DAN ŞALAPA - DESPRE DRAGOSTE, POEŢI ŞI POEMELE LOR DEVASTATOR-IUBITOARE

DESPRE DRAGOSTE, POEŢI ŞI POEMELE LOR DEVASTATOR-IUBITOARE

Grupaj de  DAN ŞALAPA

~*~

DRAGOSTEA

(Un fragment din Noul Testament, Sf. Apostol Pavel, A doua epistolă către Corinteni, 13. 1-13, dar aşezată sub formă de versuri albe, modalitate de a da o expresivitate relativ modernă a celebrului mesaj, pe care „epistolă” o putem considera, dincolo de particularitatea ei religioasă, morală, una din cele mai frumoase poezii de dragoste ale lumii...)

-

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti

şi n-aş avea dragoste,

sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.

Şi chiar dacă aş avea darul prorociei

şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa;

chiar dacă aş avea toată credinţa,

aşa încât să mut şi munţii

şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor,

chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars,

şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Dragostea este îndelung răbdătoare,

este plină de bunătate;

dragostea nu pizmuieşte;

dragostea nu se laudă,

nu se umflă de mândrie,

nu se poartă necuviincios,

nu caută folosul său,

nu se mânie,

nu se gândeşte la rău,

nu se bucură de nelegiuire,

ci se bucură de adevăr,

acoperă totul,

crede totul,

nădăjduieşte totul,

suferă totul.

Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte;

dar, când va veni ce este desăvârşit,

acest „în parte” se va sfârşi.

Când eram copil,

vorbeam ca un copil,

simţeam ca un copil,

gândeam ca un copil;

când m-am făcut om mare,

am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglindă,

în chip întunecos;

dar atunci, vom vedea faţă în faţă.

Acum, cunosc în parte;

dar atunci, voi cunoaşte deplin,

aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

Acum, dar, rămân acestea trei:

credinţa,

nădejdea

şi

dragostea;

dar cea mai mare dintre ele este dragostea."

*

BREAKING NEWS

Poezia modernă este aşa:

cobori din transcendent

şi iei cuvintele la rost,

le învârţi bine pe vârful limbii,

le zgârii cu creionul pe ochi,

le înţepi în retină cu degetul arătător,

să înveţe ce-i ăla, respectul pentru noi viziuni,

apoi te iei de Dumnezeu

ca de fratele mai mic, în copilărie,

te baţi cu el pe burtă, şi-i spui tu, cu t mic,

imediat, ordonezi cuvintele după cum

e mai bine să fie lucrurile neclare,

ca la revoluţia bine regizată,

adică, să dai impresia de reformă,

nu neparat trebuie să fie ceva reformat,

iar dacă iese ceva din asta,

e ok, te vei alege cu statutul de poet reformist,

te vor copia mulţi, te vor adula şi mai mulţi,

iar cu toţii nu vor îndrăzni să-ţi spună că greşeşti,

chiar dacă simt asta din când în când

adiind dinspre rafturile bibliotecilor închise,

nu ţi-o vor spune pentru că sunt deja în mrejele

noului val, al poeziei moderne,

şi cum dracului, tocmai ei, să spună

că poezia modernă e naşpa rău de tot?

Dacă vreunul, însă, îţi va sufla în ciorbă,

ţie, poet modernist până-n pânzele albe,

lasă-l să facă spume la gură de atâta zicere,

tu taci ca un sfinx tulburat doar de trecerea

inutilă a morţii prin preajma lui,

keep calm zice facebook-ul în situaţii dintr-astea,

câinii latră, ursul trece ca timpul prin urechile acului!

Dumnezeu, vei constata, după ce vei scrie vreo

douăzeci de volume de versuri cu transcendentalul coborât

în farfuriile de după masa de prânz,

în ciorapii fetei de la etajul trei,

în subsolul prin care se plimbă şobolanii protejaţi de lege,

în casa de bani a băncii recent înfiinţate,

desigur, în scopuri caritabile,

în faţa Mall-ului unde se lipesc afişele noului film ’enşpe D,

ba chiar şi în turla bisericii asezonată cu echipament I.T,

aşa, după toate acestea, spuneam,

Dumnezeu nu-şi va prezenta demisia,

iar tu te vei mira ca viţelul la Poarta 9

de ce nu mai încap sentimentele pe ţeava puştii,

şi de ce îngerilor nu le-au crescut bărbi de rockeri,

de ce luna încă mai atârnă ca toanta pe cer,

şi de ce volumele tale de versuri nici măcar nu ard

vârâte de tinerii rebeli în sobele cu focul bine stârnit...

Priveşte la ecranul smartphone-ului, acum,

vei primi în regim de breaking news un e-mail anonim,

pregăteşte-te de ce este mai inutil,

întotdeauna mesajele de tipul acesta

sunt lipsite de orice bine ca şi de orice rău, invariabil,

oricât de atent învelite-n staniol de import China,

ele sunt perfect lipsite de sens şi de brand,

orice ţi-ar spune, însă, tu citeşte-le

şi resuscitează-le prin recitire,

smartphone-ul tău valorează, totuşi,

o mică avere în această lume virtuală

până peste cap şi ce este dincolo de cap,

resuscitarea mesajelor

face parte din raţiunea modernismului,

despre care clasicii spun că este doar o zeamă de vorbe,

un fel de moarte anunţată în post scriptum-ul

felicitărilor de Anul Nou pe stil foarte vechi,

o zeamă de vorbe pe care moderniştii

se reped s-o ia de model, dar se-mpiedică

de transcendentul care iese la plimbare

exact când nu au nevoie de el,

exact pe unde crezi că eşti doar tu, singur,

la braţ cu muza ta, cu buze şi sâni siliconaţi,

o sorcovă ţipătoare ca un claxon second hand...

**

DECLARAŢIE DE ABANDON

Nu pot să nu scriu despre braţele acestea

Care mă susţin, braţele mele,

Atâta cât mi-a mai rămas din ele;

Merg de-a lungul acestei cărări

Şi mă-mpiedic ca beat de vorbele lor,

Sunt singur în faţa meandrelor de sub paşi,

Strig după unul, strig după altul,

Mi se promit mereu alte pingele la pantofi,

Eu am carne crudă deja în bocancii sfârşiţi,

Bietele braţe mă susţin ca şi când s-ar despărţi de oase...

Văd un capăt de linie şi-un autobuz hârşit,

Un şofer trist ca o zi de salariu tăiată,

Autobuzul e plin de vorbele lor, de ei

Şi de zâmbete lor parfumate, corectate cu silicon,

E un vaier de-a lungul cărării, dar ei petrec

Şi îmi spun că e bine, că e totul ok,

Braţele mele se strâng împrejuru-mi şi plâng,

Ce bine, îmi zic, îmi mai preiau din lacrimi,

Că nu le mai puteam duce singur, pe toate,

Plângem laolaltă ca nişte prinţi alungaţi din cetate,

Autobuzul se mişcă înspre un înainte care nu mai există,

Dar ei, ei  şi-au cumpărat bilete până la staţia următoare,

Care nu mai există decât în cărţile false de geografie tembelă,

Aşa că stau pe loc, şi aşteaptă ziua de mâine,

Să vină vreun şef de autobază, ceva, un şef, nu-i aşa,

Care să le prelungească traseul confirmat de iluziile lor;

Eu plâng sprijinit de braţele-mi obosite

Şi încerc să mă spăl de vorbele lor cu greaţa

Ce mă cuprinde instantaneu, ca un ropot de ploaie de vară,

Şoferul coboară, îi înjură pe toţi călătorii aceştia bezmetici,

Şi pleacă acasă ameninţând cu greva generală...

Eu mă spăl cu greaţa-mi purificatoare, iau creionul, iau foaia,

Şi scriu toate acestea ca pe o declaraţie de dragoste abandonată,

Ca pe un certificat de naştere în braţele mele triste...

***

POEMUL DE LA MIEZUL NOPŢII

~*~

- Ziua bună, mânuitorule şi mântuitorule!

Provoc poeţi,

cum îmi e firea şi caracterul! -

îmi strigă zâna-nebuna.

- Eu dau imaginea şi cuvântul,

hai, iată, prin mine,

Universul te cheamă

să născoceşti un poem

până la miezul nopţii.

Te încumeţi? - mai zise ea

şi dispăru ca iluzia

de pe buzele raţiunii...

Ce miez de noapte să aştept,

ce aşteptare să născocesc,

unde să stau să nu sperii umbrele nopţii,

cu ce să ademenesc fantasmele

şi să scriu poemul,

să nu dezamăgesc zâna-nebuna?

Poemul stă ca o felină între cutele nopţii,

are dinţii mai ascuţiţi

decât provocarea zânei-nebuna,

iar eu trebuie să-l prind de gât

şi să-i smulg răcnetul prelung,

şi să fac sclipiri din el,

să şi le prindă zâna-nebuna la brâu,

să danseze printre culorile luminii...

Poemul stă încordat la o margine de geană,

ştie că tot îl voi prinde-n palmele sorţii,

ştie că nu are scăpare,

cum nici eu nu am scăpare din ghearele lui,

suntem ca două fructe crescute din aceeaşi sămânţă...

Ştie la fel de bine ca mine, care mă fac a nu-l observa,

ştie ca şi mine că nu avem scăpare unul de altul,

şi, totuşi, ne agăţăm de speranţa că zâna-nebuna

ne va izbăvi de noaptea aceasta,

noaptea în care noi doi hotărâsem invers,

el să fie poetul, iar eu să fiu poemul...

Noaptea trece ca o gară printr-un tren hoinar,

şi se apropie miezul nopţii

ca un stâlp de marginea drumului...

- Poeme, hai, lasă, hârjoana,

vino să te strâng între cuvinte,

să te traduc pentru ceilalţi pasageri din tren,

hai, că vine controlul - zâna-nebuna -

şi ne cere biletul până la staţia următoare,

hai, îţi zic, dă-ţi jos masca de zorro

al suferinzilor de înnoptare,

vine zâna-nebuna şi ne cere tainul -

pe tine să te prindă-n imagini,

pe mine să mă spânzure de cuvinte...

- E imediat miezul nopţii, poeme,

vino, hai să facem schimb de straie,

hai, totuşi, să ne deghizăm unul în celălalt,

vom juca teatru, ca să zic aşa,

poate ţine figura şi scăpăm de zâna-nebuna

măcar până mâine-noapte,

când ne vom preface în hohot de râs

şi-n cireşe amare, poate aşa

vom avea un respiro,

poate aşa vom putea-o lua de la capăt,

şi o vom pune pe zâna-nebuna

paznic peste miezul nostru de noapte

şi, mai ales, peste născocirile noastre,

peste mânuirile mele

şi peste mântuirile tale, poeme,

hai...

~*~

DAN SALAPA