Autohtonismul
românesc în viziune eminesciană
Eminescu este ”sumă a simțirii românești, esență a înțelepciunii cu
rădăcini în vremuri imemoriale și simbol al dăinuirii perene a spiritului
național”.
Dan Toma Dulciu
În evoluția societății omenești
actul de cultură și-a avut locul său civilizator și moralizator, contribuind
hotărâtor la emanciparea socială, culturală și spirituală. Indiferent de forma
sa de exprimare - mai mult sau mai puțin artistică - actul de cultură a
realizat din totdeauna în jurul său o zonă de emulație binefăcătoare prin
oferta sa emoțională, prin trăirea pe care o generează, prin calitățile sale
estetice, prin semnificația sa socială și nu în ultimul rând, prin mesajul său.
Până la urmă, realizările în plan cultural, indiferent de
formă, au mers în paralel cu cultura practică, realizând civilizația zilelor
noastre la care au contribuit decisiv societățile mai bine organizate și
implicit mai puternice. Aflate în zone mai favorabile dezvoltării și creației, aceste
societăți nu rareori au monopolizat avantajul progresului realizat sub diferite
forme. Cu toate acestea, evoluția în plan cultural a dus la ceea ce astăzi
îndeobște numim patrimoniu cultural universal, pe care, nu puțini îl identifică
prin sintagma ”cultură universală”, noțiune abstractă de altfel, pentru că în
fapt cultura universală este o sumă de culturi naționale, fiecare cu specificul
ei, dar toate la un loc alcătuind zestrea culturală a umanității.
Specificul
național în cultură
În fapt specificul fiecărei culturi se constitue într-o
particularitate a unei societăți date, care ține de tipul de societate, de înclinațiile
artistice sau pragmatice ale membrilor săi, de calitățile lor morale și
intelectuale, de limbă, de zonă geografică, de împrejurările istorice și
desigur, de influiențele culturale de proximitate. De aceea, dacă civilizația
este una singură, către care tinde societatea umană în ansamblul ei, cultura
este o sumă a tuturor culturilor pe care structuri lingvistice și sociale le
presupun ca diversitate (Mircea Malița – Zece
mii de culturi o singură civilizație, Ed. Nemira, 1998) .
Toate aceste particularități
vor contura un specific care va individualiza o cultură națională, situată pe o anumită
treaptă al civilizației și care va purta amprenta societății și timpului
istoric în care a apărut. Vorbim astăzi de civilizația și cultura egipteană,
sumeriană, orientală, greacă, romană, europeană, americană, chineză, japoneză
etc. Prin însăși titulatura lor oferă un loc și o semnificație în timp a
civilizației umane în general. Mai mult, fiecare tip de civilizație și-a adus
aportul său în devenirea societății umane, aport mai mult sau mai puțin
important. De aici așa zisele mari culturi, aparținând popoarelor mari și
puternice cu impact semnificativ în evoluția societății umane și culturile mai
mici care, prin particularitățile și specificul lor își aduc și ele aportul la
dezvoltarea marilor culturi prin zonele de interferență, extrem de fecunde sub
aspectul creației și progresului.
Or, acest specific, aceste particularități care
individualizează o cultură, fie ea mare sau mică, își are originea în ceea ce
un popor, o cultură, o civilizație are ca substanță și anume autohtonismul. În
linii mari, autohtonismul constă în decelarea, delimitarea și utilizarea
elementelor specificului național în actul de creație. Marii creatori și-au
alimentat talentul și geniul din resursele nesecate ale folclorului, tradiției,
obiceiurilor propriei culturi, imprimând la rându-le ceva din geniul lor. Așa
se face că fiecare națiune, fiecare popor are o cultură proprie alimentată din
resursele ancestrale ale proprie-i tradiții, limbă și spiritualitate. Aproape
că nu există cultură națională fără protagoniștii ei, ctitorii sau fondatorii
ei, personalități de referință ale culturii respective, plasându-se astfel în
poziția de barzi naționali. Că aria lor de cuprindere și geniul lor poate
atinge aripa universalității, este o condiție esențială pentru a propulsa
propria cultură în spațiul supranațional. Dincolo de acest aspect, creatorul
rămâne produsul și tributarul culturii naționale căreia îi aparține.
Interesant de remarcat este faptul că apariția acestor
mari personalități este rezultatul evoluției în timp în plan cultural al
societății respective. Este greu de imaginat apariția unui Socrate, Platon sau
Aristotel, Toma d’Aquino,
Shakespeare, Leonardo da Vinci, Imanuel Kant, Hegel, Francis Bacon, Poincare,
Voltaire, Eminescu, fără a lua în considerare
numeroasele școli și curente filosofice ale spațiului elen, latin, creștin,
apoi bizantin, occidental, angloamerican etc, toate cu sferele lor de
influiență, directă (nu rareori prin forța armelor), sau indirectă, prin
școlile pe care le creeau sau frecventau.
Eminescu și autohtonismul românesc
Șansa istorică a poporului nostru a fost de al avea pe Mihai Eminescu, cea
mai puternică și reprezentativă personalitate a culturii noastre; ”cel mai
cugetător între poeți și cel mai poet între cugetători” după cum îl prezenta
Constantin Botez în amintirile sale (Omagiu, 1909). De altfel, așa cum l-au
perceput contemporanii, epigonii și posteritatea, Eminescu, prin multitudinea
preocupărilor și genialitatea abordărilor în aproape toate domeniile vieții
sociale, se situează, cu asupra de măsură, la nivel de arheitate pentru cultura
noastră națională (Th. Codreanu – Modelul ontologic eminescian, Ed. Porto
Franco, 1992). Aproape că nu există domeniu de activitate a cărui reflectare să
nu se regăsească în opera celui care va fi în egală măsură poet, dramaturg, prozator,
filosof, istoric, analist politic și economic, critic literar, economist,
politolog, enciclopedist, astronom, matematician, dascăl, bibliotecar și
jurnalist.
Scurta lui viață a fost dominată de o serie de trăsături
care, în analiza unor exegeți și biografi,
apăreau ca aparținând unei personalități
extrem de puternice, caracterizată prin tărie de caracter, temperament de
luptător neînfricat pe tărâm social și literar, viziune și atitudine morală
impecabilă, dinamism și corectitudine în gândirea politică și socială,
capacitate de a suferi pentru un ideal, optimism nedesmințit pentru viitorul
patriei și neamului său și soluții viabile și valabile până astăzi cu privire
la existența și evoluția României ca stat.
Impresionat de aceste calități în postumitate Constantin Papanace, în a sa
carte ”Destinul unei generații” (Ed. Scara, 2002) va afirma; ”prin prospețimea gândirii sale, prin
robustețea morală și optimismul pe care îl degajă scrisul său, Eminescu redă
adevăratele valențe și dimensiuni ale sufletului românesc” iar Nicolae
Iorga îl definea ca ”al semnelor vremii
profet” preluându-i expresia din poezia Epigonii unde însuși poetul îl
definea ca profet pe Andrei Mureșanu autorul versurilor imnului nostru național. Și pe drept cuvânt, pentru că în
optimismul său, Eminescu prefigura venirea unei generații care ”curățită prin abnegațiune și durere” va
reda măreția și grandoarea neamului său, ceea ce s-a și întâmplat prin
generația primului război mondial și perioadei interbelice.
Fundamentul
autohtonist al gândirii eminesciene
Deși Eminescu nu a elaborat
studii organice privind neamul și patria sa, prin convingerile sale, izvorâte
mai degrabă din activitatea sa de gazetar, se poate constata cu ușurință că el a
rămas consecvent principiilor sale, dovedind o unitate de nezdruncinat în
gândire și atitudine. Caracterul spontan și eruptiv al poetului când venea
vorba de neam și țară, era alimentat de realitățile triste ale timpului său,
într-o epocă în care sentimentul național înflorea pretutindeni în Europa și nu
numai. De aceea ”nu se sfia să pronunțe
adevăruri dureroase și să facă previziuni profetice” (C. Papanace –
Destinul unei generații, pg 30).
Istoria societății românești, realitățile istorice și ale
momentului, structura socială, pătura superpusă, soarta țăranului, agricultura,
economia resurselor și realitățile politice, prindeau conturul unor critici
necruțătoare în scrierile sale. Viziunea sa politică, oglindită în numeroase
editoreale și articole de fond la ”Curierul de Iași”. ”Timpul”, ”Fântâna
Blanduziei” etc, era urmărită cu atenție de contemporani, dar adevărata ei
valoare se va regăsi după 50 de ani de la moartea sa (1939), odată cu apariția
ediției Crețu a operei sale politice ce va cuprinde și va reda fără comentarii
gândirea sa politică.
O expresie a autohtonismului, atât de prezent în opera sa,
este preocuparea sa constantă privind spațiul românismului, în egală măsură sub
aspect geografic și etnic, cât și sub aspect lingvistic și cultural. Deși nu a
cunoscut la modul direct și nemijlocit românii din Balcani de pildă (răspândiți
în Macedonia, Pind, Epir, Tesalia, Timoc, Albania, Voevodina), Eminescu evocă
prezența lor mai ales sub aspect istoric, cultural și lingvistic, atunci când
constată cu surprindere că: ”Ni se pare
ciudat că noi Românii care trăim pe lângă Dunăre suntem cu totul cufundați în
ideile occidentului, pe când din toate părțile împrejuru-ne pulsează o viață
istorică care în dispoziția ei generală se deosebește atât de mult de istoria
occidentală” (Opera Politică, vol II). Este și motivul strădaniei sale de a
construi o limbă ”bogată și unitară
pentru tot neamul”, pornind de la studiile maestrului său Aron Pumnul și studiul
gramaticii macedo-române al lui Mihail Boiagi, apărută la Viena în 1813, pentru
care autorul a fost afurisit de către patriarhul Constantinopolului.
Autohtonismul românesc este validat în gândirea
eminesciană și de propria constatare că; ”Românii
nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde
locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți
conlocuitorii ei” (M Eminescu – Între
Scyilla și Charybda, Ed. Litera, 2011). Eminescu nu se îndoiește nicio
clipă că, fiind descendenții traco-ilirilor în care se contopesc legionarii
Romei, românii sunt la ei acasă pe întreaga arie ocupată în antichitate de
acest mare popor (cel mai mare după cel al Indiilor – Herodot).
Carpatia sau Balcania, din pusta ungară până în Ukraina,
în regiunea Kievului și Carpaților Nordici până la Marea Egee, este teritoriul
civilizației tracice de la a căror preoți veneau să se inspire filosofii Eladei.
Mai mult, poporul român poartă în ființa sa impulsurile profunde ale
excepționalului și dotatului popor trac. De altfel, populația traco-ilirică va
oferi suportul populațional al Imperiului Roman de Răsărit (Bizanțul). Însuși
Nicolae Bălcescu pleda pentru așezarea între cuțo-vlahi, considerându-i un
avanpost al românismului ”fiindcă acești
valahi ne vor prinde bine odată și odată”.
Este și motivul pentru care mulți oameni politici ai
secolului al XIX-lea și al XX-lea au cutreierat ținuturile Macedoniei și
câmpiile Tesaliei, pentru a susține problema elementului românesc în Peninsula
Balcanică, devenind chiar o temă majoră a politicii externe românești până la
Primul Război Mondial. Conștiința apartenenței românești a acestor populații a
fost extrem de vie chiar în rândurile
ei, atâta vreme cât populația românească din Timoc, Voievodina și ținutului
istoric al Maramureșului au cerut Adunării de la Alba Iulia unirea cu țara, din
nefericire rămasă fără răspuns. De atunci, și mai ales, după instaurarea
regimului comunist în România, când Ana Pauker (Hanah Robinsohn) dispune
inchiderea tuturor școlilor românești (deschise cu atâta trudă de Alexandru
Ioan Cuza și regele Carol I) conștiința apartenenței de neam și limbă pare să
se estompeze într-o nepăsare vinovată și condamnabilă din partea autorităților
române. (Valeriu Lupu – ”Diaspora românească
– între comunitățile istorice și românii de pretutindeni”, ”Meridianul
Cultural Românesc”, Vaslui, nr 19, 20, 21, 2019).
Autohtonismul și ideea balcanică
Desigur, problema apartenenței
acestor ținuturi pare a fi depășită astăzi de realitățile globalizării și
aspirației de a face parte din Uniunea Europeană a țărilor pe teritoriul cărora
se află comunitățile românești, mai ales că statele respective mici nu recunosc
minoritățile naționale. Mai mult, populațiile minoritare sunt etichetate ca
slavi romanizați (cazul Bulgariei) sau greci romanizați (cazul Greciei) supuse permanent
asimilării forțate. Nu este mai puțin adevărat că și politica românească de
după cel de al II-lea Război Mondial, a fost una dezastruoasă, iar în zilele
noastre nu depășește nivelul unui formalism birocratic extrem de păgubos.
La vremea sa, Eminescu va sublinia importanța ideei
balcanice, văzând în aceasta chiar împlinirea unei misiuni istorice a României
ca stat. Autohtonismul devine cu atât mai important, cu cât ideea latinității
este considerată de occidentali ca fiind lipsită de fundament, întrucât nu ar
fi existat un popor latin. Evident, că această negare este o exagerare
nepermisă, atâta vreme cât vorbim de cea mai prolifică civilizație a
antichității, civilizația romană (latină), ce avea să lase urme adânci în
istoria umanității.
Pentru acești contestatari, latinismul este conceput artificial,
doar ca un obstacol împotriva panslavismului. Așa că dimensiunea tracă pare a
fi mult mai profundă pentru zona balcanică unde populațiile ce vorbesc idiomuri
slave sunt constituite din elemente etnice cu totul diferite (fizice și morale)
ale adevăratului element slav. Iată de ce Nicolae Iorga considera că ofensiva
panslavistă în Balcani nu poate fi oprită decât prin cultivarea autohtonismului
balcanic ”sub bulgar stă de foarte multe
ori tracul, sub sârb adeseori românul, sub muntenegrean albanezul iliric, sub
grec elemente care nu au de a face cu sângele elen. Limba a dat o coștiință
deosebitelor grupe care poartă în unele cazuri numele cuceritorilor”.
De altfel nici Eminescu nu considera român pe cineva
numai pentru faptul că vorbește românește; ”limba
singură nu constituie însă naționalitatea. Calitățile morale și intelectuale
ale nației au o însemnătate mult mai mare. Limba este expresia unui fond, dar
nu fondul în sine”, idee care va fi amplu dezvoltată în perioada
interbelică. Populația traco-ilirică romanizată oferă suportul demografic al
Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) realizând în timp romanitatea orientală
(bizantină).
”Torna, torna,
fratre”, este prima expresie vlahă în gura unui soldat rumân din
armata bizantină din secolul IV – V, perioadă când se semnalează și primele
vlahii din istoria bizanțului. Zone geografice extinse, abundent populate, cu
organizare socială sub forma unor state de sine stătătoare precum; Vlahia Mare
în Tesalia, Vlahia Mică în Acarnania, Vlahia Superioară în Epir, Vlahia Albă în
Moesia Inferioară și mai apoi Imperiul Asăneștilor (vlaho-bulgar) în secolul al
VIII-lea, ele se vor regăsi până în secolele XI-XII. Abandonarea acestei zone
în care se află încă adânc infipte rădăcinile românismului, se face simțită
încă din perioada interbelică când orientarea prooccidentală devine tot mai
evidentă, iar problema românilor din Balcani devine treptat o problemă
periferică, formând subiectul unor politici mai mult decât formale (vezi Diaspora
între comunitățile istorice și românii de pretutindeni citată anterior).
Tăria de caracter, omenia, decența, bunacuviință, capacitatea de a percepe,
compasiunea, sunt trăsăturile de bază ale adevăratului român. Înafara țării,
indiferent de postura în care se află (oficială sau neoficială) românul este ca
un trimis al neamului său, prin urmare trebuie să se comporte în consecință.
Din nefericire realitățile timpurilor noastre sunt cu totul altele.
Comportamentul unor concetățeni de ai noștri, etichetați la nivel oficial, sau
și mai grav în massmedia ca români (ceea ce de fapt nu sunt), se abate flagrant
de la tipologia comportamentală a elementului românesc descris mai sus, ceea ce
induce un sentiment de frustrare și jenă până la rușine. Trebuie adăugat și
faptul că în aceiași categorie, a celor pentru care munca și cultura nu fac
parte din setul lor de valori, se includ și caracterele slabe care își
târguiesc conștiința, levantinul versatil
și poporul lui Caragiale (miticii de
conjunctură), sau paraziții de serviciu al
neamului cum foarte inspirat îi numește Dan Puric care, din nefericire, se
dovedesc a fi foarte prolifici.
Perpetuarea
autohtonismului eminescian
Autohtonismul, ca doctrină și ideologie pentru români
pusă în valoare de Eminescu, va fi preluat și dezvoltat de floarea culturii
române interbelice, și chiar mai mult, va fi cultivat la nivel instituțional
prin ”Institutul de studii Balcanice” condus de Nicolae Iorga și apoi de
Gheorghe Brătianu (ambii savanți, istorici de forță și somități în domeniu) care
considerau românismul ca factor hotărâtor în etnogeneza popoarelor balcanice. ”Vlahii sau românii reprezintă elementul
etnic care au influiențat pe slavii emigranți de o manieră decisivă”. Vasile
Pârvan, la rândul său, spunea ”Noi
românii de azi suntem nu numai urmașii romanilor din Dacia, ci în aceiași vreme
urmași și ca sânge și ca suflet a întregii împărății Romane de Răsărit” (Getica, Ed. Meridiane, 1982). El a
înțeles unitatea pe care o formează teritoriul între granițele geografice;
Alpii Nordici, Bosforul Cimarian, Carpații Nordici și Olimpul.
Și sub acest aspect gândirea eminesciană este unitară. Ea
privește realitățile timpului său, în fapt, rezultatul acumulărilor de-a lungul
vremurilor, în conjuncturi istorice diferite, cu proiecție însă în perspectiva
viitorului, pentru că analiza lui are la bază elemente de ordin istoric și
biologic. Ajunge astfel, să facă diferența între spiritul autohton și cel
imigrat, sesizând în același timp incompatibilitățile evidente și incapacitatea
de asimilare a elementului străin. De aici și concluzia existenței unei stări
conflictuale latente care poate izbucni oricând într-un conflict deschis, de
unde și importanța autohtonismului cultivat atent, fără ostentație, dar cu
fermitate și demnitate.
Eminescu reușește să demonstreze cu exemple istorice existența
reală a acestei stări latente între spiritul autohton și cel emigrat, începând
cu revoluția lui Tudor Vladimirescu când, sub sloganul ”Țara este norodul și nu tagma jefuitorilor”, elementul autohton
pune capăt domniilor fanariote. Tinerimea română va prelua din sloganurile și
ideile revoluției de la 1848 și va pune bazele statului român modern,
desăvârșit apoi prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza.
Din nefericire, detronarea domnului pământean, la 11
februarie 1866 prin complotul ”monstruoasei coaliții”, va pune capăt acestei
perioade luminoase a istoriei noastre, urmată apoi de o epocă în care balanța
evenimentelor va înclina când deoparte, când de cealaltă, până la generația de
la 1922. Este anul în care marile mișcări studențești și apariția mișcărilor
naționaliste (care bântuiau spiritul european al timpului), readuc în prim plan
autohtonismul, puternic susținut de mișcările culturale ale epocii;
poporanismul, semănătorismul și gândirismul. Această perioadă de înflorire benefică
se oprește brusc însă, odată cu instalarea regimului comunist după cele de al
II-lea Război Mondial, când din nou elementul autohton este strivit de
elementul străin ajuns în țară pe tancurile sovietice.
Paradoxul istoric face ca tocmai acest regim de
inspirație sovietică să readucă la viață autohtonismul, prin celebra mișcare
culturală a protocronismului anilor 70-80 ai secolului trecut, în care istoria
și cultura este rescrisă prin prisma dominanței elementului autohton în ideea
disperată a regimului comunist de ași asigura legitimitatea istorică. Epopeea
va fi însă de scurtă durată, pentru că revoluția decembristă a pus din nou în
umbră autohtonismul, locul lui fiind luat de lumea intereselor, lume care are
puțin de a face cu valorile perene ale neamului.
Pentru că în definiția neamului nu este cuprinsă numai
generația prezentă, ci și lungul șir al strămoșilor, precum și a generațiilor
care vor veni. De aici și responsabilitatea imensă ce cade pe umerii
trăitorilor de astăzi care trebuie să prezerve moștenirea trecutului și să asigure
viitorul generațiilor ce vin.
În
loc de încheiere
Din păcate, trebuie să recunoaștem că vorbele lui
Eminescu au astăzi aceiași profunzime și penetranță, întocmai ca în timpurile
sale, atunci când spune; ”Ei vor să nu
rămână nici sâmbure, nici rădăcină din ideile trecutului pentru ca brazda să
fie îndestul de înfoiată să primească în ea sămânța noilor idei”. Care sunt
noile idei astăzi? le vedem cu ochiul liber sub masca globalizării, a negării
valorilor naționale în spiritul politicaly
corectness, a dezrădăcinării și înstrăinării spirituale a omului și
societății. În așa fel încât, zice Eminescu: ”patria să devină un hotel, poporul o amestecătură, biserica un teatru
pentru politicieni, țara un teren de exploatare pentru străini, viața noastră
publică ocazie pentru ilustrarea și ridicarea în sus a imigrațiunii din câteși
patru colțuri ale lumii” (Opera politică, vol II).
În măsura în care lumea este inundată de idei ”progresiste”
în care imoralitatea crasă este ridicată la rang de virtute, în care lipsa de
umanitate și de demnitate la rang de normalitate, când o dramă pandemică
degenerează într-o dispută rasială cu pretenția reconsiderării valorilor
civilizației umane, retragerea pe tărâmul autohtonismului cultural și
lingvistic, în perimetrul tradiției și spiritualității neamului tău, rămâne
singurul remediu, pentru că numai acolo îți vei găsi rădăcinile, rostul și
viitorul tău ca om.
Aș încheia prin a-l cita pe Dan Toma Dulciu care în
prefața cărții sale ”Teoria generală a statului și dreptului în opera lui Mihai
Eminescu” spune că Eminescu este; ”sumă a
simțirii românești, esență a înțelepciunii cu rădăcini în vremuri imemoriale,
simbol al dăinuirii perene a spiritului național”.
Este un mare adevăr pe care trebuie să ni-l însușim și să
îl perpetuăm cu convingere și curaj, pentru că doar în el ne putem regăsi pe noi
înșine.
Bibliografie
selectivă;
1.Botez, C – Omagiu lui Mihai
Eminescu, Ed. Socec, 1909;
2.Codreanu, T – Modelul ontologic
eminescian, Ed. Porto Franco, Galați, 1992;
3.Eminescu, M – Opera Politică, vol
I și II, Ed. Eminescu, Buc. 2002;
4.Iorga, Nicolae – Bizanț după Bizanț,
Ed. Enciclopedică Română, Buc. 1972;
5.Malița, M – 10.000 de culturi o
singură civilizație, Ed. Nemira, 1998;
6.Lupu, Valeriu – Diaspora românească
între comunitățile istorice și românii
de
pretutindeni, ”Meridianul Cultural Românesc”
nr 18,19,20, Vaslui, 2019;
7.Lupu, Valeriu – Generația tânără în
istoria neamului, ”Foaia Națională”,
nr 1-9,
24 aug. 2010;
8.Lupu, Valeriu – Mihai Eminescu din
perspectivă medicală și socială, ediția II,
Ed. TipoMoldova, Iași, 2016;
9.Papanace, C – Destinul unei
generații, Ed Scara, Buc. 2002;
10.Pârvan, Vasile – Getica, Ed
Meridiane, 1982.
Valeriu
Lupu - doctor
în științe medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu