OCEAN DE APE
Sfantul Ioan din Kronstadt
Asa cum pe
pamânt exista belsug de ape, la îndemâna celor însetati, care vin la ele si le
folosesc în dar, asijderea si Domnul, Cel ce este ocean de ape duhovnicesti;
vino la El si adapa-te de toate cele duhovnicesti, plin de adevarata,
neînfricata, puternica credinta. Soarbe din toata inima si te vei adapa cu apa
vietii, cu iertarea pacatelor, cu pacea constiintei. Fereste-te de îndoiala. Ea
te lipseste de mijloacele de a sorbi toata mila lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 398
L A M A I A
Sfantul Simeon din Dajbabe
Precum nu
este lamâie fara mireasma, tot astfel nu este milostenie care sa treaca
nerasplatita. Lamâia trebuie mai întâi sa se coaca, iar rasplata trebuie sa-si
astepte vremea.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The
Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina,
SUA, 2010, p. 37-53.
POMUL RODITOR
Sfantul Nicolae Velimirovici
Ca un pom sa
poata creste, are nevoie sa aiba înfipte radacinile în pamânt. Tot astfel si
sufletul: trebuie sa fie sadit în Împaratia cea duhovniceasca, cereasca, caci
aceasta este temelia lui, care îl hraneste si din care el creste.
Ca un pom sa
se poata dezvolta, are nevoie sa fie udat. Tot astfel si sufletul: trebuie sa
fie stropit din belsug cu harul Duhului Sfânt, pentru a fi sanatos si puternic.
Sfântul Antonie spune: „Precum un pom nu poate sa creasca daca nu este stropit
cu apa curata, tot astfel si sufletul nu poate sa creasca daca nu se hraneste
cu sevele cele ceresti”. Numai acele suflete cresc, care primesc pe Duhul Sfânt
si sunt udate din belsug din cerestile izvoare.
Ca un pom sa
poata sa dea roada, are nevoie de lumina si de caldura soarelui. Tot astfel si
sufletul: are nevoie sa fie luminat si încalzit de Domnul, Soarele vesnicei
dreptati, caci sufletul poate sa vieze, sa creasca si sa aduca roada numai în
razele si în caldura lui Dumnezeu celui viu si celui de viata facator.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 38-39
POMUL BINE INRADACINAT
Sfantul Ioan din Kronstadt
Pomul bine
înradacinat în pamânt se dezvolta si aduce roade. Sufletul puternic înradacinat
în Dumnezeu prin credinta si dragoste – ca prin niste radacini duhovnicesti –
la fel se dezvolta duhovniceste si aduce roadele virtutilor placute lui
Dumnezeu, multumita carora el traieste acum si va trai în lumea viitoare. Pomul
dezradacinat înceteaza sa mai traiasca; el nu mai primeste viata pe care o
sorbea din pamânt prin radacinile sale. De asemenea, sufletul celui care a
pierdut credinta si dragostea si nu mai ramâne în Dumnezeu, în Care singur
poate avea viata, moare duhovniceste. Ceea ce este pamântul pentru plante,
Dumnezeu este pentru suflet.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995,
p. 67-68
PASARELELE
Sfantul Ioan din Kronstadt
„Au nu se
vând cinci pasari cu doi bani? Si nici una dintr-însele nu este uitata înaintea
lui Dumnezeu” (Luca 12, 6). M-am înduiosat vazând în crâng un cuibusor de
pasare micuta cu puisorii mici (de culoare cenusie), vazând cu câta grija si
jale piuiau barbatusul si perechea sa, iar copilasii lor asteptau un viermisor
sau o musculita din ciocul mamei. Cu adevarat, nici pasarica cea mai mica nu e
uitata înaintea lui Dumnezeu, El poarta grija de fiecare, hraneste si creste pe
fiecare, tuturor le daruieste viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul
viu – ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 20
GREUTATEA TRUPULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Sufletul
este puternic, de aceea si poate „tine” greutatea trupului; acesta însa este
neputincios, îl poate doborî lesne materia, chiar daca este de o obârsie cu el.
Prin comparatie, si Dumnezeu, Care este duh, tine tot universul, ca si când
n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3), iar sufletul omului, cu
binecuvântata de Dumnezeu usurinta, îsi poate supune trupul sau, ba chiar si pe
al altora, cu duhul (precum vedem ca fac sfintii). El face ca, în timpul
rugaciunii, cuvintele acesteia sa se prefaca lesne în duh. Omul trupesc însa se
supune la fiecare pas materiei trupului si se împiedica în litera rugaciunii,
nefiind în stare sa o prefaca în duh, fiind el însusi doar trup. Duhul sfânt si
curat al rugaciunii nu poate fi patruns de duhul necurat, captiv al trupului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 49
H A R T I A
Sfantul Ioan din Kronstadt
Daca manânci
peste masura, devii om pamântesc, fara suflet, sau trup fara suflet. Daca
postesti, atragi harul Duhului Sfânt în tine, devii om duhovnicesc. Daca iei o
hârtie poroasa fara s-o înmoi în apa, ea ramâne usoara si, într-o cantitate mai
mica, poate fi ridicata în sus de vânt. Daca o treci prin apa, se îngreuiaza si
poate cadea jos îndata. Asa e si cu sufletul. O, cât de mult trebuie sa ni-l
pazim cu postul!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 265
HOTARUL VESNICIEI
Sfantul Sofronie Saharov
Fiecare
dintre noi va fi adus cândva la hotarul dintre timp si vesnicie. Ajungând la
acest hotar spiritual, va trebui sa ne hotarâm viitorul în lumea ce se afla
înaintea noastra si sa ne hotarâm daca suntem sau nu împreuna cu Hristos, întru
asemanarea Lui, sau sa ne departam de El. Odata facuta pentru vecie, alegerea –
de a ne identifica cu Hristos sau de a Îl refuza – prin vointa noastra libera,
timpul nu va mai functiona pentru noi.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea
– experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 126
DANGATUL CLOPOTULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Dangatul
clopotului este chemare la vorbirea cu Dumnezeu, venirea copiilor la Tatal,
semnalul de înfatisare înaintea Lui.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 456
FRUMUSETEA SOARELUI
- Sfantul Vasile cel Mare -
Daca cele
trecatoare sunt asa de minunate, cum vor fi cele vesnice? Daca cele vazute sunt
atât de frumoase, cât de frumoase vor fi cele nevazute? Daca maretia cerului
depaseste masura mintii omenesti, ce minte omeneasca va putea descoperi natura
celor vesnice? Daca soarele, care este supus stricaciunii, este atât de frumos
si atât de mare, daca este iute în miscare si-si face cu atâta regularitate
miscarile sale de revolutie, daca are o marime cu dreapta masura în univers, încât
nu depaseste masura fata de întregul univers, iar prin frumusetea lui este ca
un ochi stralucitor asa cum se cuvine creatiei, daca nu te mai poti satura de
a-l privi, cât de stralucitor în frumusete trebuie sa fie Soarele Dreptatii?
(Ioan 1, 9) Daca pentru un orb este o paguba sa nu vada soarele acesta, cât de
mare va fi paguba celui pacatos, lipsit de Lumina cea adev arata? (Ioan 1, 9)
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
132
INCENDIUL
Sfantul Simeon din Dajbabe
Pentru a
stinge incendiile sunt echipe de pompieri, în timp ce pentru a linisti patimile
sunt posturi aspre.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The
Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina,
SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53
Scrisoare pastorală
Foaie periodică,
gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XX(2020),
nr. 423(1 –15 Iunie)
Dragii mei
enoriași!
Pe urmele
sfinților. În fiecare an, după Rusalii, Biserica noastră a rânduit două
duminici, pe care le-a dedicat sfinților: prima de după Rusalii tuturor
sfinților, iar a doua sfinților români. În afară de aceste duminici, fiecare zi
este dedicată unui sfânt sau unui grup de sfinți, cu excepția acelor zile
dedicate persoanelor Sfintei Treimi, Sfintei Cruci și Sfinților Arhangheli. Priviți
în calendarele creștine și veți vedea
sute, chiar mii de sfinți răspândiți în tot cursul anului. Cu toate acestea, nu
sunt trecuți în calendar toți sfinții. Știți de ce? Fiindcă nu sunt cunoscuți
toți. Numai Dumnezeu îi știe pe toți. Observăm în calendar că numele unor
sfinți sunt scrise cu litere roșii(sfinții mari), altele cu litere
albastre(sfinții români) și alții cu litere negre(sfinții obișnuiți). Cu
siguranță, că fiecare vă puneți întrebări despre sfinți și tocmai de aceea v-am
vorbit în multe predici despre ei, în mai multe numere din ,,Scrisoarea
pastorală”, iar în anii trecuți parohia noastră a publicat și a donat fiecărei
familii din parohie cele cinci volume din Viețile Sfinților. Cu toate acestea,
e nevoie să revenim, fiindcă sfinții sunt modelele desăvârșite ale vieții de
creștin, modele de viață pentru fiecare dintre noi.
Așadar,
sfinții sunt acei creștini, care au avut o viață îmbunătățită mai mult decât
creștinii obișnuiți, care au suferit bătăi, schingiuiri, temniță, ba chiar și
moarte, dar nu și-au lepădat credința. Alții și-au dedicat viața sau o parte
din ea răspândirii învățăturii creștine; alții au aprofundat Sfânta Scriptură
și au dat la lumină cărți în care au explicat adevărurile descoperite în
Biblie, ajutând astfel pe mulți să înțeleagă învățăturile creștine și să-și
mântuiască sufletul; alții au făcut fapte bune.
Ceea ce este
un campion în sport sau un erou în război, este un sfânt în domeniul credinței
și al trăirii creștine. Campionul face mult mai mult decât face un sportiv obișnuit;
eroul face mult mai mult, ba chiar își dă și viața pentru apărarea cauzei
pentru care luptă armata din care face parte. Tot așa și sfântul face mult mai
mult decât face creștinul de rând, creștinul obișnuit.
Sfinții nu
au fost oameni cu puteri supranaturale, extratereștrii sau alte ființe
superdotate. Ei au fost oameni asemenea nouă. Au provenit din aproape toate
popoarele. Fiecare popor se poate mândri că a dat unul sau mai mulți sfinți în
patrimoniul creștin. Au vorbit în toate limbile. Unii au știut doar limba în
care au crescut, alții au vorbit mai multe limbi. Au provenit din toate
categoriile sociale: unii au fost
sclavi, ații orășeni, alții negustori, alții mici meseriași sau țărani, alții
ostași ori ofițeri, alții boieri, alții împărați. Unii au fost săraci, alții
bogați, alții așa și așa. Unii au fost învățați, alți n-au știut carte. Unii au
avut familii și copii, alții nu au fost căsătoriți niciodată. Unii au locuit în
cetăți și orașe, alții în sate, unii în mănăstiri și schituri, alții în
peșteri, în munți, în codrii și în pustiu. Unii au fost bărbați, alții femei;
unii au fost copii, alții tineri, alții bătrâni. Unii au fost episcopi, preoți
și diaconi, alții călugări, alții laici. Sfinții au fost în vremea
Mântuitorului, în primele veacuri de prigoane creștine, dar au fost în fiecare
veac până în vremea noastră. Mai mult, sfinți vor fi până la sfârșitul lumii în
fiecare generație, în fiecare epocă și-n fiecare parte a pământului.
Am putea spune că sfinții au fost și sunt în
toate timpurile și în toate locurile. Exemplele ar putea continua. De aici
tragem concluzia că sfântul poate să provină din orice mediu social, din orice
țară sau provincie, poate să aibă sau nu avere, poate să aibă o anumită funcție
sau nu, poate să vorbească orice limbă și să aibă orice culoare. Văzuți așa,
înțelegem că Sfântul este ca un contemporan al nostru, indiferent de epoca în
care a trăit, indiferent de contextul în care a luptat pentru credinţă. Sfântul
devine un exemplu demn de urmat, un îndemn şi un prieten, care ne încurajează
pe fiecare dintre noi să nu ne dăm bătuţi în lupta contra răului.
Desigur,
problema începe să devină tentantă. Oricare ne întrebăm: dacă oricine poate să
ajungă sfânt sau erou/campion al credinței, ce au făcut acei creștini de au
devenit sfinți?
E nevoie să
citim cât mai multe istorioare sau monografii de vieți de sfinți, pentru a
vedea cu ce probleme s-au confruntat sfinții și cum au reușit să le rezolve în
modul cel mai potrivit și plăcut lui Dumnezeu. În felul acesta începem să gândim
și noi în spiritul în care gândeau sfinții, începem să privim viața și trecerea
noastră prin lume la fel cum o priveau și cum o înțelegeau sfinții. Atâta vreme
cât știm că viața sfinților este un model de viață pentru un creștin obișnuit,
începem să ne însușim ușor-ușor felul lor de viață și gândire creștină, începem
să devenim și noi creștini adevărați și oameni care trăiesc în spiritul
învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă sfinții au fost oameni ca și noi,
problemele personale cu care ei s-au confruntat sunt de multe ori la fel cu ale
noastre. Desigur, poate contextul social în care au trăit ei nu a fost același
cu al nostru. Nu poți, spre exemplu, să compari perioada sclavagistă din
primele veacuri cu vremurile în care trăim noi în veacul al XXI-lea, dar se pot
găsi, totuși, destul de multe asemănări. Cunoscând viețile sfinților, înțelegem
cum au reușit ei să lupte cu ispitele și cu păcatele și cum le-au biruit; cum
s-au desăvârșit în practicarea virtuților creștine, ajungând adevărați campioni
ai credinței și trăirii creștine. Se știe doar că sfinții sunt prietenii și
apropiații lui Dumnezeu, omenii care au trăit deplin convinși de adevărul
credinței lor, l-au apărat cu prețul vieții dacă a fost cazul, și-au sacrificat
bunuri materiale și bucurii pământești, pentru ca să placă lui Dumnezeu. Numai
niște oameni convinși până în măduva oaselor de adevărul învățăturilor
Mântuitorului puteau fi în stare să lupte până la sacrificiu pentru apărarea
lor, pentru a nu renunța la ele. De la sfinții care au trăit în primele trei
veacuri creștine, veacuri foarte frământate sub aspect politic, social,
filozofic și religios, veacuri în care au avut loc zece persecuții crunte
împotriva creștinilor, când a curs mult sânge nevinovat, când au căzut mii de
oameni învinovățiți că sunt creștini până în zilele noastre. Asemenea dovezi de
bărbăție și de luptă martirică întâlnim în veacurile următoare, întâlnim chiar
în vremea noastră, când nenumărați creștini, preoți și episcopi au murit
schingiuiți în închisorile comuniste, dar nu și-au lepădat credința, nu L-au
trădat pe Hristos, nu și-au trădat rudele, prietenii și cunoscuții. Întâlnim
sfinți martiri în țările unde și azi sunt martirizați creștinii în mod
sălbatic.
Înțelegând
gândurile, faptele şi vorbele sfinților, înţelegem idealurile sacre care i-au
animat până la jertfa supremă pentru Domnul Hristos şi nu ne mai dăm nici noi
atât de uşor bătuți în strădania noastră de mântuire. Sfinţii sunt semenii
noştri, oameni ca şi noi, supuşi slăbiciunilor şi ispitelor vieţii, care au
devenit adevăraţi campioni ai spiritului. Sfinţii s-au apropiat de Dumnezeu, au
devenit mai mult sau mai puţin asemenea Lui prin sfinţenia vieţii lor. Viețile
sfinților ne dovedesc cu prisosinţă că
noi cei ce suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu putem atinge nivelul superior
al asemănării cu El, fiindcă și sfinții l-au atins.
Activitatea
Mântuitorului Iisus Hristos e continuată de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii
acestora, episcopi, preoţi, diaconi şi credincioşi, care pecetluiesc cu sângele
lor credinţa creştină şi întăresc temeliile Bisericii. În primul rând, sfinţii,
provenind din cele mai diverse straturi sociale, se luptă până la jertfă cu
numeroasele persecuţii împotriva creştinilor. Chinuri groaznice, de neimaginat
pentru omul zilelor noastre, nu îi înspăimântă pe aceşti prieteni ai lui
Hristos, ci ei îşi duc crucea mărturisirii până la capăt. Unii sfinți au
părăsit lumea și s-au retras în mănăstiri, în munți și pustii și acolo s-au
dedicat rugăciunii, postului și faptelor bune. Când afli că toată viața un
sfânt a ținut post și s-a hrănit cu plante și frunte sălbatice, încerci și tu,
creștin obișnuit, cu mai mult curaj să ții un post de câteva săptămâni și nu ți
se mai pare atât de greu. Când vezi câte milostenii făcea Sfântul Vasilie cel
Mare, cât și mulți alți sfinți, îți deschizi și tu inima și punga cu mai multă
ușurință, fiindcă înțelegi că nu ești decât un administrator al bunurilor de
care dispui la un moment dat. Văzând cum sfinții îngrijeau bolnavii de ciumă,
de holeră și de alte boli molipsitoare incurabile la vremea aceea, riscându-și
propria viață, capeți și tu curaj să treci drumul până la vecinul aflat în
suferință, ca să-i dai o strachină de mâncare, o cană cu apă, o vorbă de
mângâiere și de încurajare. Când vezi măreția intelectuală a unor sfinți precum
Sfinţii Vasilie cel Mare, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de
Aur și mulți alții, te îndemni și tu mai mult spre lectura Sfintei Scripturi și
a cărților sfinte, îți îndemni mai mult copiii spre carte, spre învățătură.
Unii dintre
aceşti sfinţi s-au înălţat în sfinţenie până la obţinerea darului de a face
minuni, în special vindecări; alţii erau clarvăzători, alţii s-au remarcat prin
ajutorarea săracilor, nevoiaşilor şi celor aflaţi în vreme de nevoie şi de
primejdie; alţii au apărat cu cuvântul sau cu viaţa lor cetăţi de la nimicire.
Unii au apărat cu preţul vieţii lor dreapta credinţă de persecutori şi de
eretici, alţii se luptau cu patimile şi vicleşugurile diavolului pornite asupra
lor, ori asupra celor din jurul lor. Unii au scris cărţi şi epistole,
clarificând şi fundamentând dreapta învăţătură a Bisericii, alţii au construit
biserici şi mânăstiri, ori au întemeiat noi comunităţi creştine. Unii au apărat
biserica de păgâni şi de idolatri, alţii au luptat contra vrăjitorilor. Unii au
renunţat la viaţă fericită, plină de plăceri şi bogăţii lumeşti şi au primit a
trăi de bunăvoie în pustiuri, în post aspru şi în rugăciune. Unii au trăit în
lume, alţii în mânăstiri sau pustiuri.
Indiferent
de starea lor socială ori pregătirea intelectuală, sfinţii sunt la început ca
mulţi dintre noi, oameni ai păcatului şi ai pământului. Prin strădanie
neîncetată, prin luptă cu răul din ei şi din jurul lor, prin post şi prin
rugăciune, prin suferinţă şi jertfă, prin ajutorul lui Dumnezeu, ei reuşesc să
iasă biruitori împotriva păcatului, împotriva diavolului, împotriva morţii,
primind cununa biruinţei în împărăţia lui Dumnezeu şi cinstirea Bisericii.
Multe experienţe ele sfinţilor ne sunt accesibile și nouă celor de azi, aşa
încât sfinţii, în marea lor majoritate, pot fi consideraţi, prin viaţa şi
învăţătura lor, contemporani ai noştri, iar noi putem să pășim pe urmele lor.
Pentru credinţa şi viaţa lor, pentru mărturisirea lui Hristos, sfinţii nu au
primit salariu sau beneficii de la stat sau de la oameni, nu s-au bucurat de
privilegii, ci dimpotrivă. În viețile sfinților surprindem drama unor oameni
dedicaţi trup şi suflet unui ideal la care nu renunţă în ciuda tuturor
greutăţilor şi suferinţelor. Aflăm de unii sfinţi că au fost bătuţi, întemniţaţi,
iar alţii au suferit moarte de martir de o barbarie greu de înţeles pentru omul
zilelor noastre. Au fost îngheţaţi, bătuţi în cuie, arşi cu fier înroşit şi cu
făclii, li s-a sfâşiat trupul cu ghiare de fier, au fost sfâşiaţi de fiare în
circuri, li s-au tăiat capetele, fecioarelor li s-au tăiat sânii, au fost
răstigniţi, zdrobiţi cu roata, îngropaţi de vii, ucişi cu pietre, ori jupuiţi
de vii. Trupurile celor ucişi erau lăsate neîngropate, spre a fi mâncate de
câini şi de păsările de pradă.
Viețile Sfinților vin să ne ofere exemple
concrete privind experiența altor creștini, înaintași ai noștri, pentru care
sfințenia a fost posibilă. Aceia au trăit în contexte politico-sociale,
ideologice și religioase mult mai dificile decât ale noastre, au trăit pe
vremea persecuțiilor și, totuși, au reușit nu numai să se mântuiască, ci și să
devină prieteni apropiați ai Mântuitorului Iisus Hristos. Viețile Sfinților ne
vor întări convingerea că sfințenia nu este legată de bogăție, de slavă
omenească, de funcții sociale, de diplome, de studii, ci de trăire duhovnicească. Sfinții din
aceste cărți își duceau crucea vieții lor ca oricare alți muritori, numai că
foloseau orice prilej prielnic să se roage la Dumnezeu, să postească, să meargă
la biserică sau la mănăstire, să se spovedească, să se împărtășească, să-și
apere credința și să nu și-o părăsească, să facă fapte bune, să se pună în
slujba semenului și a lui Dumnezeu.
Viețile
sfinților ne ajută să înţelegem că sfinţii nu sunt fiinţe supranaturale, ci
sunt oameni ca şi noi cei de azi şi dintotdeauna, cu singura deosebire că au
luptat până la jertfă pentru un ideal nobil: consolidarea, apărarea şi punerea
în practică a învăţăturii Domnului Iisus Hristos. Ei sunt prietenii lui
Dumnezeu şi tocmai de aceea ne rugăm lor să mijlocească la Dumnezeu mântuirea
şi ajutorul nostru. Te înfiori citind aceste pagini şi te ruşinezi în acelaşi
timp, văzând credinţa lor şi ştiindu-ţi credinţa ta; văzând izbânzile lor
asupra păcatului şi ştiind uşurinţa cu care tu săvârşeşti păcatul. Astfel te
fac să treci printr-un adevărat antrenament spiritual. Cititorul începe să
înţeleagă că şi el poate să facă ceea ce au făcut sfinţii-eroi ai credinţei şi
trăirii creştine; înţelege că dacă în fiecare zi ar încerca să-şi însuşească o
virtute creştină, pe care s-o practice apoi cu sârguinţă, i-ar ajunge din urmă
pe sfinţi. Astăzi nu mai trebuie să sufere moarte martirică pentru Hristos;
astăzi e nevoie să omoare păcatele şi răul din ei şi din jurul lor, să se
dedice rugăciunii, faptelor bune, să postească după putinţă, să fie un creştin
adevărat şi atunci va veni Hristos şi în sufletul său, aşa cum a venit în
vechiul templu şi să-l întâmpine precum dreptul Simeon cu bucurie şi cu
speranţă. În marele război nevăzut dintre bine şi rău, pe câmpul de luptă ne
mai murdărim uneori de noroi şi de sânge, mai suntem şi răniţi. Pe câmpul de
luptă întâlnim eroi şi trădători, învingători şi învinşi. Depinde mult de noi
dacă vrem să fim printre învingători, printre eroi. Dumnezeu e gata să ne
întindă o mână de ajutor pentru aceasta. Aşteaptă doar să-L chemăm, ca să lupte
alături de noi, cu noi şi prin noi şi atunci, cu siguranţă, vom birui.
Sfinților
creștinii le-au închinat biserici și mănăstiri, zile de sărbătoare, slujbe,
cântări și rugăciuni, le poartă numele, le cinstesc moaștele și-i roagă să
mijlocească la Dumnezeu pentru ei.
Sfinții vor
fi la sfârșitul lumii și judecători ai oamenilor, alături de Judecătorul
Suprem. Celor ce vor încerca să se justifice că n-au putut să facă ce trebuia,
ori că au făcut ce nu trebuia, le vor apărea în față sfinții care au trăit
exact aceleași experiențe în condiții mult mai bune și-i vor rușina.
Sfinții sunt
rugători pentru noi, sunt și prietenii noștri, dacă noi ne comportăm în așa fel
încât să nu se rușineze de noi. Dumnezeu să ne ajute și nouă să fim cât mai
aproape de sfinți!
*
Sfaturi
părintești. Sfinții nu ne-au învățat numai prin cuvânt, prin predici și
scrieri, prin sfaturi și îndemnuri, ci și prin propria lor viață. Vom reda mai
jos un fragment, în care Cuviosul Nil Dorobanțu ne povestește cum a fost
arestat în 1956 pentru că-l predica pe Hristos:
,,Am stat în
fața ușii la intrare, iar călăii de la distanță au întins armele în bătaie și
niște prăjini lungi, enorme, cu cârlige, cuțite ascuțite și cosoare pe lângă
mine. Pesemne o lumină era peste mine sau poate frica nu-i lăsa să intre. Eu
m-am retras cu Sfintele(Potirul cu Sfânta Împărtășanie – n.n.) pe cuptor, le-am
luat în brațe, pentru că cine știe când le voi mai vedea sau le voi mai gusta.
Au năvălit toți peste mine în cameră, iar alții erau pe afară cu făclii și
lanterne. M-au bătut cu pumnii, cu arme grele, până am leșinat peste Sfintele
Taine. Am apucat mâna ighemonului(socotea pe milițienii și securiștii care-l
arestau diavoli sau întruchipări ale diavolului, ighemonului- n.n.), care mă
bătea zdravăn, i-am stins lanterna, ca să nu vadă unde lovește. Dădeau cu
picioarele și cu ce apucau în mine, însă eu vroiam să sărut mâna, care mă
lovește, după porunca Domnului care zice: ,,Iubiți pe vrăjmașii voștri!”M-au
luat desculți, cu capul descoperit, pe zăpada înghețată, în ger nespus, în
miezul iernii târzii. Nu-mi mai simțeam ceafa, că îmi dădeau la creierul mic cu
paturile și cu fierul armelor, la gât și la umeri. Dar duceam Crucea lui
Hristos spre noul calvar!
Am început
să cânt ,,Hristos a înviat!” Ighemonii îmi dădeau peste gură. Am privit spre
ceruri, Hristos mă părăsise, așa cum și Tatăl Ceresc L-a părăsit pe El în cel
mai greu moment al apogeului Crucii. Nu mai auzeam cuvânt ceresc, nu mai aveam
vedenii. Pe ceruri strălucea luna plină. Stelele scânteiau înghețate, sângele
îmi curgea pe zăpada albă(…). M-au trântit într-un camion de Crucea Roșie
însângerat(…). M-au primit la temniță în pumni și în zăvoare grele. După câteva
ore m-au mutat la altă gheenă, mai urâtă și mai înfricoșată. Eu am sărit singur din camion, îmi făceam
cruci la tot pasul, binecuvântând și locul. Un călău mi-a dat un pumn drept în
ochiul drept, de mi-a lăcrimat ochiul mereu în temniță, mă durea groaznic.
Poate nu trebuia să-mi privesc călăii, ci , printre lacrimi, să privesc în
adâncul inimii la Hristos. Mă închinam mereu, rugam pe Domnul să-mi dea cuvânt
cu putere multă să se convertească ighemonii(…).
Prin asta am
constatat că Domnul nu dă decât atât cât omul poate suporta. Pentru bestii,
animale, oameni nesimțitori etc. mai este suportabil, la fel pentru inculți,
agramați, leneși, oportuniști. Dar pentru creștinul adevărat e greu fără
Biserică și Sfinte, pentru savant e greu fără cărți, pentru scriitor e greu
fără a citi sau a scrie un rând. Că nici cu degetul pe nisip nu aveai unde să
scrii, iar pentru predicator, preot, călugăr schimnic e greu fără propovăduire,
slujbă, mănăstire, pustnicie, liniște etc. Dar la mine se împlineau toate. Căci
doar în vis mai vedeam vreo turlă, catapeteasmă, vreo slujbă, cruce sau
Evanghelie, vreun potir, disc, steluță, antimis, moaște, cădelnițe etc.
Așa îmi
explicam că aceiași călăi L-au păzit pe
Hristos chiar mort în mormânt. Noi eram cel puțin vii, dar morți de vii. De
nimeni din cei din pușcărie nu știau rudele sau prietenii. Nimeni nu primea
vreo scrisoare. Nimeni nu știa de e zi sau noapte, de e sfârșitul sau începutul
sau ce va fi mânie. Se vorbea mult de chinurile din camera de gazare, de bătaie
automată cu ciocane, de curent electric etc. Prin ce am trecut eu refuz a mai
spune, pentru că nu vreau să condamn pe nimeni. Pentru păcatele mele, ale
penitenților dezlegați, dar mai ales pentru mărturisirea lui Hristos eram atât
de prigonit, încât nu puteam să plâng și să strig tare, decât că există Dumnezeu.
Făceam metanii până cădeam frânt de oboseală. Vedeam lumina taborică și mă
simțeam inundat de har. Într-o zi procurorul general a venit și m-a întrebat:
,,- Pentru ce ești aici?” ,,- Dacă tu nu știi, atunci pentru ce m-ai arestat?
Îți spun, eu sunt pentru Hristos!” Mi-a spus: ,,- Ești condamnat și vei fi
judecat!” Iată, deci, metoda: întâi te condamnă, fără să te judece, apoi te
judecă spre a te osândi din nou la muncă silnică. Câți nu au fost condamnați pe
nedrept, fără să fie judecați vreodată! Dacă erau chemați în instanță, li se
punea în mâncare insulină și elemente patologice morbide, care îi tâmpeau, de
nu puteau să îngâne câteva cuvinte clare, vorbind enervant și incoerent(…).”
*
In memoriam
– Prof. Nicolae Lungu. Nicolae Lungu(1900-1993) a fost profesor la Facultatea
de Teologie din București, dirijorul corului catedralei patriarhale, omul de
numele căruia se leagă uniformizarea și românizarea muzicii bisericești, dar și
numeroase coruri în care a prelucrat muzica populară.
L-am avut
profesor la facultate în primii trei ani. Era la sfârșitul carierei didactice.
Era un bătrânel scund, plinuț, vioi, glumeț, dar iute la mânie. Era un țăran
intelectual. Din cauza vârstei pierduse autoritatea în fața studenților. Se mai
adăugau și anumite șubrezenii la auz și vedere. Puțini mai eram cei care-i
acordam respectul cuvenit. Era foarte încântat de noi și ne socotea prieteni ai
lui. Ajuta mult pe asemenea studenți.
Aproximativ 80% nu-l mai respectau însă.
Îl considerau ca pe o sperietoare, ca pe un bătrân depășit. Îmi amintesc că la
orele de curs, când venea neînsoțit de asistentul său Nicu Moldoveanu, era o
adevărată parodie. Noi eram cam 120 de studenți în sală. Trecea la catedră.
Bătea cu diapazonul, cu pumnul, cu piciorul, striga, drăcuia, degeaba. ,,Diavolii”
râdeau, șuierau, bocăneau, de-ți venea să-ți iei câmpii. ,,- Al dracului de
student!” scrâșnea maestrul Lungu. ,,- Măi, copii, măi! Voi nu știți, mă, că eu
la vârsta voastră urmam două facultăți ziua și descărcam două vagoane de marfă în gară noaptea, ca să mă pot întreține! Am
fost copil de țăran, mă, plecat de pe brazdă acum șaptezeci de ani, dar mi-a
plăcut cartea și le-am făcut cinste părinților mei! Voi, poftim! Sus culcare,
jos mâncare, la mijloc plimbare! Toate de-a gata, iar aici îmi faceți mie,
profesorul vostru, zile fripte! Mă duc eu acu la patriarh!” Făcea referire la
faptul că facultatea avea la parter sălile de cursuri, la subsol sala de mese
și la etaj dormitoarele.
În timpul
unei astfel de dojane, câte unul miorlăia, altul dădea drumul la radio la
maximum sau făcea cine știe ce altă năzbâtie. Maestrul nu auzea sau se făcea că
n-aude. Privea în gol, pe deasupra noastră, fără să fixeze pe vreunul. Când
aducea vorba de patriarh, toți tăceau. Bietul om credea că a sosit momentul să înceapă.
Atingea repede diapazonul de colțul catedrei, îl ducea la ureche, dădea tonul
și când, într-o încordare maximă, aștepta să ne-audă prea distinsele voci, un
trosnet se auzea pe undeva, un pupitru răsturnat, o oglindă spartă, ori vreunul
sărea țipând, pretextând o imaginară înțepătură din partea unuia dintre colegi.
Bietul profesor își pierdea orice răbdare, scrâșnea un ,,- Al dracului de
student! La patriarh mă duc!” Ieșea în fugă din sală în hohotele și aplauzele
studenților. Câte unii strigau după el: ,,- La patriarh! La patriarh!” Nu se
ducea însă niciodată. Nu cred că ar fi făcut vreun rău cuiva. Uita repede, ori
se făcea că uită. Când îl reîntâlneai, amenința cu degetul și râdea.
Nicolae
Lungu a fost pentru mine cel mai mare muzician cunoscut. Avea un anumit spirit
regizoral. Piesele muzicale dintr-un program erau înșiruite cum numai el știa.
Fiecare piesă era însoțită de anumite elemente deosebite, care-i dădeau o anume
spontaneitate și inedit: bătaia toacei undeva afară, strigături, chiuituri, gesturi
numai de maestru știute. Totul trebuia să atingă perfecțiunea.
Când, la
repetiții sau la orele de curs, era de față asistentul său, Nicu Moldoveanu, un
om închis, dur, serios, răzbunător, lucrurile mergeau de minune. Se auzea
atunci musca în tavan. Atunci maestrul era în largul său și-și arăta adevărata
valoare. Repetițiile mergeau strună. Nimeni nu îndrăznea să-l bruieze în vreun
fel. Moldoveanu atât ar fi așteptat.
Îmi amintesc
că la un cor cu joc oltenesc, pe care și
acum îl știu pe de rost, pe note(sol-la-si-re, sol-la-si, sol-la-si-re,
si-la-sol….), ritmul nu era destul de accelerat. Toate încercările maestrului
de a ne înviora dădeau greș. Atunci a început să imite pe un bătrân șchiop, cu
traista în spinare, care abia se târăște pe drum. Se plimba astfel prin fața
corului și cânta rar, târșit: ,,- Foaie verde maghiran, măi…./M-a făcut muma
oltean, măi….” Întrerupea, căsca. Ne prăpădeam de râs. Atunci a zis: ,,-
Vedeți, bă, boșorogilor, cum cântați voi? Vă e gândul la mâncare, la plimbare,
la culcare și la marțafoaice, dar nu la cor! Să tremure pământul cu voi, mă,
când cântați piesa asta!” Și a început maestrul să joace o sârbă și să cânte
melodia, de-ți venea să te scoli și de pe pat de moarte de-ai fi fost. Alte și
alte istorioare au rămas multora despre maestru.
Într-o zi
ne-a spus: ,,- Uniunea Compozitorilor m-a ținut mulți ani la ușă. Socotea
compozițiile mele depășite, semănătoriste. Membrii compuneau acele ,,scherțando
de broaște”, zise muzică modernă, pe care nu le înțelegea nimeni. Ei cântau, ei
se apreciau unii pe alții, ei se premiau. Într-o bună zi, Domnul Ceaușescu i-a
luat în primire și le-a spus: ,,- Ce-i cu muzica asta a voastră, mă? Pentru
cine o scrieți? Credeți că vă ascultă cineva? Credeți că poporul înțelege
muzica voastră? Scrieți și compuneți, mă, pentru popor! Inspirați-vă din
creațiile lui și redați-i muzica adevărată, că numai așa ajungeți la sufletul
lui! Era exact ce făcusem eu!” Ăștia au început să dea din colți în colț. Abia
atunci și-au adus aminte de mine și de muzica mea. Au venit și m-au luat pe
sus. M-au lăudat care mai de care, m-au băgat în Uniunea Compozitorilor, mi-au
pus piesele în programele spectacolelor, le-au transmis la radio și la
televiziune! Le-am spus-o de la obraz: Până acum nu m-ați văzut?!”
Îmi amintesc
însă spectacolul de la Ateneul Român, dat în cinstea împlinirii a 75 de ani ai
maestrului. M-am nimerit în București și m-am dus și eu. El însuși a dirijat
corul ,,Madrigal”. A fost un spectacol cum rar se poate întâlni. Sala era plină
până la refuz. Cei mai mulți plângeau ca niște copii. Maestrul Lungu era în
culmea fericirii sale. Avea un fel deosebit de a dirija. Parcă plutea. La
sfârșit, în loc de a coborî de pe podium ca orice bătrân de 75 de ani, a făcut
o surpriză tuturor, la care nimeni nu s-ar fi așteptat. A făcut o săritură cum
numai la marii fotbaliști am văzut, când se aruncă să dea cu capul în minge,
sau, aș zice eu, ca un ieduț primăvara. Sala a aplaudat frenetic. Pe fețele
tuturor curgeau lacrimi: de fericire, de regret, de impresia momentului, nu
știu. Știu doar că maestrul Lungu
vrusese să mai arate încă o dată, într-un mod original, că nu-i este
frică de bătrânețe, că se socotește tot tânăr, așa cum i-a fost întotdeauna
sufletul.
Dumnezeu să
vă ierte, Maestre, și să vă așeze dirijor în corul îngerilor Săi!
*
File de
jurnal – 1 Aug. 1982(I). Când am fost la București, l-am întâlnit, întâmplător,
pe M. P. din Gruia. Lucrează ca muncitor la Hidrocentrala ,,Porțile de Fier
II”. Când eu am fost la Gruia preot, terminase liceul și încerca să dea
admitere pe la diferite facultăți. A încercat să dea examen și la Sibiu, la
Teologie. M-am dus cu el și am încercat să iau legătura cu Domnul Diaconescu,
inspectorul de culte pentru Dolj, ca să-l rog să-l ajute. Îl cunoșteam de când
lucrasem la mitropolie la Craiova. S-a scuzat că nu poate să-l ajute. M-am dus
atunci cu el la Sibiu. El a tras la Hotelul ,,Împăratul Romanilor”, iar u am
dormit în internatul facultății, pe salteaua goală, acoperindu-mă cu haina! N-a
reușit. Între timp s-a căsătorit. Acum mergea cu un aparat stricat la o uzină
din București să-l repare. Mi-a spus că părintele M. I., preotul actual de la
Gruia, se ocupă intens cu pescuitul. Cine are nevoie de el, îl caută la baltă.
Ieri de
dimineață am avut servicii în Malovăț și Bârda. Am fost apoi în Severin și l-am
căutat pe Luca Grigore(Gore al lui Pătru lui Buică), originar din Bârda,
muncitor la Întreprinderea Mecanică din
Severin. L-am rugat să vină la Malovăț să facă reparațiile la bolta bisericii.
A venit împreună cu Vișan Bădiță din Malovăț și în vreo trei ore au făcut
reparația.
Am umblat în
sat(Bârda) și am chemat, din casă în casă, pe toți bârdenii pentru azi la
gardul cimitirului. Toți mi-au promis, numai că azi-noapte a dat un potop
puternic, care a făcut imposibilă o asemenea lucrare.”
*
Ajutoare și
donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și
donații, astfel: Moștenitorii regretatului Nistor Gheorghe din Malovăț și
moștenitorii regretatului Ungureanu Constantin din Malovăț: câte 200 lei;
Doamna Ing. Melania Caragioiu din St. Constant(Canada): 150 lei; Doamna
Procuror Dr. Ana Călin din Galați: 100 lei; Domnul Vâlsan Alexandru din Tr.
Severin și Domnul Ing. Spătariu Miron-Filip din Reșița: câte 60 lei; Doamna
Mema Mariana din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Doamna Coroiu-Maniuț
Petruța din Brașov și Doamna Clelia Ifrim din București: câte 50 lei;
Doamna
Borcilă Nuța din Malovăț a mai adăugat 50 lei pentru contribuția de cult,
totalizând până acum 85 lei; Domnul Ungureanu Dumitru din Malovăț a mai adăugat
50 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 190 lei. Domnul Diaconu Lucian a achitat 50 lei pentru contribuția de cult.
Dumnezeu să
le răsplătească tuturor!
*
Lucrări la
biserică. În ciuda șubrezeniilor sănătății, Domnul Stănciulescu Florin a reușit să termine placarea soclului
gardului de la biserica din Bârda. A placat partea exterioară și partea de
deasupra și a chituit suprafața placată. Am cumpărat lac de piatră și urmează
să lăcuim toată suprafața soclului, așa încât nu va mai pătrunde apa în zid.
Toată lucrarea executată de Domnul Stănciulescu Florin a fost gratuită, dânsul
refuzând orice plată. Dumnezeu să-i
răsplătească!
*
Lucrări la
cimitir. Am cumpărat erbicid și Doamna Ivașcu Domnica a erbicidat cimitirul din
Bârda în mod voluntar. Dumnezeu să-i răsplătească!
Avem erbicid
și pentru cimitirul de la Malovăț, dar nu avem om să facă erbicidarea. Plătim
lucrarea, dar nu avem cui. În acest timp buruienile cresc tot într-o veselie!
*
Zâmbete. ,,-
Mătușă Marină, reușiși să vii la biserică, la cei 93 de ani ai dumneata?” ,,-
Părinte, poate când voi îmbătrâni îmi va fi mai greu, dar acum vin ușor și cu
plăcere!” ,,- Mătușă Marie, ai vreun păcat pe suflet?” ,,- Părinte, acum nu am,
dar dacă e nevoie fac câteva și vi le spun când vă întoarceți din sat!” ,,-
Ehei, muică! Sunteți tineri! Eu oi trăi, voi oți muri! Atunci o să vedem cum
stau lucrurile!”
*
Vârsta lui
,,De ce?” ,,- Tataie, e adevărat că diavolul a fost mai întâi înger?” ,,- E
adevărat!” ,,- Și că era șeful unei părți dintre îngeri?” ,,- Și asta e
adevărat!” ,,- Dar Doamne-Doamne știa că el o să facă prostii?” ,,-
Doamne-Doamne știe totul!” ,,- Atunci, dacă știa, de ce l-a mai pus șef?”
*
Spovediri.
Împărtășiri. În ziua de 25 iunie, la Bârda, iar în ziua de 26 iunie, la
Malovăț, vom spovedi și vom împărtăși, la biserică și în sat. Cei care vin la
biserică sunt rugați să-și ia măști.
*
Botezuri.
Înmormântări. În ziua de 6 Iun. am oficiat Taina Sfântului Botez pentru Mănescu
Andra-Maria, fiica Domnului Mănescu Dumitru și a Doamnei Mănescu Roxana-Maria
din Timișoara. Să le trăiască! În ziua de 3 iun. am oficiat slujba
înmormântării pentru Duțoniu Elena(76 ani) din Bârda și pentru Ciurel Frederik
Liviu(72 ani) din Malovăț, iar în ziua de 15 Iunie pentru Statache Cornel(63
ani) din Malovăț. Dumnezeu să-i ierte!
*
Program. În
cursul lunii Iulie avem următorul program de slujbe: 4 Iul.(Malovăț-Bârda); 5
Iul.(Malovăț); 11 Iul.(Malovăț-Bârda); 12 Iul.(Bârda); 18 Iul.(Malovăț-Bârda); 19 Iul.(Malovăț); 20 Iul.(pomeniri dimineața
la Bârda; slujbă la Malovăț); 25 Iul.(Malovăț-Bârda); 26 Iul. (Bârda). În
restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la
biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail:
stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate,
pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu