R. K. Narayan, Pritish Nandi, Kedar Nath, Amrita Pritam, Palagummi Padmaraju, Anvayiar Ayappa Panikar, Induprakash Pandey, K. M. Pannikar, Deva P. Patnaik, N. Pichamurti, Phanishvaranath Renu, Z. Zahher Sajjad, Vinod Seth, Satya Vrat Shastri, Madan Gopal Sinhal, Shahryar, Harbhajan Singh, Navtej Singh, Anant Gopal Shorey, Pillai Thakazhi Sivasankara, Tiruvalluvar, Rabindranath Tagore, Valmiki, Vyassa, Narayana Menon, Valathol, Mahadevi Varma, Srikanta Varma, Kapila Vatsyayan, T.S.Venugopala, Martin Vikramasinghe, Syed  Sajjad Zaheer.

Some Romanian Books on India (apud Indoeminescology, 1994, Bucharest):

Sergiu Al-George: Indian Philosophy in Texts. Bhagavad Gita, Samkhyakarika, Tarka-Samgraha, 1971; Language and thought in Indian Culture, 1976; Archaic and Universal, 1981

George Anca: Indian ApoKALIpse, I-VII, 1997-2003, Indo-Eminescology, 1994; The Buddha, 1994; Mamma Trinidad, 2001; Manuscripts from the Living Sea1996; Sanskritikon, 2002

Tancred Banateanu: Life and Work of Rabindranat Tagore, 1961

Amita Bhose: Eminescu and India, 1978; Bengali Proverbs and Thoughts, 1975

Ion Budai-Deleanu: Tziganiada, 1800

Ion Campineanu-Cantemir: Sati or Pikes of Love, 1928

Al. N. Constantinescu: The Buddhism and the Christianism, 1928

George Cosbuc: Sanskrit Anthology. Fragments from Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana. Lyrical Poems and Proverbs, 1897; Kalidasa – Sacontala, 1897

Mircea Eliade: India, 1935; Workshop, 1935;Maitreyi, 6th edition 1946; Asian Alchemy. Chinese and Indian Alchemy, 1935; The Myth of Reintegration, 1939; Yoga, 1936; Patanjali et le Yoga, 1962

Irineu Mihalcescu: The Cosmogonies of Indians, 1907; Bhagavad Gita, 1932

Cezar Papacostea: The Ancient Philosophy in Mihai Eminescu’s Works, 1932

Cicerone Poghirc: Origins of a Civilization: The Ancient India, 1972;

Theofil Simenschy: The Grammar of Sanskrit Language, 1959; KathaUpanisad, 1937, Mundaka-Upanisad, 1939; Bhagavad Gita, 1944; Story of Nala. Episode from Mahabharata, 1937; Panciatantra, 1931/1969

Iuliu Valaori: Elements of Indo-European Linguistics (1924); Main Indo-European languages, 1929

Some topical studies

Le mythe de l’atman; the semiosis of zero, la fonction révélatrice des consonnes;l’Inde antique et les origines du structuralisme; Brancusi et l’Inde (Sergiu Al-George); Tagore – a Skeleton Poem (Tudor Arghezi); le naga dans les mythes populaires roumains (Tancred Banateanu); new contributions on a ‘proto-Indian’ language (Vlad Banateanu); Rabindranath Tagore in Europe; Mahatma Gandhi as I knew him (Lucian Blaga); classical Indian literature in poetry of Eminescu; classical Indian literature in poetry of George Cosbuc (Sergiu Demetrian); carols and Vedic hymns (Aron Densusianu); influence of ancient Indian culture on Romanian contemporary literature (Ion Dimitriu); Indian demonology and a Romanian legend; bi-unite et totalite dans la pensée indienne; la concezione della liberta nel pensiero indiano; contributions to the philosophy of yoga; cosmic homology and yoga ; Durga-Puja; Duryodhana and the Walking Dream; pre-Aryan elements in Hinduism; mystic erotic in Bengal; woman and love; philology and culture; introduction in Samkhya philosophy; introduction en tantrisme; magic and métapsychique; la mandragore et les mythes de la naissance miraculeuse; the metaphysic of the upanishads; religious motives in upanishads; mudra; symbolisme aquatique; il problema del male e della liberazione nella filosofia Samkhya Yoga; erotic rituals; il rituale hindu e la vita interiore; sapta padani kramati; les sept pas de Bouddha; the symbolism of sacred tree; symbolisme indien de l’abolition du temps; Indian humanism; secret languages; vernamala; Bhagavad-Gita in Romanian (Mircea Eliade); Purusa-Gayomard-Anthropos; Greek skepticism and Indian philosophy; la theorie du sommeil d’apres les Upanisad et la Yoga; wherever there is smoke there is fire (A.Frenkian); a Romanian exorcism and an Indian exorcism from Veda; Die philosophischen und religiosen Anschauungen in ihrer Entwicklung; (B.P.Hasdeu); reflection on India in Romanian Popular Literature Sixteenth to Eighteenth Centuries (Keith Hitchins); divinites indo-européennes aux populations de l’Asie Antérieure et de la Mediterrannee; the formation of Vedic Pantheon; errors in the analysis of phonetic sequences of primitive Indo-European (G.Ivanescu); Veda, the oldest Indo-European text (Henri Jacquier); due pessimisti romantici sotto l’influssi del pensiero indiano antico; influsso del pensiero indiano antico sull concetto di uomo in Mihai Eminescu; influsso del pensiero indiano sull concetto di donna di Mihai Eminescu (D.Marin); Eminescu and Indian philosophy (Cezar Papacostea); lat. Nubo-nubes et le mythe d’Indra; the morals of Nirvana (Ion Petrovici); Indo-Traco-Dacica; sur les traces du transylvain Martin Honigberger, médicin et voyageur en Inde; Constantin Georgian, the founder of Romanian Indology (Arion Rosu); the origin of universe in the conception of Indians and Greeks; supreme being in Hindu mystic (Theofil Simenschy); researches of Indo-Aryan linguistics; actualité de la Grammaire de Panini; Indo-romanica estruturas sintacticas an contacto (Laurentiu Theban); Romania me hindi; puridhan ka phalahari baba; Romaniya ka yayavar Aleku Ghika (N.Zberea)

Energetic nonviolence and non-possession - main themes of the master course in psychology-sociology (by George Anca);

Exploring social violence. Motivation of violent behavior (protection, „fight or flight”, groups and identity). Conflict prevention – systemic (globalization, international crime), structural (predatory states, horizontal inequities), operational (accelerators and detonators of conflict – e.g. Poverty of sources, affluence of small guns, elections).

Anthropology of nonviolence: Jain ahimsa and aparigraha. Buddhist karuna. Christian pity. Gandhian nonviolence. Principles of anekanta (relativity).

Ancient Mahavira has classified people in three categories: having many desires (Mahechha), having few desires (Alpechha), having no desires (Ichhajayi). The economy of nonviolence, along with poverty eradication, applies also Mhavira's concept of vrati (dedicated) society. He gave three directions regarding production: not to be manufacturated weapons of violence (ahimsappyane), not to be assembled weapons (asanjutahikarne), not to be made instruction for sinful and violent work (apavkammovades). Following anekanta, the philosophy of Mahavira synthesizes personal fate and initiative.

  

George Anca

PSIHANALIZA COSMICĂ A LUI VICTOR SĂHLEANU

          Cei siguri că ne vom reîntâlni cu părinţii, cu străpărinţii, cumva cu boema-prieteni, încrezători mai mult în nemurire decât în psihanaliză, unii/unele ani-luminându-se mental printre coroanele creaţiei, vultureşti, dacă nu, bătrâneşte, în sunetele, chiar big-bang, din Rig Veda – Rugăciunea unui dac – Doctrina secretă, vor fi practicând o psihanaliză cosmică, malgre ils memes (lipsă semne diacritice la mine, nici net-ul nu merge după asasinarea doctorului poet Nicolae Neagu sau lansarea de ieri a romanului - ţoapele în piese şi show-uri de-ale sale - lui Puşi Dinulescu Gaşca şi diavolul). Avataruri – savante sau poetice – ne urmăresc de sub uitare, interdicţie, ne înţelegere. Poate consolator, să recitim (let us) Cosmos uman de Victor Săhleanu, Pelerin, Bucureşti, 2009, selecţie, note şi îngrijire ediţie de Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean.

          Poezie? Poesis? Intenţie de mesaj şi claritate. (Avertisment).

          Îmbrăţişez de-a valma omenirea / şi totuşi nimeni nu-i la pieptul meu. (“Poem pentru Petrarca”1960).

          Astăzi sunt poezie pentru noi / mai multe lucruri ca altădată.

          Luna trece printre vârfuri de brazi / În variantă eminesciană a peisajului.

          Vor fi întotdeauna necesare şi alte versuri / pentru dragostea mereu aceeaşi şi alta.

          Există cuvinte şi silabe / şi, pe de altă parte, obiecte şi emoţii. Versurile sunt potrivirea silabelor şi cuvintelor / semnalizând realitatea profundă, / ritmurile şi rimele corespund, de fapt, / periodicităţilor ascunse sub aparenţă – eternelor reîntâlniri şi eternului mers în spirală. / Lumea e o infinitate de corespondenţe / şi descoperirea lor e poezie./Lumea e o infinitate de corespondenţe, de simboluri, de metafore şi de semne.

          Rima este poezie pentru că este cosmos uman, / ordonare reuşită a eterogenului / într-o unitate superioară vie. Rima este rigoare acceptată liber / care se cere transcensă de frumuseţe / şi totodată este o încercare / a valorii poetice a ideii: / o strofă este o întâlnire ingenioasă / a regulilor gramaticii, gândirii şi versificaţiei - / o triplă rigoare însuşită voit / pentru a vehicula mai convingător poezia

          Noi semnalăm poezia din lucruri / celor ce o au în ei.

          Există poeme care, ca şi muzica,/ relevă inepuizabilitatea miraculoasă a lumii.

          În noi aşteaptă vibraţia latentă / şi ne cutremurăm auzind cele patru sunete / ale simfoniei a cincea.

          Trecem grăbiţi printr-o lume de simboluri / şi privirea noastră şterge luciul obiectelor.

          Să fim pregătiţi pentru orele / latitudinii şi longitudinii noastre. / Totul poate fi surpriză / pentru cel ce s-a pregătit.

          Să-l recitim pe Robinson Crusoe.

          Versurile ne dezvăluie poezia de detaliu a universului.

          Elementul de bază este cel infinitezimal.

          Există o demnitate şi o mândrie pur vegetale.

          Iată, sunt medic / şi dincolo de ceea ce cercetez şi scriu / vin în contact cu suferinţa umană.

          Dar în faţa mea stă un om / a cărui libertate este dureros limitată; / el nu se mai poate exprima în trăiri / aderenţa sa la ore este tragică.

          Iată sunt medic / şi niciodată nu voi abandona poezia.

          Iată, poezia / este mai densă decât orice ştiinţă. / Drumul meu duce la realitate / prin poezie, înapoi către ea.

          (“Artă poetică ”,I 1971)

        

Dar tu? Ce te vei face, când nu vei mai avea

pe cine să rechemi din zilnicul apus?

Ce îţi va face mâna când nu va mângâia?

Ce îţi va face gândul, când clipele de-acu

Nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?

Eu  - nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?

                                            Elegie (I), 1961

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind printre nori...

                             Gratii, 1970

Cu inima prea mică pentru ce-am vrut să ştiu

alcătuit din spaime, din farsă şi regrete

m-am înfrăţit cu trupul un secol prea târziu?

O, iedera-ndoielii... nelămurită sete,

cum îmi întoarse calea întru CUVÂNT şi VIU!

                                                                        Încheiere autobiografică, 1963

          “Necesare şi alte versuri”, cu poetica lor – pe care Victor Săhleanu o expune “didactic”   silabă – cuvânt – rimă – vers – strofă – poem. Altfel, însă, cu siguranţă, decât la “şcoala de literatură”, deja revolută când, la mijlocul vieţii, prins probabil în atmosfera literară post-obseda(n)t proletcultistă se apucă de poezie, renascentist, de sonetul lui Petrarca, de mâna lui Dumnezeu-sculptorul), în continuitate cu Poetical Principle, al lui Poe şi psihanaliza focului, cu pădurea-templu a corespondenţelor baudelairiene, cu sahridaya sanscrit (cititorul cunoscător -  la Săhleanu chiar în previbraţie). Se cere pregătit timpul - “orele latitudinii şi longitudinii noastre”, prezentul şi trecutul-viitorul. Intră în scenă medicul, contactant suferinţei, al limitelor libertăţii, al aderenţei tragice, în fapt, poetul fără abandon, nevermore.

          Rime-idei în citatele de mai sus - avea-mângâia, dar mai ales apus-spus, acu-tu (Elegie) sau, în “încheiere” - ştiu-târziu-viu, regrete-sete – ţin ariergarda hexametrilor în terţine (ultima, rămasă distih, ca pentru final-lacună-wagneriană). “Gratii”, sugerate chiar şi de paranteze, trimit la supralimitările, infra-extra, ale libertăţii. În “Elegie IV” (1964), rimele ultimei strofe sunt opoziţii ontologice – mie-veşnicie, carnal-transcendental:

Nici tu nu ştii. Şi-mi împrumuţi şi mie

cu focul – când de spirit, când carnal

refuzul de a fi doar veşnicie

pe rugul unui eu transcendental.

          Când şi când, amar umor sau paradox:

“dar eu eram de mult piesă de muzeu

şi muzeul nu mai era vizitat de nimeni (“Piese de muzeu”, 1970)

“Fiecare alfabet este o elegie posibilă” (“Poem informaţional”, 1969)

“Să privim lucrurile cu umor”

Spuse Oedip, scoţându-şi ochii. (“Antropologie”, 1970)

“O! geografia de cicatrici!” (“Poem la o cafea neagră”, 1970)

“Nimic nu se întâmplă

întâmplător pe lumea asta” (“N-avem alt glob”, 1971)

“Numai eu ştiu

că aceasta nu este India visată

pentru care am semnat contracte

cu regii şi, mai cu seamă

cu sufletul meu” (“Cristofor Columb”, 1969)

“în autobiografie este prea multă istorie

prea mult bios

prea multă grafică

prea mult eu

.......

Extirpă-ţi laringele

smulge-ţi limba

pentru ca exprimarea ta să fie pură.” (“Artă poetică II”, 1970)

“Cred mult în oameni. Iată de ce caut un om” (“Noul Diogene” 1995)

“Niciodată, nimeni, nu ne dă ce căutăm, până la capăt:

niciodată nu vom putea da altora tot ce vor.

Ne vom mişca fiecare pe cerul celuilalt: tu, până ce scapăt -

eu, până va veni un nor nou, sau un dor.

          Antologatorii – Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean – au selectat poeme din cărţile: Liturghia iubirii Ed. Viaţa medicală românească, 1995, Poem didactic, Litera, 1970, Eminescu, 1971, Marea şi dragostea, Litera, 1977, Fişe în facsimil, Viaţa medicală românească, 1995, Poeme într-un vers, Viaţa medicală românească, 1995. O operă poetică aproape secretă, pierzându-se, aparent, printre celelalte zeci şi zeci de titluri pe domenii de la antropologie şi psihanaliză la informatică şi sexologie. De-acum de şi-ar începe cariera, ori prin poeme să se revină la creaţia fausticului autor ce se numea, însuşi, un ornitorinc, anume pentru proteismul tentacularelor tentaţii transformate în cărţi şi papers (măturate devastator de diversiunea-represiune cu numele “meditaţia transcendentală”). Să se fi confirmat şi proverbul invidia medicorum pessima?

          Şi numai titlurile poemelor, şi puţinele citate de aici intermediază o invitaţie la meditaţia asupra unui creator neliniştit şi măsurat, genial şi trist. Cheia s-ar putea afla în vastul său jurnal, inedit încă (şi încă): “frământări anume (pe care eu le cunosc) din imensul său jurnal – cu însemnări de la conflicte social-politice şi profesionale până la dinamicile vieţii intime – au fost transfigurate creator în meditaţii existenţiale, în elegii, în poeme de dragoste, ş.a.m.d. Pe vremea compunerii lor, eu nu 'vedeam' în tatăl meu decât pe cel care se scula întotdeauna mai devreme cu o oră pentru a-şi aduce la zi jurnalul, cu scrisul lui mărunt, incredibil de ordonat şi lizibil” (“Amintiri despre tatăl meu” de Adrian George Săhlean, în deschiderea antologiei, p.10)

          Am avut onoarea să lansez “liturghia” şi “fişele”, într-o aură de admiraţie pentru renascentistul autor, deodată tăcut, până am lansat împreună, “cu participare inernaţională” (americană) traducerea Luceafărului eminescian datorată “fiului meu” Adrian George Sahlean, când parcă recita o mantră. Iar de 1 iulie, 2009, recitându-i rimele-cosmos-uman, în sala oglinzilor, n-avem decât să privim atent, interior, spre un portret de priviri albastre bucurându-ne.

DUMITRU DRĂGHICESCU

Adevăr și revelație

...

  Ființă și devenire. - Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.

    Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.

    Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.

    Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.

    Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.

    Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.

    Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub

forma sa definitivă.

    Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.

    Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER - împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe... Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d'une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.  

        Verificarea existenței lui Dumnezeu. - Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?

    Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

...

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

          Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi... căci viitorul său nu este înscris în trecutul său...”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

          Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

          Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

          Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

          Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem... Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l'Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

          Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

...

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  -  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

Versiune de George Anca

Katya Kelaro

Între gravura ,,Mâinilor rugătoare” de Albrecht Dűrer și mâna nenăscutului prunc ce-a mulțumit doctorului Joseph Bruner pentru naștere-Pilda talanților

Când Hristos stând în mijlocul mulțimilor, cu ucenicii Săi luând notițe și pregătind pergamentului memoriei literele din ceară și iubire ale Evangheliei Vieții, a spus că ,,un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa” m-am întrebat: ce stăpân lumesc și-ar împărți averea slugilor sale? Ce stăpân ar face parte din bucuria sa, din comoara sa, celor pe care-i plătește și răsplătește pentru munca lor? Hristos n-a spus că le-a plătit și nici n-a folosit verbul a răsplăti, ci a folosit construcția ,,le-a dat pe mână avuția sa”, adică moștenirea sa, i-a urcat la rangul de stăpâni, dincolo de plata pentru slujire, le-a lăsat în grijă și chivernisire cămara sa, vistieria sa lumească. Stăpânul din pildă dă dovadă de curaj, căci generos fusese prin iertarea datoriilor. Ce stăpân dă datornicilor săi cămara cu hrană, pământul cu roadă, cetatea, le încredințează spre înflorire și bunăstare casa, cu toate ale sale. Când samariteanul ceresc a plecat departe, a lăsat grădina raiului părintesc robilor săi, drept mângâiere pentru plecarea sa, în alinarea dorului de a fi departe lăsându-le amintire și talisman, giuvaier, le-a plătit în avans, știind în adânc că darul va înmuguri în mâinile pricepute și sub oblăduirea minților pricepute. Evanghelia împărțirii darurilor premerge și pune început bun împărțirii darurilor în ajun de Sfânt Nicolae, precum și darurilor primite la Nașterea Domnului, când toți am primit talantul Vieții în Sine. Chemarea slugilor de către stăpân arată că înainte de despărțire e ospățul împărțirii razelor moștenirii celui viu plecat între vii și lăsând via spre bunălucrare slugilor sale, lăsându-le casa și paharul vieții, fereastra speranței, covorul nuntirii, ajungând la talanții pe care îi lasă nu după cerință, ci după putere, nu după nevoință, ci după nevoire. Niciodată Dumnezeu nu dă fără a cunoaște putința omului de a înmulți talantul spre sporirea cămării cerești și a adevăratei moșteniri veșnice. Împărțind avuția sa îi face moștenitori, adică îi înfiază. Avuția sa cuprinde și învățătura adunată, bunurile spirituale, el nu îngroapă averea în cufere, nici n-o ia cu sine, nu o împarte străinilor, nu o risipește, nu o leagă de fundul mării, nici de rădăcinile putreziciunii, o dăruiește cu rațiune și iubire celor care l-au slujit. Plecând departe, stăpânul a dat darul ca o nuntire a trupului cu firea, cele cinci simțuri, cele cinci virtuți alese, și n-a lăsat poruncă, nici sfat, nici îndemn, nici sugestie, nu i-a îngreunat cu cuvânt, lăsând fiecăruia libertatea alegerii în folosirea talanților.

Cel ce a primit cinci talanți primit-a degetele mâinii duhovnicești, lucrătoare în sporirea harului care a dat stăpânului la întoarcere alte cinci suflete, aduse la credință și lucrând via dumnezeiască. Iisus spune că după plecarea stăpânului, cel ce luase cinci talanți ,,a lucrat cu ei” și ,,a câștigat alți cinci”. Mergând pe firul apei evanghelice, ajungem în pridvorul duminicii, la epistola a doua către Corinteni a sfântului Ap. Pavel 6, 1-10 care vestește ,,fiind împreună lucrători cu Hristos , vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu”. Iată cel ce a luat cinci talanți, în numele stăpânului, cu puterea lui înmulțește, sporește, lucrând haric. Cum? ,,Îndată”. El nu așteaptă apropierea revenirii stăpânului, ci găsește bucurie în a sluji înmulțind talantul, cu credință fără a aștepta răsplata, fără teamă, fără zăbavă, el știe că timpul se toarce din caierul vieții, el continuă să slujească de parcă stăpânul ar fi acasă, îl simte în chip nevăzut.

Nikos Kazantzakis spunea că există trei feluri de suflete, trei rugi: ,,1.Doamne, sunt un arc în mâinile Tale, întinde-mă, căci altfel voi putrezi!2.Nu mă întinde prea tare, că mă voi rupe! 3. Întinde-mă cât poți de tare, și dacă mă voi rupe, cu atât mai rău!” dar tot el evocă un haiku ,,I-am zis migdalului:

Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu,

și migdalul a înflorit.”

Octavian Paler mărturisea ,,o singură viață am avut, am distrus-o dar nu am risipit-o”. Stăpânul din pilda lui Iisus nu pune în brațele celui slab povara de a înmulți peste puterile lui cei cinci talanți, nici nu-l absolvă de crucea celui mai mare talant pe care-l primește prin nasterea sa orice om: Viața. Celui ce i se pare puțin un talant, vom afla că în vechime un talant care în latină e talentu, iar în greacă înseamnă scară, balanță, echivala cu o amforă plină de apă, având 26kg, intrând în el 6000 de drahme, talantul roman avea 34 kg, cel egiptean 27, iar talantul Noului Testament avea...58,9 kg, iar într-un talant intrau 60 de mine, fiecare mina având 60 șekeli.

Iisus nu spune să fi lăsat stăpânul pe cineva dintre slugi fără talant, chiar și celui neputincios și pruncului ce a trecut sub soare doar un ceas, în drumul dinspre rai spre rai, dar cât a trăit pruncul a luptat pentru fiecare respirație a vieții sale și va fi răsplătit pentru râvna cu care a purtat povara tainică a destinului său, din brațele Creatorului spre brațele milostive ale Fiului și a luptat cu puterea sfântului Duh. De aceea, eutanasia e masca unei lupte împotriva talantului primordial, fundamental, al vieții. A ajuta pe cineva să moară înseamnă a împinge în hăul suferințelor eterne un suflet care ar fi putut purta cununa de mucenic. A eutanasia înseamnă a îngropa talantul vieții, putrezind de vii de o parte și de alta a morții. Spitalul e altar dacă slujește viața, acolo unde moartea zâmbește cu ochi vicleni. De asta, avortul înseamnă a îngropa talantul sinelui și al celui ce ar fi putut să se nască, moștenind zece talanți și nu doar unul. Nu doar pruncul nu e lăsat să devină mugure, floare și rod, ci ucigând, ne îngropăm de vii pe noi înșine.

Pilda talanților ne apropie de facerea lumii: cât a gătit Dumnezeu pământul până a suflat viață peste omul care n-a stat păpușă imobilă într-un univers neterminat, ci la nașterea lui toate ce trebuiau să-i slujească i-au gătit calea. Când a împărțit avuția, stăpânul a dat din belșug unora ca din a lor bogăție să umple, să întregească neputința altora. Talentul e ca și materia, zestrea și moștenirea, dar e și educația, talentul, vocația, harul. Unii au vocație de profesor, alții deprind meseria de zugrav, alții au vocația slujirii celor suferinzi, schiugiuiți de himere și duhuri flămânzi de iubire și sens și rațiune, însetați de lumină, vocația altora e de a coase mahrame pe care Hristos Își odihnește chipul însângerat spre Golgota, alții ne hrănesc cu miezul cald al liniștii din pâinea sufletului lor, ne cumințesc, ne întorc la credință, ne spală ochii de tină, alții au vocația sacrificiului și trăiesc în jurul cuvântului patrie, altele au vocația maternității, într-o lume care disprețuiește familia, unde căminul e talantul pe care îl vor îngropat încât la întoarcere stăpânul să găsească pustiu și întuneric, într-o lume în care maternitatea e abordată ca o pedeapsă dar e de fapt o șansă, când suntem educați că ea e o întâmplare, nu o chemare dumnezeiască, ci un chin, fiind de fapt o vocație, o binecuvântare. În lumea în care stăpânul a lăsat avuția înfiaților ce vor a deveni călăi, talantul maternității adevărate e unul îngeresc, marianic, talantul ce șade la rădăcina arborelui genealogic al unei cetăți, împărății, e colona infinibilă a neamului omenesc, mama cu ale sale două brațe legănând în fiecare din noi un cer de speranțe, și a cărei mână ne-a corectat literele din caietul de teme, în timp ce fierbea mâncarea pe aragaz, pusese rufele la spălat și le-a întins la soare, făcuse curat în casă, citise o filă de acatist și împletea cu ochiuri largi un fular pentru o soră mai mare. Cea mai neînsemnată mamă e un giuvaier, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea ,,dați-mi o mână de mame bune, adevărate creștine și vom schimba soarta neamului omenesc”, ,,nu este bun mai mare decât a fi prietenul lui Dumnezeu” căci ,,Lui nu-i trebuie potire de aur, ci suflete de aur”. Puțini știu povestea gravurii numite de glasul omenirii ,,Mâini în rugăciune” a lui Albrecht Dűrer 1471-1528, cel ce avea să devină un mare pictor, se născuse într-o familie cu 18 copii, iar el și fratele lui Albert, aveau darul picturii. Săraci, au hotărât să tragă la sorți cine va pleca să studieze pictura la academie și cine va merge patru ani la mină, să întrețină familia. Deși Albert era mai talentat, Albrecht a fost ales de sorți să plece la studii și în scurt timp a devenit un gravor renumit, la finele celor patru ani s-a întors după cum a promis, cu bani și onoare, în familie și și-a chemat fratele spre a-l trimite la studii, luându-i locul la mină. Dar Albert îi arată mâinile zdrobite de târnăcop și de pietrele care-i căzuseră peste mâini, dar și de artrita care îi atacase mâinile din cauza umezelii, nemaireușind să țină pensonul în mână. Și-a ridicat mâinile ca niște porumbei răniți, prinși de lava unui îngheț prematur, și care nu puteau să mai zboare decât în rugăciune, iar Albrecht a zugrăvit pentru eternitate talantul care i-a salvat talentul. În lumina ochilor noștri cele două mâini se înalță, asemeni unui cor de guri sărmane, cu grație și inocență, cu desenul silfid și marmorat al degetelor încă de copil. Imaginea nu surprinde tremurul, dar ne arată suferința și relieful îngroșat al venelor peste trestioara falangelor tinere, încât cele zece degete sunt lumânări care au ars pentru ca talentul să nu fie îngropat de sărăcie. Iată talantul generozității, al sacrificiului, iubirii, cât de atenți trebuie să fim cu cei care se jertfesc pentru ca noi să scoatem capul la lumină.

O altă icoană a mâinii a fost surprinsă într-o sală de nașteri când, la o cezariană medicul a scos uterul cu tot cu copilul nenăscut, de 21 de săptămâni și, făcând o incizie pentru a-l scoate, fotograful a surprins momentul în care mâna pruncului nenăscut a ieșit din uter prinzând de deget cu putere mâna chirurgului care, pentru o clipă, a înghețat de emoție. Întâmplare? Hazard? Miracol! Fotografia mâinii care strange degetul doctorului Joseph Bruner a fost numită ,,Mâna speranței”.

Iată, ne spune evanghelia, cum cel ce a primit un talant, adică un mal, un talaz de înfruntat valurile vieții a săpat o groapă și a ascuns argintul stăpânului său. Din talant a rămas talaș, irosind lemnul anilor spre rumegușul irosirii, devenind tarat, însemnându-se cu semnul neputinței dobândite.

Dialogul dintre cel nerecunoscător și stăpân e cutremurător. Cu îndrăzneală adamică, încearcă a da vina pe stăpân precum odinioară pe șarpe, neasumându-și, nerecunoscându-și vina: ,,Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat.” Pentru prima dată, ca și în cazul demonizatului din Ghenizaret, demonul din om recunoaște pe Dumnezeu spunând Doamne, iar apoi deși nu a făcut ascultare, recunoaște frumusețea gândirii dumnezeiești. El spune că aduni de unde nu ai împrăștiat, și nu de unde ai împărțit, recunoscând implicit o irosire a harului în cazul său, o împrăștiere, nu o împărțire. Iată că și cel ce nu ascultă și nu face voia Domnului e silit a recunoaște întru adevăr puterea Lui; e Cel ce împarte, dar nu Cel ce risipește, Cel ce nu împrăștie. În finalul evangheliei lui Matei 25, 35-36 Iisus își desface brațele ,,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu”, iar evanghelia e relatată și de Luca 19, 1-11 aflând că Hristos a spus această pildă în casa vameșului Zaheu, în Ierihon, iar talantul e înlocuit de mina, altă unitate de măsură.,,Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă. Iar stăpânul a chemat zece slugi și le-a dat câte o mină” iar unul a înzecit mina, altul a sporit de cinci ori mina, altul a învelit-o în ștergar, adică în giulgiu, pregătind-o de îngropare, apostolii au răspândit cuvântul viu lumii, iar poporul evreu i-a gătit giulgiul de îngropare. Dar, dacă omul plin de talent care își omoară menirea aduce cu moartea fără înviere, cel ce a lucrat haric vestind evanghelia va împărăți în veci. Cât despre cel ce primise doi talanți, primise talanții vederii cărora le-a mai adăugat un ochi, al conștiinței, ochiul duhovnicesc al păzirii lucrurilor sfinte acum și în veacul veacului.

Raluca Faraon

2. Pianul (1993)

Regizor: Jane Campion

Scenariu: Jane Campion

Muzica: Michael Nyman

Imagine: Stuart Dryburgh

Cu: Holly Hunter, Harvey Keitel, Sam Neill, Anna Paquin

Nu știu cum aș putea să scriu despre acest film uluitor fără să îmi greșesc mie. L-am văzut pe o casetă video nu la mult timp după apariție, la o colegă care organizase un fel de "cinema" la ea acasă. M-a marcat iremediabil. Povestea, muzica, peisajele, dar mai ales ea. Personajul Adei jucat cutremurător de Holly Hunter, cu care mă identific misterios. Am avut tot timpul impresia că e varianta mea ideală.

Filme cu personajul principal cântând la pian s-au tot făcut, îmi vin rapid în minte "Pianista" cu o altă preferată, Isabelle Huppert, "Pianistul" cu Adrien Brody, "Shine", cu excepționalul Geoffrey Rush, "Five Easy Pieces" cu Jack Nicholson, "Pădurea de mesteceni" al lui Wajda etc. Dar Holly e tulburătoare! În primul rând, e pianistă consacrată și a cântat autentic (muzica a fost creată special pentru talentul ei), iar pianul în acest film e un personaj în sine, chiar "vocea" ei materializată sublim, pentru că eroina e mută. Povestea în sine e o critică neagresivă și chiar cu umor, pe alocuri, a moralei victoriene, dar și un elogiu al feminității: mister, voință puternică, senzualitate, posibilitatea de a schimba realmente comportamentul masculin, nu numai prin atracție erotică, dar, mai ales, prin personalitatea uimitoare.

Ada, care avea o fetiță nelegitimă, se mărită cu un neo-zeelandez mai în vârstă (fără să îl cunoască și fără să îl iubească). Pentru că până la casa lui de unde a debarcat e un drum periculos, pianul (viața ei, de fapt) va fi lăsat pe malul oceanului. George (un englez atașat atât de tare de băștinași încât și-a tatuat pe față semne ca și ei) îl cumpără de la soțul Adei și o cheamă să îi ofere lecții de pian. De fapt, fac o înțelegere mai puțin obișnuită: îi oferă posibilitatea să își răscumpere pianul (clapă cu clapă) dacă, în timp ce cântă, îl lasă să o atingă. Emoționant și insidios gestul lui Baines de a-i atinge pielea printr-o crăpătură destul de comică a ciorapului; senzuală și intensă toată lupta dintre încăpățânarea Adei de a nu ceda și pasiunea lui George care nu ține cont de nicio pudoare. Mult timp crezi că pianul e atât de important încât va face sacrificii mari pt a-l avea înapoi (inclusiv să se așeze goală lângă el în pat - o grozăvie pt care îi va cere zece clape!). De fapt, se îndrăgostește iremediabil și nu poate accepta faptul că George îi returnează pianul înainte ca înțelegerea să se finalizeze. Motivul? "Înțelegerea asta te transformă într-o târfă, iar pe mine mă face nefericit." Pianul îi leagă, e materializarea tuturor dorințelor neîmplinite (George îl șterge de praf gol fiind, ca și cum ar face dragoste cu ea), iar interpretările ei sunt în funcție de ce simte (cum ar fi, la început, să îi îndepărteze mângâierile insistente schimbând ritmul cu o melodie teribil de ritmată). Scena când cântă la pian fericită pe malul oceanului, cea în care cântă la un pian improvizat în masa de bucătărie, când își strecoară mâna înghețată prin apărătoarea de lemn doar ca să atingă clapele dovedesc că vocea ei pe care a pierdut-o la șase ani a devenit muzică și un limbaj mult mai coerent decât al oamenilor obișnuiți care, după cum o citează fiica ei, "în majoritatea cazurilor spun numai prostii". În realitate, deși mulți o privesc cu duioșia cu care Dumnezeu se uită la necuvântătoare, e foarte "vocală", transmite exact ce vrea să spună, straniu, intens, dar convingător: spărgând veselă, trăgând de rufe când e mânioasă că soțul i-a vândut pianul fără să o întrebe, prin scris, prin fiica ei (care îi transmite emoțiile ca o actriță, nu doar că traduce limbajul semnelor), prin muzică, prin tăceri, prin nemaipomenita coregrafie a mâinilor și torsului, dar mai ales prin ochi. Doar Al Pacino în filmele de până în anii '90 mai juca atât de intens și complex din priviri precum Holly Hunter. Nu pot uita demnitatea care se transmite din ochi când i se taie degetul pt că i-a scris lui Baines că inima ei îi aparține și aceasta poate cumva să contracareze brutalitatea geloziei soțului ei. Tot ochii îi spun lui Stuart să o lase să plece cu George, atât de viu, încât acesta îi aude realmente cuvintele clar în minte.

Limbajul semnelor ei este unic, l-a particularizat cu un specialist, e voluntar și expresiv. Doar în "Children of a Lesser God" acest limbaj e mai spectaculos și mai intens, dar acolo ambii îndrăgostiți îl folosesc.

Peisajele sunt extraordinare, există în filmul acesta o armonie imagine, text, sunet cum rar se întâmplă.

Și pt că ascultam Nirvana când am văzut prima oară filmul, adaug că a fost ultimul film văzut de Kurt Cobain înainte de a muri.

Luca Nicolae

Idee di viaggio

In Lapponia puoi dormire in un Igloo di Vetro

Tutto quello che devi sapere per dormire al Kakslauttanen Arctic Resort

In Finlandia c'è un posto da fiaba. Si chiama Kakslauttanen Arctic Resort ma noi lo conosciamo meglio come il villaggio degli Igloo di Vetro. Dormire in questo luogo meraviglioso, immerso nella natura più selvaggia ed incontaminata è sicuramente una delle esperienze che vorremmo fare almeno una volta nella vita.

Dal soffitto di vetro della struttura potrete ammirare lo spettacolo dell'aurora boreale comodamente distesi sul letto.

Il villaggio si trova a 5 km dal parco nazionale Urho Kekkonen. In questo articolo vi spieghiamo come arrivare e vi diamo le informazioni su prezzi e soggiorni.

Il Kakslauttanen Arctic Resort si trova a 250 km oltre il circolo polare artico, nella zona di Saariselkä Fell della Lapponia Finlandese. È stato realizzato nel 1999 dal suo proprietario Jussi Eiramo e ben presto è diventato uno dei posti da non perdere in Finlandia.

Dal caldo della vostra abitazione potrete ammirare il cielo stellato e la magia dell'aurora boreale, visibile per ben otto mesi all'anno; gli igloo infatti sono prenotabili durante tutto il periodo delle aurore boreali, dal 22 agosto fino alla fine di aprile. Se volete assolutamente soggiornare qui, vi consigliamo di prenotare con largo anticipo vista la grande richiesta. Nel villaggio ci sono circa 20 igloo per 2 o 4 parsone.

Gli Small Glass Igloo dispongono di 2 letti, WC e lavabo. Le docce e le saune sono disponibili in edifici adiacenti. La temperatura dell'ambiente è di circa 21° mentre gli Igloo per quattro persone sono dotati di docce e bagni privati.

Gli Igloo di vetro sono stati realizzati con uno speciale vetro termico anti - appannamento in grado di mantenere la temperatura interna alta anche quando la temperatura scende precipitosamente molto oltre lo 0.

Se non riuscite a trovare posto negli igloo, potrete scegliere di dormire negli altri alloggi dell'Artic Resort: le baite e gli chalet. Da qui potrete organizzare escursioni in slitta con gli con gli husky, con le renne o in motoslitta, potrete praticare sci o prendere lezioni. Nel villaggio troverete anche un Ice Bar.

Tibi Stoicescu

În timpul unei vizite oficiale în Anglia, Iohannis e invitat la un ceai de către Majestatea sa, Regina.

Și Iohannis o întreabă:

- Mi-ați putea răspunde la o întrebare?

- Desigur.

- Aveți o experiență lungă în fruntea unei țări. Care este secretul unei bune conduceri?

Cu un zâmbet suav, regina răspunse:

- În opinia mea, filosofia minimală a conducerii cere să fii înconjurat de oameni inteligenți.

- Și cum îți dai seama cine este inteligent și cine nu? insistă Iohannis.

- Foarte simplu, spuse regina, permiteți-mi să vă arăt...

O sună pe Theresa May, pune telefonul pe speaker și spune:

- Doamnă prim-ministru, vă rog să aveți amabilitatea de a-mi răspunde la o întrebare: mama dvs. are un copil, tatăl dvs. are un copil, iar acest copil nu este nici fratele, nici sora dvs. Cine este el?

Theresa May răspunse fără ezitare:

- Sunt exact eu, Majestate.

- Corect, spuse regina. Mulțumesc și la revedere.

Apoi, privindu-l pe Iohannis:

- Ați înțeles, domnule președinte?

- Da, majestate! Foarte interesant! Fiți sigură că o să folosesc această lecție!

Odată întors la București, Iohannis se hotărăște să o supună la test pe Viorica Dăncilă. Convocată, aceasta vine la Cotroceni.

- Doamnă, mă întreb dacă ați fi capabilă să-mi răspundeți la o întrebare.

- Desigur, dle președinte.

- Ei bine, mama dvs are un copil, tatăl dvs are un copil, copilul ăsta nu este nici fratele, nici sora dvs. Cine este el?

Viorica își rotește câteva clipe ochii între tavan și podea și în final îl întreabă pe președinte dacă i-ar putea acorda un răgaz de gândire. Intoarsă la Guvern, convoacă miniștrii alături de care zăbovește câteva ore asupra problemei, fără să ajungă la o soluție. Pradă disperării, îl sună pe Dragnea:

- Ascultă, zi-mi și mie: maică-ta are un copil, taică-tau are un copil și acest copil nu este nici frate-tău, nici soră-ta. Cine este el?

Dragnea răspunde pe loc:

- E simplu, sunt eu.

Viorica fuge glonț înapoi la Cotroceni și intră gâfâind in biroul lui Iohannis:

- Știu răspunsul, domnule! Știu cine este blestematul ăsta de personaj! E Dragnea! ... La care Iohannis, cu o nedismulată grimasă de dezaprobare, îi zice:

- Sun-teți în-tr-o ma-re e-roa-re, doam-nă! E The-re-sa May!

Ecaterina Petrescu Botoncea

La Consiliul de Coroană, de dinaintea întrării României în Primul Război Mondial, Regele Ferdinand îi răspunde ironicului germanofil Petre Carp :

Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.

Or mai fi asemenea oameni! Pentru o mare parte a românilor, astăzi, ubi bene ibi patria! Poate, totuși, printr-o alchimie a sufletului, și prin schimbări majore, vor reveni toți la Patria Mamă!

Aceasta va fi încă o mare unire pe care o vom înfăptui!

*

Dacă ei ar înțelege...dacă ei ar înțelege... că ești o ființă nespus de frumoasă și de vie, cu simțuri, trăiri, idealuri...dacă ei ar înțelege că nu ești o simplă delimitare în spațiu, ci o supremă zeitate, o fabuloasă conștiință, un suflet al Universului, și că inima ta pulsează aidoma oamenilor, cu precordialgii, spasme, extrasistole...și fiecare fărădelege petrecută în cuprinsul tău e un cui bătut de ei în ființa ta...o durere imensă, o apoplexie, un infarct...o răstignire, dar ei nu știu ce fac, sunt bolnavi, grav bolnavi, din codul lor de oameni lipsește esențialul...umanitatea! Altfel ar fi atenți la fiecare cuvânt pe care îl spun, la fiecare gest, la fiecare vibrație pe care o trimit în lume, și tot ce elaborează ar trebui să însemne echitate, decență, înțelepciune și loialitatea...Verbul a avea le-a sucit mințile, cu verbul a stăpâni au cotropit sufletul tău, verbul a fi, adică a simți, a te emoționa și a trăi pentru un bine comun, a fost șters din vocabular!

La mulți ani, trista mea mamă,

LA MULȚI ANI, ROMANIA!

LA MULȚI ANI, ROMÂNI BUNI!

1 Decembrie 2019

*

Te întrebi cine sunt,

m-am născut în zodia bucuriei, într-un calendar pe stil vechi, în timp ce mama pregătea aluatul de lut, într-o copaie de lemn de frasin,

din eter săgeata arcașului a străpuns coca crudă pentru totdeuna, și de acolo au țâșnit toate mirodeniile, dulceața și drojdia cu care m-am făcut mare,

Jupiter râdea de râsul meu fericit, și dându-mi săgețile rămase pe cer, am pornit în călătoria neființei în ființă și a cremenei străsfinților sfinților mei în văpaie,

privește-mi mâinile, sunt pline de îmbrățișarea cerului, pașii mi-i port din nori în nori privind în rariștea câmpiei cum joacă zânele lunatice înainte de adormirea pruncilor,

prin scorburi stau pitici încălțați în ciuboțica cucului, iar eu, desculță, doar cu himerele mele și cu râsul meu care îți hohotește mereu la fereastră...sunt iarba de sub zăpezi!

EPB

Mulțumesc pentru toate urările frumoase! Mă simt copleșită! O ființă cu sute de brațe care îmbrățișează alte sute de brațe deschise spre bucurie!

Flori Bălănescu

Defilarea de azi (mie mi-a plăcut să o privesc, nu dau curs la false gâlcevi pe tema asta) mi-a amintit de lunile de „armată pentru studente”, de pașii de defilare cu care ne bătea la cap locotenenta noastră din Panduri, acolo unde făceam pregătirea militară, dar cu adevărat insuportabil era drumul de la cămin, din Grozăvești, până acolo... nu din cauza transportului greoi (a rămas așa, ca pe vremea celui mai iubit împușcat al țării), ci din cauza militarilor, cu precădere ofițeri, întâlniți pe traseu. Mulți dintre ei erau niște scârboși, oricât i-ai fi salutat (locotenenta ne avertizase de la primul curs: „aveți grijă, fetelor, salutați de câte ori vedeți o uniformă, habar n-aveți voi cât de răi pot fi bărbații, mai ales când vă sunt superiori! paza bună trece primejdia rea!!”) Doamne, câtă dreptate avea! Ea ştia din interior... Ce „iepurași de câmp” fragezi și supuși pericolului la tot pasul eram noi, studentele de la arma infanterie, frumoase și distinse în uniformele noastre (și ce plăcere i-a făcut comandantului - bărbat!, desigur - la primul careu, să ne smulgă petlițele, „incorect” situate) A venit „loviluția” și ne-a scutit de armată, ceea ce n-a fost neapărat mai bine. Nu cred că introducerea armatei profesioniste ne-a făcut un popor mai bun, mai grav, mai serios cu soarta lui. Tatăl meu a făcut armata la grăniceri, trei ani, cu prima permisie după un an și două luni, și, oricât de grea ar fi fost, vorbea cu respect despre armată, din perspectiva ocaziei pe care o aveau băieții să devină bărbați. Am împărtășit mereu părerea lui că un individ care nu face armata nu e bărbat adevărat. Sigur, în condițiile de azi, când face armata doar cine vrea... e greu de spus ce mai înseamnă. E o viziune prea romantică, știu  Să fiu iertată!

Uite aşa, la defilarea de anul ăsta, mi-am amintit și de romanul (altul!) abandonat, căruia-i spusesem provizoriu „Locotenenta Alma”, pe care am trimis-o pe front, în al Doilea Război, am obligat-o să comande un batalion de bărbați, am aruncat-o în pușcărie și în domiciliu forțat, am lăsat-o să se îndrăgostească fără speranță, într-o lume căreia-i fuseseră ucise toate candorile.

Constantin Ciuca

 FEMEI CARE NU POT FI NICIODATĂ FERICITE

Am o atracție fatală către femeile pe fața cărora văd că nu pot fi fericite.

Și nu mă refer la femei care NU sunt fericite într-un moment sau altul al vieții lor, pentru că au o supărare sau alta. Eu vorbesc despre femei care NU POT FI NICIODATĂ fericite.

Nu am cerut asta, dar pe mine m-a lăsat Dumnezeu cu priceperea firească de a mă uita la oameni și de a înțelege ce gândesc și ce simt doar după felul în care le arată fețele.

Am adică o inclinație naturală de a descifra caracterele oamenilor după ce văd atunci când ma uit la ei și citesc în cutele, în umbrele, în umflăturile și în scobiturile fețelor lor. Le citesc fețele ca pe niște cărți de istorie personală, ca pe niște certificate de naștere sau ca pe niște diplome de absolvire pe care le-au primit, sau nu, de-a lungul vieții.

Femeile care NU POT FI NICIODATĂ fericite sunt un grup restrâns de femei pe care specia le-a izolat dintr-un capriciu sau dintr-o neatenție evoluționistă și care pe mine mă emoționează foarte tare și foarte repede.

Femeile acestea sunt femei care își încep fericirea, dar pe care nu o pot și nu o știu niciodată duce până la capăt.

Nici zâmbetul nu și-l duc niciodată până la capăt. Adică încep să zâmbească și, ajunse la mijlocul zâmbetului, simt cum, dintr-o dată, nu mai au motiv să zâmbească mai departe.

Și la fel încep toate celelalte lucruri normale pe care apoi le abandonează la jumătate pentru că li se par, busc, anormale.

Ele nu contrazic cu voce tare pe nimeni. Se opresc la jumătatea argumentației și renunță, lăsând impresia că își dau seama că au greșit, deși ele renunță tocmai pentru că știu că au dreptate.

Și, deși pot fi chinuitor de frumoase, ele nu se coafează cum trebuie, nu se machiază cum trebuie și nu se îmbracă în așa fel încât să strălucească printre ceilalți doar pentru că, dintr-o nefericire fundamentală, ele nu suportă să deranjeze cu frumusețea lor pe cei din jurul lor.

Printr-o lege a compensației care însă, paradoxal, în cazul lor devine o lege crudă și nedreaptă, femeile aestea sunt de cel mai multe ori orbitor de frumoase și au un trup dumnezeiesc de armonios. Nu frumoase în sesul frumuseților consacrate de copertile a tot felul de reviste de cosmetice, blonde și stupide ca și hârtia pe care sunt desenate.

Femeile care NU POT FI NICIODATĂ fericite au o frumusețe a lor, care nici măcar nu le apare mereu pe chip. Sunt elegante și tăcute, sunt educate, sunt dureros de sensibile și, dacă te uiți la ele fără să te pricepi, ai spune că sunt la fel de fericite sau nefericite ca toate celelalte femei. Doar ele știu însă că sunt născute cu o incapacitate definitivă a fericirii.

La fel cum bărbații se nasc cu o incapacitate definitivă a divinității.

În rest, nu se deosebesc foarte mult de celelalte.

Ar vrea și ele să fie fericite, ar vrea și ele să facă exact ce fac toate celelalte femei, ar vrea și ele să poată să se bucure de toate lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi, și pentru asta ajung de multe ori să facă gesturi nesăbuite. Sau infracțiuni. Sau riscă să pară nebune.

Eu le recunosc imediat.

Nu le caut și în ultimă instanță, nici nu mi le doresc, pentru că știu ce efecte pot avea asupra mea, dar adevărul meu intim este că atunci când văd o femeie despre care știu că nu poate fi niciodată fericită, simt în piept o tresărire dureroasă și amplă, continuă, ca atunci când primesc vestea că cineva cunoscut îmi e pe moarte.

Nu știu de ce rezonez așa. Nu știu de ce mă tulbur așa de tare și așa de adânc când văd un astfel de chip de femeie. Și mai ales, nu știu de ce femeile acelea îmi devin deodată necesare și, mai ales, de neuitat.

Dar partea cea mai chinuitoare și directă a legăturii pe care o simt cu o astfel de femeie, este că ea mă activează ca bărbat foarte rapid. Într-un fel în care niciun alt tip de femeie nu poate să o facă.

Foarte rapid, într-o anumită ordine.

Încep adică să o imaginez în tot felul de ipostaze și să o doresc intens și metodic, într-o secventialitate care are ordinea ei.

Mai înainte de toate aș vrea să o pot atinge.

Apoi să o pot mângâia.

Adică să îmi prelungesc atingerea în lungul trupului ei.

Apoi să o pot strange la piept.

Să mă lipesc cu trupul de trupul ei.

Și în cele din urmă, sa mă împreun îndelung, intr-un fel sau altul, cu nefericirea ei fundamentală într-o apă curgătoare.

Adrian Bucurescu

Crăiasa Zăpezilor și Copacul Dalb

     Într-o inscripție descoperită în Dacia, se află și numele feminin autohton AURELIA EF TEPIR, care se tălmăcește prin ”Strălucitoare Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”; cf. OROLES - rege dac, învingător al Bastarnilor; rom. aurar; Oralia, Uralia - obiceiul aprinderii focurilor în seara de Lăsata Secului; Aurel, Aurelia (n.); latin. aureolus ”de (din) aur; aurit; împodobit cu aur; încântător; frumos; monedă de aur”; germ. Jarl, engl. earl ”conte; senior feudal”; lat. ab ”de la”; engl. of ”de”; alban. debore ”zăpadă; ninsoare”.

     Tot prin ”Strălucirea Zăpezii; Strălucitoare ca Neaua; Crăiasa Zăpezilor”  se traduce și denumirea unei plante medicinale dacice, AR I ZOFAT; cf. rom. aur; har: alban. ar ”aur”; latin. era, hera ”stăpână; doamnă; suverană”; Hera - Zeița Supremă, soție a lui Jupiter; rom. zăpadă.  Acest nume era comun florilor timpurii, adică toporașilor, ghioceilor, brândușelor de primăvară etc.

     În mitologia română, Crăiasa Zăpezilor este aceeași cu Zâna Iernii. Însă cu numele de Crăiasa Zăpezilor, zâna apare numai în câteva sate din lunca Ialomiței - Sărățeni, Copuzu, Crăsani, Piteșteanu, Balaciu - fără a mai fi întâlnită în alte locuri din țară.

     Se povestește că, demult-demult, pe pământ nu erau toamnă și iarnă, ci numai primăvară și vară, cu câmpuri pline de flori și pomi plini de fructe. Pe atunci, zânele erau toate binevoitoare oamenilor, mai ales copiilor, și nu numai că nu se ascundeau de ei, ci chiar aveau și ele case și gospodării, unde reveneau din drumurile lor.

     Minunata stare a durat până când un tânăr străjer, pus să ferească lumea de duhurile rele, care tot se zbăteau să scape din Temnița Groazei, venind o ploaie, s-a adăpostit într-o colibă prin încheieturile căreia pătrunseseră și niște fire de somnoroasă.

     Această mică plantă ierboasă crește prin livezi, pe coline expuse Soarelui și pe marginea semănăturilor. Despre ea se spune că aduce somn celui care o rupe și o pune sub cap.

     Ploaia de vară a trecut repede, dar flăcăul a dormit vreme de o săptămână. Estimp, duhurile rele au izbutit să scape, năvălind prin pădurile întunecoase, prin prăpăstii, prin smârcuri, prin locuri pustii, prin cimitire, prin case părăsite, prin scorburi, prin toate ascunzișurile pământului. Ultima vrăjitoare, cea mai rea, care a părăsit temnița, i-a descântat astfel celui adormit:

Tu, străjer

Cu coif de fier,

Cu zale de argint,

Cu pinteni de oțel,

Cu arc aurit,

Cu săgeți de venin,

Cu sabie de foc,

Să n-ai noroc

Până nu ne-oi aduce

Iarăși în ăst loc -

În temnița grea,

În mlaștina rea!

Mireasa să nu-ți găsești

Nici pe pământ,

Nici sus în vânt,

Nici în vâlcele,

Nici în stele,

Nici între Iele!

Numai când o da Dumnezeu

Pace pe pământ,

Pace sus în vânt,

Să te faci iar om sfânt!

     Vrăjitoarea l-a prefăcut pe tânărul străjer în Copac Dalb. Acest copac trebuie să fie Plopul, căruia Tracii îi spuneau PHI LIPPOS ”Care (se) bate; Cel Sălbatic; Care se zbate; Care foșnește; Cel Răcoros; Cel Plăcut; Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Minunat; Cel Fermecat”; cf. rom. a fi; a (se) lovi; leapșa; lipa-lipa; lup; Labiș (n.); vulpe; a fâlfâi; a plivi; plav (despre boi) ”care are părul de culoare albă sau albă-gălbuie”; Filipii - n. mai multor sărbători populare; Vâlvă ”duh; zână; știmă; vâlvătaie”; Filip, Filipaș, Filipoiu (n.

     Plop este numele dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri, îndreptate în sus, cu scoarța netedă, alb-cenușie și cu frunzele oval-labeolate, argintii pe partea inferioară. Plopul cel Alb sau Argintiu este o specie rezistentă la ger și secetă, care crește în zona de câmpie și dealuri joase, în special în luncile râurilor și Lunca Dunării. Așadar, Copacul Dalb se întâlnește și în Lunca Ialomiței, de unde am cules legenda. Plopul foșnește tot timpul, după cum remarcă și un cântec popular:

Care frunză bate,

Vântul când nu bate?

Frunza plopului

Și cu-a dorului.

Astă frunză bate,

Vântul când nu bate.

     Logodnica voinicului prefăcut în Copacul Dalb era fată de împărat. Și atât l-a plâns și l-a așteptat pe iubitul ei încât, de jale, i-au albit cosițele, iar zânele, înduioșate, au trecut-o în rândul lor, dăruindu-i și aripi. Și, fiindcă fata apucase să se îmbrace în mireasă, aceleași veșminte le poartă mereu. Ea este Crăiasa Zăpezilor sau Zâna Iernii, și locuiește în văzduh, deasupra norilor, într-un palat cu totul și cu totul de cleștar.  Având părul alb, uneori i se spune și... Baba Iarna. La ea vin fetele și flăcăii morți înainte de căsătorie. Acolo, le cresc și lor aripi. În curtea palatului se află o uriașă Biserică de Gheață, unde se fac slujbe și se înalță rugăciuni către Dumnezeu, ca să aducă pacea veșnică pe pământ. Toți tinerii găzduiți în Palatul Crăiesei Zăpezilor încep din noaptea Sfântului Andrei un bal care ține până primăvara. Când ei dănțuiesc, din aripi le cad fulgi care se aștern pe pământ sub formă de zăpadă. Numai Crăiasa Albă plutește din când în când spre pământ, căutându-și mirele printre Copacii Dalbi... Însă răul are încă mare putere asupra lumii, așa că voinicul încă nu a fost mântuit de blestem.

     În legendă, Zâna Iernii este descrisă ca într-un descântec:

Are ochi de ceață

Și gene de gheață.

De atâta pătimit

Pletele i s-au albit,

Inima i s-a-mpietrit.

Iar din lacrimile ei

Se face polei

Și toți pomii, ca să-i placă,

În chiciură se îmbracă.

Apele se fac oglindă,

Chipul ca să-i prindă.

Din aripi să-i cadă

Fulgi mari de zăpadă,

Pământul să se odihnească,

Grânele să crească,

Lumea să se primenească!

Daniel Vorona

  

totul e pierdut mă întorc în pădure nici trup nu mai am dacă rămân singur

rămân om singur --- de ziua națională furnicile mi-au mâncat un prieten ---

ascultă :----: poeții ludici sună ca niște clopoței

mă spăl pe picioare cu

sârmă ghimpată și cu ei  poporul uită repede

în costum de hârtie nu

latru într-un scaun n-adorm încălțat ---- ascultă

am sentimente contradictorii în ultima zi

am fugit în cerc îmi era rușine să te ucid

.

am strâns șurubul

până s-a răsturnat

.

cu lumânarea în mână m-am ascuns în eu cu cele trei umbre ale mele cu

un porumbel decolorat pe umăr tu vii și mă obligi să ne rătăcim împreună

*

:nu suntem proști -- lucrurile rele vor trăi mai mult decât oamenii buni suntem

victime -- fără somn cu barba sură și cu țâța în gură nu întotdeauna

dunăre pupați-mi mâna cu care am

coborât pe lună -- nimic nu este întâmplător nimic nu este minimalist

și asta mă deprimă până la margini -- fără margini de restul cumpăr confucius

.

îmi era urât să mor singur am refuzat să cobor în fântână după ce am

terminat de spălat podeaua am recitat Tatăl nostru

și i-am prezentat

scuze că nu sunt

schilod ca să nu mă uite am întins-o pe un ziar i-am

băgat mâna sub fustă criminala mi-a smuls capul și l-a aruncat în sus

.

m-au năpădit furnicile nu te mai văd ți-am adus echinocțiul meu trandafiriu ca

o rufă ca două rufe ca trei

rufe murdare

puse într-un coș de nuiele

un vapor de hârtie plin cu eschimoși din berceni de la piața sudului ți-am adus

.

păsările fac sex oral dacă

nu le recunoaștem

adevărurile până la capăt

ps

sunt inutil ca un calculator la fereastra ta doarme în pielea goală un judecător

‎Gheorghe Apetroae‎

GLASUL ŢI-L DREGEA CERUL...

Când mama îți murmura liturgic, de sabat,

spânzurând de candele sfințitele cetini

și de icoane un văl realgar de brocart,

te cucereau zăpezile de hiacint în crisal -

pe copilul mag ce colindai cu steaua satul...

Arcul razelor pure din tremole lumini

le întindeai zilei lințoliu de ger în albastru

și cu priviri arcuite și cu triluri în glas

cântai priceasne, cum anahoretul sihastru,

în notele corului Iernani, de Verdi....

Ascultai în crug izvoarele cum curg în eter

prelinse ca o rouă pe obraji-ți de topal,

livizi de blestem, cum ai unui mirean

cu lacrimi de „stea” în visul-nevis sideral

la muzica trecerii în arcul noului an...

Pe„Totul” îl îngrămădeai în irişii înrouraţi

de un râs feciorelnic prin magii de mister,

glasul ţi-l dregea voința ființei cerului tău,

oferindu-i rozele feții îngerie de ger -

ofrandă a nelimitei din neînceputul rebel....

Purtai prin munți de zăpezi în troiene, prin ger,

"steaua” magului iubitor de criste vestiri

și cântai liber cu glasul dres de cer,

spânzurându-ți de astre apolinica vrere

în steaua ce-nflăcăra sărbătorile iernii!....

Corina Dașoveanu

  

apoi dintr-un când

în alt când

apare fericirea aceea,

inexplicabilă

în dicționarul meu instinctual,

un fel de fantomă

a înfăptuirii mele

care își revendică mișcarea

în lungimea și femininul aerului.

vine întâi o vultură volbură,

pentru că mi se înfășoară pe prezență,

îmi scoate un ochi,

în locul lui îmi pune un ou

și îmi spune -

"acesta este un ou văzător,

habar nu am ce va ieși din el,

el hotărăște

conectat la nervul tău optic

care îl va hrăni.

ai grijă ce vezi

sau nu,

are o foame abstractă,

între gura și foamea lui e situat,

în general,

gândul".

nici nu știu ce a fost

mai înainte,

fericirea sau oul,

dar știu că pot suspenda timpul

în coada ochiului,

pentru că e frumoasă

cumințenia acestei priviri

care iese din coajă,

în timp ce fericirea, în durerile facerii,

suferă alb.

Anatol Covalli

Pasărea aceasta - Gazel -

Pasărea aceasta cu cioc de pământ

cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt

mi-a cântat aseară

despre primăvară

şi acum grădină-nmiresmată sînt.

Cine te trimise

ca să-mi scurmi în vise

să-mi aduci aminte că de fapt sunt cânt,

pasăre măiastră,

pasăre albastră

care porţi în àripi cerul tot răsfrânt?

Trilurile tale

diamanticale

mi-au pătruns în suflet şi-n orice cuvânt

şi-ale tale-arìpe

în tristele-mi clipe

sunt doar adiere, nicodată vânt.

Pasărea pătrunse-n

mine şi-mi răspunse,

dar n-am auzit-o de prea mult frământ.

Jorj Maria

 undeva memoria

are un capăt

totul trece într-o stare

nedefinită

între timp iată-ne

în noaptea adâncă

unde nu mai suntem

canceroși

unde nu se mai fac

recomandări subtile

în spatele nostru

undeva memoria

are un capăt

de-acolo privim neclintiți

paradisul

acolo nu există

o patrie ca a noastră

de-o frumusețe ireală

nu există răzvrătiți

suntem aleși

suntem blânzi și apatrizi

ce înseamnă vocile

culorile cuvintele

peste care se lasă

frigul

m-am obișnuit cu fețele

întoarse

sunt negre și inexpresive

uite o femeie

ca oricare alta

într-o cameră

în pântecul unui bloc

de cartier

de periferie

uite o umbră

o dâră tremurătoare

pașii ei fictivi

se aud.

Mos Nelutzu G

 Care dileme?!

Vedeţi bine, lumea se schimbă din mers,

poeţii, de-ar rămâne cum cei dinainte au fost

nu şi-ar mai avea nici un rost.

De aceea, mă văd obligat

ca, în loc să-mi pierd vremea cu versuri,

să-ndop tonomatul de la bufet

cu seminţe prăjite

şi-ascult, tolănit, un pamflet.

Las deoparte suspine, visuri, curcubee

accept să nu mai fiu eu, şi bărbat şi femee.

Mă voi plimba prin oraş fără rost,

voi admira betoane, rufe-n balcoane,

ghene de gunoi, nopţi sub neoane.

Voi admira cum în bătrânele Hale

America musteşte în cartofi,

pepeni şi piersici miros a turci.

În prăvălii din panouri, filosofi la tejghele,

vânzătorii-producători, toţi tuciurii

vând sfere, himere, iluzii necoapte,

din zori până-n noapte.

Prin oraşul muşcat de câini comunitari

curg şiroaie pe rigole, poeme la zi

spulberând dileme.

Alexia Ema Ema‎

te uram

pentru că trăiești în locul lui

ai încercat să-i furi viaţa și femeia

i-ai purtat geaca fără să știi de câte ori am strâns-o la piept când îmi era dor de mirosul lui

câte amintiri sunt imprimate în pielea ei

te uram când mă doreai

vedeam cum îmi priveai gura când îi rosteam numele

în lipsa lui i-ai furat copilul

așteptam să sune telefonul și cineva să mă anunţe că ai avut un accident

aș fi vrut să am puterea să te ucid

cu cât mă iubeai mai mult îi simțeam absenţa

ca pe un continent pe care trebuie să-l străbat pe jos fără să știu dacă-l mai întâlnesc la celălalt capăt

dar cel mai mult am urât

pântecul din care v-aţi născut

amândoi

Gina Zaharia

teiul din sufletul meu

.

zăpada scârțâia sub șoaptele mele sigur înțelegeai că putem construi un iglu

în care să ne încuiem timpul să-i fixăm roțile pe pereți și să-l adormim cu un cântec de dragoste

tu-mi spuneai să-mi fac haină de lup măcar un buzunar pentru țurțuri

eu hrăneam pescărușii cu amintiri de mai

lângă noi înghețaseră valurile în rochii diafane

am fi putut să le coasem dorințe pe umeri să se trezească în țările calde

ori într-o sală de marmură cu ecouri albastre

.

orașul nopților aplauda fiecare sosire și nota într-un jurnal ceva despre aeroporturile părăsite

ne-am prefăcut că nu avem cheie că porțile lui sunt pline de praf și am sărit gardul

într-un vis de catifea

mai bine să se uite după noi decât să ne invite la cine știe ce etaj

cu oglinzi deformate

zău așa

cum ți-aș mai fi citit în ochi

notele de subsol de la fereastra închisorilor

și aș fi șters virgulele de la colțul străzilor să nu se împiedice oamenii de zăpadă

în marșul lor prin nămeți

.

când vrei să asculți Chopin așază-te lângă teiul din sufletul meu

vei învăța cum se schimbă gărzile de iarnă nu vei duce lipsă de nimic

acolo sunt case și viori

câteva serpentine și o foame de aur

dar m-am luat cu vorba și drumul nostru alb s-a oprit într-un vulcan

lasă-l

poate ne va împleti potecile oarbe

Daniel Marian

ai curaj şi crede în minuni

tânăr ca o problemă de matematică

imbecilă deci nerezolvată nici

cu ecuaţii şi cu slujbe

una chiar şi fără pi să fie

dar tot imbecilă

deci aşa de tânăr încât uimesc

când nici măcar nu latru

mă scutur de nori şi m-apuc

de plouat şi de nins – îţi aduc

picăturile de rouă pe care le aştepţi

am timp destul îţi dau şi ţie

să fumăm împreună nişte timp

să bem şi să bucurăm

nişte timp cu noi – azi e duminică

una continuă festivă fără alt rost

decât a fi înainte de luni – va veni

şi joi nu avea nicio grijă pentru

inevitabila joi dinainte

de o vineri din nebăgare în seamă

şi dacă mai sunt nişte zile încă

neanunţate poate întârziate

le aflăm pe după cântecul

cocoşului care se va naşte

dintr-o maimuţă de iarnă

acuma nu-ţi fă probleme că la noi

e obştească primăvară

  Olga Alexandra Diaconu

EU ŞI LUMEA

Înfiorată

mă pierd în lume:

toate scăldate în soare

şi renăscute îmi par

când le privesc

Toate par să mă vadă

şi să mă simtă

cu ochiul lor ceresc

- Să ne amestecăm lumile

să le facem să râdă –

doar avem acelaşi ochi –

să ne amestecăm lumile:

eu să devin plantă

şi planta – om

O pasăre să-mi încerce

rezistenţa tulpinii

venind din zbor

un copil să-mi culeagă

floarea şi spinii

să pot să mor

Dar nimeni nu m-aude –

fiecare cu lumea lui –

nimeni nu mă cheamă

nimeni nu râde

Plantele au acum

un verde mai închis

oamenii au uitat

că avem toţi acelaşi ochi

aceeaşi lume cu râsete

aceeaşi dorinţă de a fi

plantă cu aripi

Ei merg

preocupaţi şi grăbiţi

să adune toate grijile

toate spaimele acestui secol

să nu cumva să dispară de pe Pământ

Dacă se vor naşte din nou

şi vor fi fericiţi?…

Fintiş Ioan Vintilă Fintiş

 *

Au început deodată să cadă

Oamenii triști și de zăpadă

Tocmai din aureola boreală

Pe scena goală ireală

Treceau fanfare triste prin oraș

Parcul adormise pe tâmpla ta

Prin cartierele de catifea

Parcă ningea și nu ningea

Cu păsări pe care le visasem

Într-un copac sau într-o piatră

La sânul maicii mele duse

Cînd laptele încă mai latră

Ottilia Ardeleanu

iluzie optică

de-ai zice că viața e răsturna

norii tăi sunt case de țară mici și dese

pășuni împânzite de oi

drumuri prăfuite

chipuri de bunici cu ochi triști

căruțe doldora de roade

păsări și turle și o liniște de se crapă cerul

de-ai zice că viața e răsturnată

și toate acestea se-oglindesc într-o apă clară

pe care adie coroane de copaci înalți

și luna cu stelele agățate de gât

și liniștea aceea mare de se cutremură pământul

(după un tablou aparținând domnului AriS on Blue)

George Alexe

Misterul actualităţii eminesciene

La 15 Ianuarie 1850 vedea lumina zilei în satul Ipoteşti, de lângă Botoşanii Părintelui Theodor Damian, cel mai mare poet al Neamului nostru Mihai Eminescu.

S’au scurs de atunci 158 de ani, pe care îi aniversăm astăzi 12 Ianuarie 2008, şi prezenţa lui spirituală ne copleşeşte încă, strălucind cu tărie, de dincolo de vreme, într’o aură de sfinţenie naţională. Mai ales, în ultimul timp, se vorbeşte tot mai insistent de ”cultul lui Eminescu”. Credem că nu este vorba de o simplă exagerare, dacă ţinem seama şi de unele temeiuri literare în această privinţă şi mai ales de misterul nemuritor al actualităţii eminesciene. Să fie oare acest mister un miracol creat de harul eminescian întru veşnica lui pomenire? Oricum, suntem tot mai mult convinşi că acest miracol al misterului actualităţii eminesciene este unul şi acelaşi cu miracolul misterului existenţial al Neamului românesc, întruchipate amândouă de harul eminescian în opera lui nemuritoare.

Desigur, sunt întrebări permanente ale destinului nostru fiinţial şi naţional, cărora Mihai Eminescu le-a răspuns înfiorat cu jertfa supremă a vieţii sale, lăsându-le moştenire, nouă celor de astăzi, întru apărarea credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti şi întru apărarea Neamului nostru şi a hotarelor strămoşeşti care, în vremea noastră, nu mai corespund cu fruntariile dorului naţional şi ale doinei eminesciene.

Aniversând 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu, ne apropiem de el cu sfială, ca de un altar al poeziei româneşti. ”A vorbi despre poet, mărturisea Tudor Arghezi, este ca şi cum ai striga într’o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene slava lui singuratică şi delicată”.

În câmpia literelor române, Mihai Eminescu este un munte fără cărări spre vârful lui, este un ”Everest al lirismului”, cum îl numeşte Perpessicius, ”pe care generaţii după generaţii îl vor urca, fără ca vreodată să ajungă până la creştetul încununat de soare şi de ninsori. De aceea, Eminescu e greu de pătruns pe cărări obişnuite”.

Există o cale totuşi. O cale miraculoasă care poate pătrunde până şi misterul creaţiei poetice. Se ştie că orice act poetic de creaţie, dacă este autentic, se înscrie ca o mare experienţă trăită. Prezenţa artistului este atât de puternică în opera lui, încât te îndoieşti dacă, născându-se, el a murit vreodată. Fiinţa lui spirituală a rămas întreagă în fiinţa operei lui literare, în versurile lui nemuritoare, unde se întruchipează aevea de fiecare dată când îl citeşti.

Ca să-l descoperim pe Eminescu cel autentic, trebuie să mergem direct la opera lui, pentru a intra în legătură, prin comuniune şi contemplaţie, cu prezenţa fiinţei lui spirituale. Dar orice contemplaţie presupune participare, acţiune. Şi noi ştim că fiinţa, teologic vorbind, nu se revelează decât în actul participării. Comuniune fără participare prin iubire nu există. Limbajul omenesc este prea sărac şi nu poate să redea fidel efortul nostru de participare, care se împlineşte doar apoteozat în momentul sublim al extazului, când atingem transfiguraţi fiinţa operei de artă în esenţa ei inefabilă. Pentru că, actul de creaţie, prin care fiinţa unei opere de artă este adusă la existenţă, este, la fel ca şi opera în sine, un act de dragoste, adică de comuniune.

Considerând deci că orice act de creaţie este dragoste, că fiinţa unei opere de artă este în intimitatea ei dragoste, înseamnă că numai prin iubire putem să participăm, adică putem să intrăm în legătură cu fiinţa tainică a operei de artă, putem să atingem cu sufletul nostru fiinţa spirituală a artistului, prezentă peste vreme, în adevărata lui operă de artă.

Astfel, dragostea noastră de viaţă, de iubire şi de frumuseţe, de oameni şi de firea înconjurătoare, se va întâlni, în versurile sale nemuritoare, cu dragostea lui Eminescu pentru viaţă, pentru frumuseţe şi iubire neţărmurită pentru neamul şi Ţara noastră, dar mai ales pentru noi cei de astăzi. În această întâlnire a dragostei noastre cu dragostea lui Eminescu, în această tainică logodnă spirituală, vom sesiza adâncul operei eminesciene şi vom rămâne extaziaţi de misterul prezenţei lui spirituale, de fiinţialitatea comuniunii noastre sufleteşti cu el, prin revelarea eminesciană a sensurilor teandrice ale omeniei sale româneşti, pe care le contemplăm în opera sa nemuritoare.

Mergând pe această cale a comuniunii noastre sufleteşti cu el, vom descoperi pe marele nostru poet în toată autenticitatea existenţei lui neprefăcute de biografi sau de comentatori. Dialogul nostru sufletesc cu el va fi cu atât mai însufleţitor şi cu atât mai luminos, cu cât aspiraţiile lui vor da avânt creator aspiraţiilor noastre naţionale către lumină şi libertate, către cultură şi spiritualitate, în duhul teandric al tradiţiilor noastre strămoşeşti.

Camil Petrescu vorbea despre ”cultul lui Eminescu”, ca despre o realitate căreia nu i se mai poate sustrage nimenea, iar Academicianul Alexandru Rosetti afirma despre acelaşi cult ”că a devenit un bun al poporului”. Acest cult trădează legăturile noastre sufleteşti, fiinţiale, cu poetul îndrăgit şi venerat de noi, dovedind cu evidenţa însăşi cât de mult Mihai Eminescu a intrat în conştiinţa neamului nostru.

Părintele Gala Galaction spunea cândva că ”ceea ce ne impresionează şi ne impune mai mult este imensul său patriotism. În privinţa aceasta, Eminescu trebuie pus alături cu cei mai mari, cu cei mai sfinţi patrioţi ai noştri”.

Îngenunchindu-şi cugetul în faţa lui Mihai Eminescu, şi Tudor Arghezi declara despre Luceafărul poeziei româneşti că este ”Sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s’a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal…”

Apelul la sfinţenie, în sensul unei categorisiri supreme a poetului în cea mai înaltă zonă spirituală a desăvârşirii omeneşti, ni se pare vrednic de reţinut şi de adâncit. Dealtfel, adevărata creaţie poetică nu este altceva decât o permanentă stare de sfinţenie, adică de contemplaţie spirituală.

Evocând personalitatea lui Eminescu, marele nostru Caragiale, cu intuiţiile sale profunde asupra sufletului omenesc, spunea, de asemenea, că ilustrul geniu al poeziei noastre naţionale avea ”aerul unui sfânt tânăr coborît dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Cu ochii minţii parcă întrezărim în spusele lui Caragiale o adevărată imagine iconografică de erminie bizantină.

În acest sens şi mărturia lui Vlahuţă poate fi o dovadă. În ”Amintirile” sale despre Eminescu, făcea următoarea evocare: ”Mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvălea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr’o lume necunoscută nouă”.

Viaţa lui Eminescu a fost o nesfârşită, cumplită suferinţă şi o jertfă. Apariţia lui este unică. ”Rar se întâmplă ca un poet, arăta George Călinescu, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi, de aceea, multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche”.

Unul dintre cei mai competenţi exegeţi ai operei eminesciene, regretatul Tudor Vianu, afirma: ”Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional pe acelea care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-a inspirit încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi prin creaţie originală cultura universală”. Şi pe bună dreptate.

Dar calea ‘’sfinţeniei”, ”cea strâmptă şi cu chinuri”, cum scrie şi la Sfânta Carte, pe care, în viaţă fiind, a trebuit s’o urce şi Mihai Eminescu, spre a atinge acel vârf al lirismului românesc în universalitatea poetică mondială, ne îndepărtează, sau ne apropie şi mai mult de Mihai Eminescu?

Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Numai cine se încumetă să facă această ascensiune spirituală, poetică, a sfinţeniei creatoare, va descoperi adevărata cale spre Eminescu şi va intra în comuniune cu el.

Numai atunci va înţelege, cucerindu-se pe sine, că Mihai Eminescu este sinteza spiritului nostru naţional, visul şi aspiraţia noastră etnică, plenitudinea ideală a unui neam creştin ortodox, care a trecut înţelept prin istorie şi s’a dovedit erou creator în cultură. Numai atunci, pătruns de misterul etern al actualităţii eminesciene, va înţelege adevărul dreptăţii noastre naţionale pentru care şi-a jertfit viaţa Mihai Eminescu.

Iată de ce, actualitatea lui Mihai Eminescu este şi va rămâne, totdeauna permanentă în sufletul comuniunii româneşti celei de taină, şi iată de ce, în fiecare an, la 15 Ianuarie, şi mai ales acum, când aniversăm 158 de ani dela naşterea marelui nostru Poet Naţional, simţim cum adie peste întreaga suflare românească de pretutindenea un har eminescian al românismului integral, care transcende barierile şi ideologiile de tot felul, literare, culturale, artistice sau politice, unindu-ne în aceeaşi aniversare naţională a naşterii marelui nostru poet fără de moarte în spiritualitatea neamului nostru.

Desigur, aniversarea a 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu premerge simbolic 24 Ianuarie, ziua naşterii României moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică naşterea României moderne, se înscriu ca două evenimente cruciale, de-a pururi actuale, ale căror împliniri, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României Mari.

Astfel, prin puterea harului său de poet naţional şi creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic în aceeaşi limbă naţională, românească, transfigurată, dela Nistru pân’ la Tisa, de geniul eminescian.

Aşadar, în încheere, cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Ianuarie, sufletele noastre, învăpăiate de dorul şi de misterul actualităţii eminesciene, să se cuminece cu harul poeziei sale, întru purificarea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi, mai ales, întru creşterea ei spirituală după chipul şi asemănarea Sfântului nostru Mare Poet Naţional, Mihai Eminescu Românul!

Vă mulţumesc!

( New York, Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă,

Simpozionul Aniversar: 158 de ani dela naşterea lui ”Mihai Eminescu’)

Colindele Basarabiei, în vitregia vremurilor de ieri şi azi

ianuarie 8, 2008 — ARP

Istoria sufletului românesc este scrisă în colinde, această vistierie spirituală a neamului, moştenire sacră şi directă din străbuni, păstrată şi transmisă de copii din generaţie în generaţie. E un întreg fiinţial, cu duh de taină, rotunjit în hotarele dorului românesc în care ne mişcăm, viem şi suntem, pe orice meridian al lumii ne-ar bate soarta.

Colindele sunt un miracol, încă nepătruns, al existenţei creştine româneşti. La căldura lor, ghiaţa lui Moş Gerilă se topeşte şi în locul lui apare, peste secole şi milenii, chipul luminos de har şi de adevăr al lui Moş Crăciun cel Românesc, de totdeauna, al copiilor şi al neamului nostru.

Colindele sunt sfinte şi de ele se pot apropia doar sufletele curate ale copiilor, cu sfială şi dor îngeresc, preamărind pe Iisus Hristos “Domn al tuturor / Şi al Românilor…”, cum ne încredinţează ei, colindând în noaptea sfântă pe la casele oamenilor.

Mi-au fost dragi totdeauna colindele şi de ele sunt legat sufleteşte pe toată viaţa. Dar niciodată colindele nu mi s’au părut mai sfinte şi mai româneşti , mai pline de duh profetic şi de simţire naţională, ca în vitregia vremurilor de  ieri şi de azi, indurate de Neamul nostru de pretutindenea, dar mai ales din Basarabia şi din Transnistria.

Citindu-le cu inima, vezi cu ochii minţii cum din ele se încheagă o viziune românească de imagini dumnezeieşti şi trăiri adânci, de simboluri străbune şi creştine, ale unei lumi de demult, care a fost şi este a noastră, şi numai a noastră.

România Mare este Ţara dorului şi a colindelor. Acolo unde e colindă şi dor, acolo e şi pământ şi suflet românesc, e Ţară Românească. Dorul ne leagă de pământul străbun, colinda de cerul care oglindeşte pământul străbun. Între colindă şi dor se desfăşoară şi viaţa robită a neamului românesc dela Prut peste Nistru, până la Bug şi mai departe, şi tot între colindă şi dor se petrece şi viaţa noastră pe pământul american şi canadian.

Am în faţă colecţia de colinde a regretatului George Breazul, tipărită la “Scrisul Românesc” din Craiova, în anul 1938, şi admirabil ilustrată “cu desene de Demian”. Este cea mai bogată antologie a colindelor româneşti, grupate după criterii menite să înfăţişeze în toată splendoarea ei datina colindatului la Români. Dar ce senzaţie stranie îţi dă alternanţa ritmică a colindelor din “Cuprinsul” antologiei! Ardeal, Muntenia, Basarabia; Muntenia, Bucovina, Moldova; Banat, Bucovina, Basarabia; Basarabia, Bucovina, Dobrogea; Oltenia, Moldova, Dobrogea; şi iar: Ardeal, Muntenia, Basarabia…

S’ar părea că autorul colecţiei, poate fără să-şi dea seama, s’a lăsat prins în această horă a colindelor care se adună spre centru sau se depărtează spre fruntarii, cuprinse de aceeaşi vibraţie a sufletului românesc. Şi mai cutremurătoare mi s’a părut gruparea treimică pe provincii, cu Basarabia în centru, ca şi cum toate provinciile româneşti s’ar întrece să îmbrăţişeze şi să apere pe sora lor vitregită de istorie. Şi poate că în această alternanţă treimică se ascunde un sens existenţial pe care colindele îl dau unităţii noastre naţionale. Este o adevărată obsesie a Basarabiei, revelată de colinde, atunci când urmărind cuprinsul antologiei suntem furaţi de prezenţa simbolică şi mustrătoare a Basarabiei în centrul spiritual al colindelor celorlalte provincii surori: Ardeal, Basarabia, Muntenia; Bucovina, Basarabia, Moldova; Moldova, Basarabia, Ardeal; Dobrogea, Basarabia, Muntenia; Banat, Basarabia, Muntenia; Oltenia, Basarabia, Muntenia; Muntenia, Basarabia, Moldova. Sau în altă ordine treimică, la fel de semnificativă: Basarabia, Transilvania, Muntenia; Basarabia, Dobrogea, Muntenia; Basarabia, Bucovina, Dobrogea; Basarabia, Basarabia, Basarabia… Mereu Basarabia pe care colindele o cunosc şi o recunosc din străvechime şi până azi, aceleaşi sfinte colinde româneşti de pretutindenea, cele dintâi şi cele mai adevărate documente istorice ale sufletului şi pământului românesc, despre care Lazarev şi alţii ca Lazarev nici n’au auzit de ele.

Am recitit colindele Basarabiei din colecţia Breazu. Universul lor spiritual şi istoric e acelaşi cu al tuturor Românilor, dar fiecare colind basarabean mi-a săgetat inima de durere. În noaptea de Crăciun schingiuită de comuniştii sovietici, gazdele basarabene nu mai aşteaptă decât tainic“oaspeţi rari”, colindătorii, să le-aducă pe Dumnezeu “ca să-i mântuie de rău”. În casele lor, în noaptea sfântă, nu mai scapără “piatra nestemată” ce cuprinde lumea toată şi nu se mai aude chemarea: “Sculaţi, sculaţi, boieri mari” şi sculaţi şi slugile… (acum Românii Basarabeni nu mai sunt boieri în înţelesul colindelor, ci slugi la Ruşi şi Ucrainieni). Îndemnul rămâne mut. La Basarabeni (şi poate că şi în alte părţi din România) nu mai vin colindători, “pe la miez de cântători”, iar versul ştiut: “Nu vă vin cu nici un rău / Ci v’aduc pe Dumnezeu”, răsună trist în amintirea satelor fără colinde sau cu colindele furate şi răstălmăcite, adică “actualizate”. Colinde vechi, colinde istorice basarabene, cu boieri pământeni strânşi la vorbă la “curtea lui Ştefan Vodă”, sunt uitate într’un somn de moarte. Prin satele basarabene copiii nu mai colindă “Nu-i vreme de dormire”, pentrucă la biserică nu mai e vestire că-i “vreme de’mpodobire”, că azi Domnul S’a născut…

Aproape că nu-ţi vine să crezi că în Basarabia, ca şi în toată România, răsună aceleaşi colinde de Moş Ajun şi Moş Crăciun, religioase şi lumeşti, aceleaşi cântece de stea, de Vicleim şi de Anul Nou, de pluguşor, de sorcovă, de vasilcă, aceleaşi colinde de Bobotează, de Florii şi chiar de Sfintele Paşti. Aceeaşi trăire şi simţire românească, aceleaşi colinde cu ecouri dela Daci şi dela Romani. Ţi se rupe inima de durere de colindele cântând hărnicia fetelor care, în Basarabia, “Nu ştiu coase ori descoase / Lăcrămioare ştiu că varsă…”, sau vitejia tinerilor care trec Prutul înotând pe spate “Până’n ceea parte / Cine’n spate late / Cine’n palme dalbe…, desigur în Basarabia, ca să nu mai vorbim de colindele, aproape unice, care cântă vrednicia preoţilor basarabeni “Dar părinte Constantine…”

Mă doare bocetul lui Adam dintr’o colindă basarabeană, care mi se pare că prefigurează parcă tainic durerea Basarabenilor rupţi cu pământ cu tot din trupul României Mari. Cine a greşit oare? Colinda e cântată stins cu  “glas de jale / Pentru a lui Adam greşale…”

Şi iată, de încheiere, un colind basarabean cântând la Crăciun patimile Domnului după pravila Geto-Dacilor din vechime, care la naşterea pruncului plângeau de cele ce i se vor întâmpla în viaţă noului născut. Şi oare nu se împlineşte în acest colind, intitulat “O Isuse lume dulce”, un destin basarabean asemănător chemării hristice? Oare nu toţi Românii, dar mai ales cei din Basarabia şi Transnistria, suntem născuţi spre durere, spre pătimire şi spre Înviere, asemenea Domnului nostru Iisus Hristos? Şi oare n’a fost totdeauna salvarea pe crucea răstignirii noastre naţionale? De ce să ne mai plângem când ne cunoaştem destinul? Nu ştim, dela strămoşi, că totdeauna vom învia? “O, Isuse, lume dulce, / Te-ai spăşit pe Sfânta Cruce! / Şi Te-ai dat în chip de rob, / Şi ne-ai scos pe noi din foc. / Şi Te-ai dat în chip de slugă, / Şi ne-ai scos pe noi din muncă. / Şi Te-ai dat în chip de-argat, / Şi ne-ai scos pe noi din iad…”

Ne oprim aici. Colindele, în frunte cu cele basarabene şi din Transnistria, sunt dovada cea mai vie, adusă de tradiţie şi de copiii neamului, despre unitatea spirituală şi teritorială a României Mari. Este cea mai sublimă lecţie de istorie naţională pe care Crăciunul ne-o aduce în fiecare an, prin colindele şi datinele sfinte strămoşeşti. La mulţi ani!

Luminile etnice şi istorice ale harului şi dacismului eminescian

(15 iunie - 2009)

Spre uimirea noastră postmodernă, aniversările eminesciene actuale, au darul, şi nu numai festiv, de a rămâne mereu deschise tuturor perspectivelor noi de cercetare literară, sau abordărilor viitoare de aprofundare spirituală, revelatorii, oferindu-ne poetic, de fiecare dată, fie descifrarea unor sensuri poetice necunoscute încă, fie transfigurarea lor existenţială pe baza unor interpretări strălucitoare aduse la zi şi dedicate marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, mai ales acum, în cadrul acestui distins Simpozion evocator, când aniversăm, cu sfântă evlavie eminesciană, 120 de ani dela naşterea cerească, adică de la trecerea la cele eterne a Luceafărului poeziei noastre naţionale româneşti.

Este cazul să ne amintim cu acest prilej aniversar cuvintele unui mare învăţat al Neamului Nostru, Simion Mehedinţi-Soveja, care în cartea sa  intitulată: ’’Creştinismul Românesc – Adaos la Caracterizarea Etnografică a Poporului Român’’ (Bucureşti, Cugetarea-Georgescu Delafras), dedicată Moldovenilor care au rămas credincioşi Moldovei lui Ştefan cel Mare şi, care a fost tipărită cu gândul  la refugiaţii din Basarabia, Bucovina şi Moldova dintre Prut şi Nistru. – Să-şi aducă aminte de 27 Iunie 1940).

Cuvintele lui Simion Mehedinţi au rămas pilduitoare, dar şi  cutremurătoare până şi în zilele noastre, deoarece ele ard în prezent şi vor arde şi în viitor pe toţi detractorii lui Mihai Eminescu şi ai Neamului Românesc de atunci, de astăzi şi de totdeauna.

Nu este deci de mirare că toate Concluziile  lui Simion Mehedinţi sunt întemeiate în primul rând pe Mihai Eminescu. ’’Ceea ce numim azi românism, adică esenţa firii noastre ca neam, nu-i altceva decât vechiul dacism, peste care s’a altoit învăţătura mai nouă a Creştinismului (idem, op.cit.p.164).

?n acest sens, afirmă Simion Mehedinţi, ’’Cazul lui Eminescu este cea mai bună dovadă. El s’a ridicat deasupra tuturor, nu numai prin facultăţile sale geniale, dar şi prin împrejurarea că a întruchipat mai mult decât toţi câteva elemente fundamentale: dacismul, limba veche şi’nţeleaptă şi creştinismul’’ (ibidem, p. 165).

Fără îndoială, identitatea eminesciană: Românism-Dacism, demonstrată, etnic şi istoric de Simion Mehedinţi, reprezintă peste secole şi milenii specificul naţional al Neamului nostru şi al Creştinismului Ortodox Românesc.

Acest specific naţional este întemeiat prin sinteza unică de Dacism, Latinitate şi Ortodoxie şi ne descoperă în eternitatea ei Sfânta şi  Adevărata Lege Românească a dăinuirii noastre naţionale şi creştine, Ortodoxe.

Iată de ce, în fiecare an, la 15 Iunie, simţim cum adie peste întreaga intelectualitate românească şi vlaho-românească, de pretutindenea, acelaşi har eminescian al Românismului şi al Dacismului integral, care transcende toate barierile şi ideologiile de tot felul, literare, culturale, artistice sau politice, şi ne uneşte în aceeaşi sărbătorire naţională a naşterii marelui poet fără de moarte în spiritualitatea eternă a Neamului nostru.

Este o celebrare luminoasă, etnică şi istorică fără seamăn, care urmează simbolic Zilei de 24 Ianuarie, Ziua naşterii României moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică naşterea României moderne, se înscriu în istorie ca două evenimente cruciale, ale căror împliniri luminoase, etnice şi istorice, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit cu adevărat providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României Mari, sub semnul naţional specific, Eminescian, al Românismului şi Dacismului  integral.

?n mod firesc, toţi Românii, precum şi toţi Vlaho-Românii, fără deosebire, citind versurile lui eterne, ne regăsim în Mihai Eminescu, întăriţi sufleteşte, sau umiliţi, îngenunchiaţi cu mintea în faţa Sfântului necontestat al poeziei româneşti.

Există o devenire a noastră, spirituală, în fiinţe româneşti, structurate după chipul şi asemănarea cea din veac a Neamului nostru, sub adumbrirea deopotrivă a Harului poetic şi al Dacismului Eminescian.

?n Mihai Eminescu, generaţie după generaţie, ne mişcăm, viem şi suntem, în harul lui cel sfinţit şi izvorîtor de viaţă românească, adevărată şi nemuritoare ca şi Neamul care se împărtăşeşte din limpezimile lui de cuget strămoşesc şi de simţire naţională.

?n Mihai Eminescu suntem trecuţi prin flacăra vie a credinţei sale strămoşeşti, în care patimile şi urile dintre noi sunt arse şi transfigurate în marea sa dragoste, eminesciană, pentru poporul român şi vlaho-român, cel  dreptmăritor şi mai ales îndelung răbdător, al cărui Luceafăr veşnic nu asfinţeşte niciodată.

?n Mihai Eminescu, şi numai în El, se împlineşte poetic, în aceeaşi limbă creştină, minunea comuniunii româneşti, ca toţi să fim una în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei naţionale, înfrăţiţi cu strămoşii, ale căror idealuri sfinte de multe ori le-am uitat şi ale căror morminte uneori le-am trădat, niciodată însă definitiv, lăsându-le, când am fost biruiţi, să fie călcate în picioare şi batjocorite, pe însăşi vatra noastră strămoşească dela Burebista şi Decebal.

Şi tot în Mihai Eminescu, este restaurată sufleteşte etnicitatea, demnitatea şi autenticitatea firii româneşti în dacismul ei original şi ridicată la înălţimea geniului său creator, adică pe planul universalităţii, aşezându-ne ca Ţară Latină în rândul surorilor noastre de aceeaşi gintă şi al marilor popoare civilizate din lume.

Credem că nimeni nu mai poate nega miracolul eminescian al culturii româneşti din Ţară şi de peste hotare. Toţi cei ce suntem de un sânge şi de o credinţă cu Mihai Eminescu, descoperim uimiţi în El chipul din veac al fiinţării noastre în această lume minunată şi de minune a lui Dumnezeu, felul nostru original şi thracic, daco-roman, de a exista şi de a fiinţa etnic şi istoric prin suferinţă creatoare, îndulcită cu dorul de moarte eminescian, şi înfruntând româneşte vitregia unor vremuri potrivnice dăinuirii noastre naţionale şi creştine.

Pentrucă numai în Mihai Eminescu şi prin El doineşte durerea, bucuria şi eroismul unui popor întreg oropsit de soartă, dar blând şi credincios, iubitor de pace şi de omenie, care totdeauna şi-a apărat moşia şi legea lui strămoşească în sfânta dreptate naţională şi cu preţul vieţii sale, dar niciodată nu şi-a ridicat sabia împotriva altor neamuri decât spre a-şi apăra sufletul şi hotarele sfinte, strămoşeşti , ale dacismului său eminescian.

?n ceasurile noastre de cumpănă sau de cumplită deznădejde, ne reîntoarcem cu tragică încredere la Mihai Eminescu, la Sfântul, Marele Mihai Eminescu Românul, deoarece numai în El sufletele noastre se regăsesc în aceeaşi comuniune şi vibrează dureros la acelaşi unison naţional, şi numai în văpaia iubirii lui de Ţară şi de Neam, ele se înduioşează, cuminecându-se cu harul dacismului eminescian, care le dă conştiinţă naţională, încredere şi tărie în viitor.

La 120 de ani dela naşterea sa cerească - adică de la trecerea Sa la cele eterne, înţelegem, cutremurându-ne, că Mihai Eminescu şi-a crucificat de bunăvoie propria sa viaţă, cu moartea pre moarte călcând, pentru învierea noastră naţională din somnul cel de moarte, eliberându-ne din lanţurile unei ruşinoase înrobiri spirituale, streină de firea creştină ortodoxă, de tradiţiile şi de datinele sfinte româneşti, dar pe care ’’monstruoasa coaliţie’’ a păturei suprapuse de pe vremea lui încerca să o perpetueze împotriva poporului român.

Sunt concluzii care se impun dela sine. Prin puterea harului şi a dacismului său, de poet naţional creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic în aceaşi limbă naţională sfântă, transfigurată de geniul eminescian.

Aşadar, încheind aceste smerite gânduri omagiale şi aniversare, cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Iunie, sufletele noastre să se cuminece cu harul creştin ortodox, izbăvitor, şi transfigurat cu dacismul poeziei eminesciene, întru sfnţenia cea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi mai ales, întru creşterea ei duhovnicească  după   chipul şi asemănarea nemuritoare a Sfântului  nostru Mare Poet Naţional, Mihai Eminescu Românul.

Vă mulţumesc! Aşa să ne ajute Dumnezeu!