IOAN MICLĂU-GEPIANU - PORUMBEII MEI ( Sau ființele duhului bun)

 

PORUMBEII MEI

( Sau ființele duhului bun)

 

”... Am iubit întotdeauna porumbeii. Povestirile proverbiale despre viața porumbeilor au intrat desigur de mult în observația oamenilor, în literatură, în cultură, devenind modele ale iubirii, ale comportamentului demn de o morală ideală în chiar viața oamenilor”.

      Dar ceea ce m-a fascinat pe mine, tot urmărind viața porumbeilor mei, au fost tocmai aceste realități naturale incredibile în comportamentul acestora!

     La prima vedere, totul pare natural, simplu, iar omul trece pe lângă niște legi ale conviețuirii păsărilor și animalelor cu multă ușurință, uneori chiar ignorând o realitate de invidiat, care ar putea fi ideală celora cu grai și carte!

     Și iată de ce scriu aceste rânduri! Într-o bună zi din anii trecuți, un alt iubitor de porumbei, venerabilul editor al revistei ”Spirit Românesc”- Sydney,  mi-a adus de la un alt român din zonă, câțiva  porumbei drept dar pentru mine, despre care se zicea că are dragul a-și folosi vremea cu literatura. Probabil o fi și un oarecare adevăr, căci primii și o Diplomă de Apreciere din partea domniei sale, fapt pentru care îi mulțumesc și azi.

A mai dat pe la mine prin Cringila și un alt prieten scriitor, domnul Ben Todica, căruia îi zic și azi, Ben din Ciudanovița, de m-a și pus pe un video cu porumbeii mei cu tot!

    Așadar, Laurențiu mi-a adus niște porumbei de rasă bună: dansatori, voiajori, etc, iar eu i-am amestecat, adică pus împreună cu cei pe care îi aveam deja. Nici o ceartă, s-au acomodat repede și și-au văzut în continuare de viața și obiceiurile lor. Dansatorii își tremurau gâturile lor asemenea valurilor de pe fața unui izvor, unii își desfăceau evantaiul penelor cozii,voiajorii suplii băteau din aripi periodic, semn al deprinderilor lor de poștași și călători.

     Au depus ouă, au scos pui frumoși, iar părinții lor le aduceau hrană din belșug, pe care lle-o asiguram, așa precum Dumnezeu ne-o asigură nouă tuturor.

     Ei, de aci începu experimentul care m-a lăsat perplex. După creșterea puilor gata de zbor, am văzut un lucru pe care nu-l pot lăsa să treacă fără al povesti.

    Când fiecare pui de porumbel ajunge să zboare din cuib, dar urmărindu-și insistent părinții ca să le dea boabe din gura lor, atât mama(porumbița) cât și tatăl (porumbul), îi împingea cu aripa, nu vroia să le mai dea de mâncare. Ia uite frate, mi-am zis în gândul meu, are să-și omoare puii! Dar, n-a fost așa.

Urmărind comportamentul acesta natural și categoric din partea porumbeilor/ părinți, ajunseră puii năuciți de foame; dar..., dar observai cum se puseră a se încerca să ia singuri boaba de grăunte. Prima dată îl scăpa din cioc, dar repetând, reușiră să înghită, una, două, trei boabe, fără să mai fugă la părinți.

    -Aoleo, mi-am zis, ia uite , frate, morala și înțelepciunea părinților lor, care știau prin lege naturală, chiar sfântă, că trebuie să treacă la a supraviețui singuri, prin efortul lor. Mi-a fugit atunci gândul la lumea oamenilor. Câți părinți nu au gând despre această lege statornicită natural de Dumnezeu, făcând în realitate mai mult rău copiilor lor, îndopându-și progeniturile din truda muncii lor, când de fapt, aceștia ajunseră ei la vârsta de a fi tați și mame.

    Avem de învățat de la porumbeii? Avem.

    Am avut apoi surpriza să observ scena extraordinară, în fața căreea oamenii ar trebui să roșească. Porumbeii au un respect reciproc deosebit în cadrul familiei și al cuibului lor, al iubirii care, cum spuneam devin proverbiale.

Porumbul este deosebit de îndrăgostit de porumbița lui, nu o schimbă, dar nici nu  aleargă după altele din jur! Este și el gelos, extrem de gelos, sare la luptă de îndată ce un intrus se apropie de cuibul sau perechea sa. Nici porumbița nu e mai prejos. Când îi vine porumbul ei îl acceptă, dar de va veni un alt porumb în apropierea ei, făcându-i ocoluri galante și cântec, porumbița îl părăsește de grabă sau îl lovește cu ciocul.

    Nu am observat apropieri de aceleași sexe, curățenia aceasta ar trebui să fie luată în seamă, iar anumite excepții biologice nu-s a deveni neapărat reguli generale. Ca un fel de concluzie, eu cred că toate aceste comportamente au o legătură, și încă una directă, cu acel primar și originar izvor al Legilor Creației de-alungul istoriei.

    Câte nu s-ar îndrepta, dacă ar da oamenii/părinții copiilor lor acel exemplu al porumbeilor! Iar tinerii..., ”Homo universalis” de azi, să invețe frumusețile iubirii de familie, ca principală și sănătoasă cale, fiind Familia celula vie a unei societăți omenești întradevăr superioară!

Cine are urchi de auzit să audă și ochi de văzut să vadă!

    IOAN MICLĂU-GEPIANU