Educația patriotică în
familie şi şcoală - temei al iubirii universale
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele
Academiei Române
25 Iunie 2020
Nu am să
înțeleg niciodată de ce „Patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și
chiar de dispreț și de ce „patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii,
ca fiind „naționaliști”. Veți spune că și pe vremea lui Caragiale era așa,
numai că atunci, gluma era glumă, iar țara era țară. Generația lui Caragiale -
incluzându-l aici pe dramaturgul însuși - a construit România Întregită.
Îmi vin în
minte mereu, de câte ori aud astfel de remarci fără noimă, cuvintele lui Ion
Creangă, din „Amintiri”: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la
locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului
unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei,
la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge
copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a
mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc,
parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. Nu numai că le-am citit și recitit
mereu, dar le-am auzit și rostite de Mihail Sadoveanu, cu vocea sa
inconfundabilă, păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. De
curând, mi-a fost dat să aud - pe fondul crizei provocate de un act violent și
tragic, de rasism, din Statele Unite - că nici Creangă și nici Sadoveanu,
neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt actuali și că ar
trebui ocoliți. Bine că, deocamdată, nu-i condamnăm post mortem!
Creangă
vorbește despre bucuria copilăriei petrecute în familie și cu familia: „Și,
Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau
sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau
de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de
supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea bună
și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa. Și mama, care era
vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a
se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieși, copile cu părul
bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta
după râsul meu...”.
Universul
familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile
educației se puneau în aceste universuri. În familie, se învățau primele
noțiuni despre viață, credința și cuviința, dar, mai presus de toate, cum să
deosebești binele de rău, cum să ocolești răul, ca să faci binele. Natural,
copiii nu reușeau de la început să facă asta, dar atâta repetau până când
reușeau. În familie învățau limba, obârșia moșilor, cutuma, tradiția, rânduiala
locului și multe altele. Veți spune că lucrurile s-au schimbat mult azi, în era
digitalizării, că familia și satul nu mai au aceeași coeziune, dar ce bine este
pentru suflet să știm cum a fost odată! Poate descoperim în acea atmosferă -
care le poate părea unora idilică - anumite constante, potrivite să fie
activate astăzi.
Școala
adâncea această educație începută în familie, prin inocularea în mințile tinere
a cunoștințelor sistematice despre țară și despre lume. Între aceste
cunoștințe, un loc important era rezervat datelor despre România și despre
poporul român. Școala, mai ales prin disciplinele numite identitare - limba și
literatura română, istoria, latina, geografia, religia etc. - construia și
înnobila conștiințe. Și ce oameni au ieșit din aceste școli, din moment ce au
onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul
acestui popor de la Dunăre, de la Carpați, de la Crișuri și de la Nistru! Ceva
s-a rupt între timp din coarda sensibilă a națiunii române, iar pierderea
aceasta s-a produs, în parte măcar, prin pervertirea educației.
Rușinea pe
care o resimt mulți intelectuali subțiri și rafinați, când vine vorba de
România, de identitatea românească, de unitatea noastră politică, de ideea
conservării valorilor naționale, de Eminescu și de Creangă (unul ajuns „cadavru
în debara”, iar celălalt prea „țărănos, regional și arhaic”), de „calofilul”
Coșbuc și de „naționalistul” Goga etc., ne plasează ca entitate etnică, ca
națiune și ca țară într-un loc obscur, demn de compătimire și de dispreț. De
altminteri, străinii veniți în ospeție pe la noi ne confirmă mereu răul pe care
ni-l facem singuri noi, românii. Răul acesta nu poate fi egalat de denigrările
niciunui străin, de nicio altă cârtire, de niciun denunț făcut de inamicii
externi pe la înaltele curți europene și euro-atlantice (cum li se zice acum).
Nu este vorba aici de critica criticii! Că ne criticăm singuri este foarte
bine, numai că ne criticăm fără să punem nimic în locul relelor (reale ori
imaginare) constatate și o facem cu o patimă demnă de o cauză mai bună. Ne
autoflagelăm cu sete, cu înverșunare și cu ură față de țara aceasta, față de
poporul acesta, față de tot și de toate de pe la noi. Se conturează astfel o
hidoasă auto-lehamite generală față de lumea noastră românească.
Ceea ce este
mai trist este că nu a fost așa mereu! Nici pe vremea când s-a făcut această
țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se
înjoseau în limbaj colorat (la asta suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo
de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul
pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un
cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se
aflau și Ţara și Națiunea. Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică -
care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective - ci din viața
noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan
Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres
național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul
fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat
de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de
la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei
Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă
(1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal
și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), ierarhii celor două biserici românești
din Ardeal și liderii laici de ambele confesiuni - deși nu se iubeau deloc, ba,
dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte - au fost împreună,
uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio
fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la țară și la națiune.
Azi ne
prezentăm, din păcate, lumii, drept epigoni jalnici, antagonici, gata de bârfe
mărunte și de delațiuni, de minciuni și de teribilisme, de contrafaceri și de
șmecherii. Mai mult, ne mândrim cu răul făcut semenilor, ca indivizi și
colectivități, ne exhibăm - sub masca dreptății și sub pretextul onestității -
veninul, scoatem mereu la lumină urdori și întunecimi, combatem orice
inițiativă de bine, tocăm mărunt până și ultimele instituții în care
dezorientații români mai au o brumă de încredere. „Iarna vrajbei noastre” se
prelungește - prin ingeniozitate românească - sine die, încât nu mai vedem
nicio salvare.
În această
atmosferă încărcată de nemernicie, vin să vorbesc eu, cel din urmă menit,
despre nevoia educației chibzuite, din nou. Dar nu cred că se poate altminteri,
fiindcă prea multe auzim și vedem despre hăul țării, ca să nu ne pese.
Aflăm în
fiecare zi lucruri năucitoare, de genul: trecutul ne este maculat și mincinos
redat; provinciile istorice ne despart și nu ne unesc; diferențele regionale
dintre români sunt și genetice (bazate pe A.D.N.!); prezentul este catastrofic;
tinerii nu pot studia și nu se pot realiza decât afară; a te pune în serviciul
acestei țări este o crimă; în România, doar hoții prosperă; imnul național este
prost; ziua națională este nepotrivită; limba română este bună numai pentru
înjurături; viitorul devine pe zi ce trece tot mai sumbru etc. În acest cadru,
a îndemna la luciditate și la schimbări în bine apare, pentru unii falși
profeți, drept dovadă de ramolisment și de sechele comuniste. Din toate
acestea, spectatorii atenți, subiecții, adică românii de rând, nu pot înțelege
decât un singur lucru: că vine apocalipsa și nu avem altceva mai bun de făcut
decât să lăsăm totul baltă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară”
(ca-n „Oltul”, de Octavian Goga). Cu alte cuvinte, lumea noastră românească
este iremediabil rea, atât de rea încât - vorba unei femei simple, de la țară,
evocate de un mare actor - „mă mir că dimineața se mai face ziuă”! Poate nu
suntem demni decât de veșnicul întuneric care va să ne lovească nu peste mult.
Cu toate
acestea, dacă mai există educație (educație vie și nu făcută prin aparate) pe
lumea aceasta, popoarele și patriile trebuie să fie cunoscute și prețuite.
Aceasta înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate. Ce
poate să însemne concret aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale
nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și
se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față
de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite
interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți
le promovează din ignoranță și inconsistență logică.
Prima
confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor
sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt
interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu
națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și
apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că
războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea,
ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele
dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației
etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința,
libertatea sau democrația?
A doua
confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de
dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de
străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism
(ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și
ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din
această pricină, noțiunea de naționalism, care era foarte onorabilă până în
prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un
naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci
un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici
națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună.
Asta până de curând, când valorile unor națiuni - valori intrate în cotidian și
considerate eterne - au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.
Azi,
globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai
serios la îndoială, iar spiritul național - considerat de către mulți învechit
sau relicvă a istoriei - a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în
Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în
Polonia, Ungaria, Cehia etc. Eu nu laud neapărat aceste „reînvieri”, pentru că
ele, dacă nu există vigilența instituțiilor democrației, pot deveni
primejdioase. Dar sunt dator să constat că națiunile nu sunt (ca și popoarele
care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a
unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de Dumnezeu, de
istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este
străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele
și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai
universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii,
național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.
În
consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună
unește și armonizează cele două principii - universal și național -, ferindu-le
de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Școala cea bună și
autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia
funcționează. Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție
a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul
concertului - destul de distonant în acest moment - al Europei și al lumii.
Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și
alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de
circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o
comuniune globală.
Sunt oameni
care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că
prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face
educație, ci că se transmit doar cunoștințe. Fals! Orice profesor, prin orice
disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă
este așa - și așa este - oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest
lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru
lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât
cele bune.
Disciplinele
școlare clasice sunt valabile, pentru că sunt verificate de experiența
istorică. Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive:
vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de
noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai
peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile
cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de
nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să
devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie
conținuturi în materiile existente. De când este lumea, educatorii i-au învățat
pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se
primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum
să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze
și de alte discipline decât cele consacrate.
Disciplinele
de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale. Fără ele nu se poate
face școală, adică pregătire pentru viață. Dar haideți să nu renunțăm la
umanioare și să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu
reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie
etc.! Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă,
disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre. Limba română
este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție
pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu
intemperiile și nici catastrofele naturale. Iar istoria este viața noastră,
fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în
trecut. Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de
înaintași. De ce s-o acoperim de ignoranță? Azi, când ne ducem la Roma, la
Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie
de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu
ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm.
Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală
serioasă? Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie
continuată și valorificată.
Să-i prețuim
mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că
ei sunt profesorii de mâine. O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori! E
drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți trebuie să fie, măcar
pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni.
Elevul este o mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite. Cel mai ușor lucru
pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef, fiindcă dirijează un grup)
este ispita de a fi ironic, orgolios, rău, vindicativ. Evident, la școală,
neștiința ori alte abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate,
seninătate și blândețe. Elevul este maturul in nuce și de el trebuie să avem
grijă. Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice
pentru întreaga viață a celui aflat în formare în momentul agresiunii verbale.
Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții elevilor, deoarece ei le-au dat
naștere elevilor noștri, ei sunt foști elevi și ei veghează ca răsadul să
devină ființă matură în întreagă.
Să avem
grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale
(cine le-ar da?) și nici averi materiale. Unde ați văzut profesor bogat, bogat
în sens propriu, nu cu niște bani puși deoparte pentru bătrânețe? Profesorii nu
pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulțumesc cu un „Bună
ziua!”, cu binețea firească. Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba
magică „Mi-ați fost profesoară!” ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la
catedră nu mai are nevoie de nimic. Își oprește un nod în gât și merge mai
departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie
înnobilat ca de o aură cerească.
Dascălii și
elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la școli de mare
tradiție pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții.
Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează
cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că
avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe. Corifeii generației Marii
Uniri aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în
alte centre din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la
Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor. Ei ne-au învățat
- cum ar fi spus Vasile Pârvan - „datoria vieții noastre”. Școala transmite
virtuți și valori - dincolo de cunoștințe - dar transmite mai ales încredere și
speranță. Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea.
Iar cei care, acum un secol, au făcut România Întregită au avut, se pare, mai
multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă speranță și
mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut. Secretul reușitei
lor a fost munca, în acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: „Natura nu dă
nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini natura, sine magno labore,
dat).
Ar fi bine
să le urmăm pilda întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii
și să construim, nu să dărâmăm. Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe
tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea,
învârteala, șmecheria și minciuna. Înaintea plăcerii și a confortului trebuie
puse munca și stăruința, iar înaintea egoismului trebuie să stea dăruirea
pentru aproapele nostru. Numai că, din această dăruire generală, nu ne putem
exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem români, nu vom
fi nimic decât frunze în bătaia vântului. Părinții și dascălii trebuie să-i
învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană, dar
unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși de valori, fără de
care nu avem cum să înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici
omenirea în ansamblul ei. Orice pădure trăiește prin arborii ei, așa cum lumea
globală există prin concertul națiunilor sale. Să facem ca „muzica” acestui
concert să aibă acorduri divine, capabile să exprime „Oda bucuriei”!
Notă:
Conferința ţinută în parohia Tăuți (preot paroh Florin Parasca), comuna
Florești (jud. Cluj), în aer liber, în 19 iunie 2020, cu respectarea regulilor
de distanțare fizică și cu o tendință de mare apropiere spirituală. A fost de
față I.P.S. Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu