Omagiu lui Mihai Eminescu

Omagiu lui Mihai Eminescu

Vacarmul unei vieţi trepidante naşte o dorinţă firească: pacea lăuntrică.  Doar în Grădina Smereniei putem avea şansa deplinei purificări, a isihiei, a înfloririi fiinţei spiritualizate, care devenim. Şi-atunci, numai atunci, putem simţi aroma binecuvântărilor îngereşti, prin împăcarea sinelui cu sinea.  În acest spaţiu fascinant şi binecuvântat, am putea avea şansa de a ni se dezvălui frumuseţea şi înmiresmările florilor pe care, un mare scriitor creştin, Alexandru Lascarov-Moldovanu, le-a numit florile „lepădărilor de sine”, florile „mărinimoaselor uitări ale jignirilor primite” şi florile  „luminoaselor renunţări”. Doar acolo, şi numai acolo, în ceasul marilor taine, mireasma lor etern liniştitoare ne va îmbrăţişa şi-o aură divină va radia asupra-ne, protector.

Iar, Tu, Eminule drag, cu certitudine, după durerea răsfrântă asupra-ţi – gândind la calvarul perioadei finale, pământene –, de la 28 iunie 1883 şi până la 15 iunie 1889, găsit-ai, în sfârşit, alinarea binecuvântată. În Grădina Smereniei, sub protecţie divină. Cu certitudine!

Acolo, în acea cetate a liniștii și împăcării sufletești, te simţi departe de tot ce e omenesc, adică de „locaşul pătimirilor” (Pe gânduri ziua), îndurate, pe nedrept într-acest spaţiu al terestrului. Al acestui terestru, pe care Cartea Cărților îl numește „așternut al picioarelui” Mântuitorului. Pentru tine, vrutu-s-a altfel!

În sfârşit, te afli departe de calvarul cotidian, de acele „drumuri” „troienite” ale nimicniciei („Timpul”, 11 decembrie 1877), înstrăinat de orice mască a vreunui Ianus, cu hlamidă de „malonest”(„Timpul”, 15 iunie 1883).

În acel spațiu divin, nu te mai frământă „sâmburele lumii”(Mureșanu), „cumpenile vremii”, inegalitatea, multiplele zvârcoliri deşarte.

Acolo, nu mai dorești afla cum se „ţesehaina vremei”(Gemenii) şi cât de adânc sapă-n minuscula fiinţă „viermele-ndoielii”(E împărțită omenirea).

Nu mai retrăiești acel „vis dureros de foc” (Să țină încă o dată) care macină ființa până la epuizare.

Nu mai ești nevoit să suporți acele interminabile frământări despre cum este „a gândi – gândire”, bineștiind că gândirea este „un act, un murmur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară”(Archeus).

Nu te mai preocupă  acele cotloane, pe care pământescul îl numeşte adevăr.

Nu mai scotocești în juru-ţi, încercând acea dezlegare nedezlegată – în veci de veci, pentru a afla „Care-i adevărul?”

Nu te mai preocupă politicul, nevoit a-l compara cu… femeia – „măr de ceartă /cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă” (Antropomorfism)!

Acolo, în grădina cea eternă, Poezia devine doar plăcere, şi nu „interval” „între” şi „între”, ci pură şi divină plăcere.

În mod cert, Acolo, retrăieștiIstoria unei lacrime, însă la alte dimensiuni şi într-un alt context, posibil, cu acelaşi nostalgic gând. Constatarea e certă.

Viaţa ta rămâne conservată „într-o lacrimă”.

În acest tărâm al liniştii depline, al iertării, al smereniei, al purificării, ai constatat deja că virtutea nu-i o simplă „poveste”(Urât și sărăcie), ci dimpotrivă, este chintesenţa vieţii!

Amintirea Ta, Mihai Eminescu, al nostru, al tuturor Românilor, in aeternum,înflorește la fiecare 15 iunie, degajând parfumul sfintei recunoștințe!

Livia Ciupercă

http://www.agentiadecarte.ro/2020/06/omagiu-lui-mihai-eminescu/

**

Astăzi se împlinesc 131 de ani de la dispariția lui Eminescu. Cine este vinovat de moartea și eliminarea lui din viața publică?

Genialul Mihai Eminescu, cel care lupta cu îndârjire pentru Transilvania și unirea românilor într-o Dacie Mare a fost victima manevrelor politice ordonate de Imperiul Austro-Ungar și Germania în cârdășie cu trădătorii din România.

El a fost sacrificat pentru că forțele externe doreau să impună României o alianță cu Imperiul Austro-Ungar și renunțarea definitivă la Transilvania, un lucru căruia Eminescu i se opunea cu toată ființa.

Aflați adevărul despre moartea lui Eminescu, alături de invitații mei: prof. univ. dr. Nae Georgescu, eminescolog, și George Roncea, jurnalist la ziarul Curentul.

Emisiunea, realizată în anul 2013, a adunat aproape 350.000 de vizualizări pe Youtube. (O puteți viziona mai jos)

Daniel Roxin

https://daniel-roxin.ro/index.php/2020/06/15/astazi-se-implinesc-131-de-ani-de-la-moartea-lui-eminescu-cine-este-vinovat-de-moartea-si-eliminarea-lui-din-viata-publica/

***

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti)

Poate cea mai înfloritoare literatură despre literatură ne-a oferit-o existenţa fizică şi socială a lui Eminescu. Cele mai nemaipomenite elucubraţii, cele mai mari fantasmagorii, cele mai mari indiscreţii şi colportări – de la bârfa ordinară până la compasiunea sublimă – le-a suportat existenţa fizică a lui Mihail Eminescu. Cred că dacă poetul ar fi putut să parcurgă măcar o parte din amănunţitele şi fadele biografii pe care posteritatea i le-a dedicat, nici n-ar mai fi vrut să fie. S-a spus că era bolnav şi s-a justificat prin boală talentul său; s-a identificat geniul (ce tristeţe) cu nebunia; i s-au catalogat femeile, a  fost măsurat cu metrul (al cărui etalon se păstrează la Londra), s-au făcut consideraţii despre lungimea şi lăţimea frunţii lui; mai mult decăt atât şi groaznic, după moarte, i s-a cântărit creierul, vai, Doamne!, după moarte i s-a cântărit creierul!...

S-a constatat că bani, atâţia câţi i-ar fi trebuit, a avut, dar a fost risipitor; s-a constatat că dimpotrivă a fost sărac şi umilit şi neînţeles de societate, deşi după moartea lui şi cei care nu-l văzuseră susţineau că l-au văzut cu ochii. S-a constatat că nu a putut studia la Berlin. S-a constatat că poezia Atât de fragedă a scris-o pentru o femeie, dar a dăruit-o la trei; s-a constatat că era cult. Că era elegant. Că nu era elegant. Că avea ceas de aur cu cheiţă şi inel cu monogramă pe care, spre lauda lui, nu l-a vândut la vreo beţie. S-a constatat că era beţiv. S-a constatat că nu era beţiv. Că era idealist, materialist şi multe altele.

În general i s-a acreditat o viaţă de om ultrasensibil, trist şi din punct de vedere al fericirii intime ratat. Să fi fost aşa? Totul se potriveşte, totul nu se potriveşte.

Literatura nu se face cu justificări. Numai după ce literatura este făcută, ea îşi poate găsi şi justificări. Foarte mulţi au încercat să justifice geniul eminescian prin viaţa sa. Ce eroare! Viaţa lui Eminescu este interesantă pentru că e viaţa lui Eminescu. Altfel, multe alte vieţi de intelectuali morţi, ultrasensibili şi jigniţi de societatea vremii, vieţi la fel de febrile ca şi viaţa lui Eminescu sau vieţi şi mai febrile, au fost. Dacă, dintr-o pricină sau alta, dintr-o tristeţe sau alta, dintr-o înfrângere sau alta, Eminescu n-ar mai fi ajuns să scrie Luceafărul şi Oda în metru antic sau printre mult prea obosite degete Komadeva zeul indic i-ar fi zburat spre neant, el, marele Eminescu, n-ar mai fi fost marele Eminescu.

E adevărat că ne interesează cum respira el. Vrem să învăţăm cum respira el. Cine ştie, poate vom putea şi noi scrie Luceafărul sau Oda sau Glossa sau Kamadeva.

Dar Luceafărul l-a scris el. Domnia-sa, Domnul acestei ţări, Mihai Eminescu.

Despre viaţa lui Eminescu

FIZIOLOGIA POEZIEI

proză şi versuri

1957 – 1983

Nichita Stănescu

Editura Eminescu, Bucureşti, 1990

http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Cultura&optiune=Literatura&optiune2=1850.01.15+-+Mihai+Eminescu

Cu respect,

Valentin-Nicolae Bercă

"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară  în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Nu sunt nebun!

De Cristina-Marina Murgea

~*~

Cât te iubesc, Poetul meu străbun?

Când «jos cobori, alunecând pe-o rază»

te prind în ochi, pe buze te adun,

urlând de dor, însă nu sunt nebun!

Iar de cu zori, când stelele apun

recit din versu-ți, rugi Divine dau

și în amurg, în nopți, iară le spun

nevrând să dorm! Nu, nu-s nebun!

De-o veșnicie  gândurile – adun,

mă-nec cu-n nod de lacrimi, furios

aș vrea ca să  pledez să te răzbun

fiindu-ți avocat! Nu,  nu-s nebun!

Sunt un român, poete, în surghiun

Ce te-a adus cu el peste hotare

și-aș arde de-aș știi să te recompun

să reînvii! Nu, nu-s deloc nebun!

Miraculos pe- aici, prin văgăuni,

Comunicarea-n evoluție prea naturală..

Nu știm de ne va face căpcăuni

dar nu ne pasă, nu suntem nebuni..

Poete-n foaia asta mă transpun,

Că eu iubesc pământul deopotrivă!

Îngenunchez, în umbra-ți, pân-apun

Iubindu-te-n exil! Nu sunt ne bun!

~*~

Dragi Cenaclişti,

Se împlinesc 131 de ani de la moartea marelui poet național Mihai Eminescu. A murit pe 15 iunie, la vârsta de 39 de ani, în casa de sănătate a medicului Şuţu din București. Împrejurările în care s-a stins din viaţă „Luceafărul poeziei românești” sunt triste şi nedemne.

Ne-a rămas opera sa de o valoare inestimabilă şi mesajele profund întipărite în poeme: să avem credinţă, să fim puternici, să ne iubim ţara, neamul şi limba.

Vă doresc multă sănătate şi succes în activitatea dumneavoastră.

Cu deosebită stimă şi consideraţie,

Leonard I. Voicu

Preşedinte al Cenaclului Eminescu din Montreal

Sursa: MARIAN ILIE

Acum 130 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, era condus pe ultimul său drum. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele.

Mihai Eminescu s-a stins din viață la vârsta de 39 de ani, fiind înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București

Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle -, îmbrăcată în negru, a așezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „din partea amicilor”.

Sicriul era acoperit într-o pânză neagră și purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obișnuitul necrolog. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii, scrie Doxologia.ro