IOAN MICLĂU-GEPIANU: Tudor Arghezi (Ion N. Teodorescu) (n. 21 mai,1880 - d. 29 iulie,1966)

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU: Tudor Arghezi (Ion N. Teodorescu)

(n. 21 mai,1880  -  d. 29 iulie,1966)

- poet, prozator, moralist, eseist –

 

Versuri

 

 

~*~

 

Cuiul

 

Intr-o vreme, la-nceput

Și-ntr-un leat nemaiștiut,

Care, nu pot să însemn,

Casele erau de lemn

Și ulucile din scânduri,

Ca și azi, întinse rânduri,

Puse strâmb și cap la cap

Și proptite cu proțap.

Dar zbura cu fiecare

Vânt mai tare,

Case, garduri și pătule;

Și în timpurile toate

Grijile erau destule.

Le-adunai împrăștiate

Și-ncepea din nou și iar

Truda muncii în zadar,

Ca să scoli din clătinare

Iarăși doagele-n picioare

Și din nou să le anini

Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan cum altul nu-i,

Un băiat al nimănui

Născoci, atunci, un cui.

Și la scos și arătat.

Cuiul nou o săptămână

A umblat din mână-n mână.

A fost strâns și pipăit,

Pus pe limbă, mirosit,

Nici un om nu înțelege

Cuiul țeapăn cum să lege,

Fără funii și curele,

Scândurile între ele.

Năzdrăvanul și golanul

Îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: -”Dragul meu,

Așa cui făceam și eu,

Poate chiar mai dichisit,

Însă, vezi, nu m-am gândit”.

 

Comoara

 

Un croitor zăcea bolnav

Și-aiurind în pat, gângav,

Parcă da să se-nțeleagă

Că-mpungând o viață-ntreagă

Ar fi adunat comoară.

Și pe când trăgea să moară,

Având și patru feciori,

Meșsteri toți, buni croitori,

I-a chemat și au sosit

Să ia parte la sfârșit.

Dar trecând în alte zodii

Le vorbea croitoru-n dodii

Și cuvântul ”despărțire”

Ei l-au luat drept ”împărțire”

Și-așteptau să se-mpărțească

Avuția părintească.

 

Întristați, bine-nțeles,

Nerăbdarea le da ghies,

Tatăl, când o fi-adunat,

Pe furiș, de-i om bogat?

Se-ntrebau, puși pe cârtit,

Unul și-altul, ispitit.

Îl știau sărac lipit.

N-avea barem prăvălie

Și lucra pe datorie.

Locuise-ntr-o chilie

Toată viața cu ei toți,

Ba avea și trei nepoți.

Din ce s-o fi procopsit

Fără pic de alt venit?

Șterpelind de la croială,

Din postav, din căptușeală

Retezând un cot mai lung

Peste coții cât ajung?

Sau dă bani pe amanet,

Adunând, încet-încet?

Va să zică, așadar,

Mai era și cămătar

Și ei nici n-aveau habar.

Cinstea lui în meserie,

Era, deci fățărnicie.

 

Zeci sau sutele de mii,

Împărțite-ntre copii,

Se ivea, turburătoare,

Și o altă întrebare:

Ce-o să aibă cel mai mare?

Ce-o să aibă cel mai mic,

Cam firav și cam pitic?

Ce-or să aibă, din copii,

Și ceilalți doi mijlocii?

Unul și-altul, scunzi, înalți,

Râvnind partea celorlalți

Fin-că banii adunați

Bagă vrajba între frați

Și vorba săracului:

”Banu-i ochiul dracului”.

Pe averea adunată

Erau gata să se bată.

Ei visau moșii și case

Și vroiau să se și lase

De croit și de cusut,

Să dea bani cu împrumut.

 

Să trăiască din dobândă,

Și să cumpere și vândă,

Fiecare buzunar

Ajungând milionar.

 

Tinerii moștenitori

Au și plâns de vre-o trei ori,

Bucuroși în sinea lor

Ca orice moștenitor.

Strânși grămadă lângă pat:

-”Iată de ce v-am chemat –

Zise tatăl, mai trezit,

Slăbănog și chinuit:

Mie ceasul mi-a venit.

M-am gândit întâia oară

Să vă las și o comoară,

Soră bună cu belșugul,

Cum v-am dat și meșteșugul.

Moștenirea-i o povață:

Nu uitați nicicând în viață

Nodul să-l faceți la ață”.

 

A.E.I.O.U

 

Să fac numărătoare.

Deschide palma-ntreagă. Dă-mi degetul cel mare.

Din celelalte patru,mai depărtat și sprinten

Și înfrățit cu ele, stă-n lături ca un pinten.

Când au cuprins de coadă securea ș-o-ncârligă

Se-ntoarce și le-ncinge, făcându-le verigă.

Îi zicem deget mare, dar nu că e mai mare

Ci pentru că le ține supuse-n ascultare.

El poartă-nsărcinarea, ca și căutătura,

Să-nfățișeze omul întreg și semnătura.

Din sumedenii multe, de capete, nici el

Nici chipul nu-s pe lume de două ori la fel.

De nu-nvățau să scrie, strămoșul și bunicul,

Ei iscăleau hrisovul cu-acela, cu buricul.

Al doilea din mână e degetul ce-arată

Menirea de poruncă și pâra-n judecată.

Deosebește-n gloată, amenință și ceartă.

A scos în priveliște greșala sau o iartă.

Cel din mijloc e martor nepăsător și poate

Să le ajute leneș pe celelalte toate.

E rece, întârzie, pripelile-l ajung

Mai potolite, n-are voință și-i mai lung,

Și dezlegat de suflet și minte, are-nvăț

Să stea ca-ntre umbrele și pălării un băț.

Al patrulea iubește, părtaș la o solie

Să aibă logodita fecioară de soție.

Prinos de închinare la frumusețea smeadă,

El poartă o cătușe de aur drept dovadă.

La licărul din deget răspunde-n ochi scânteia

Pe care-au scăpărat-o surâsul și femeia.

Al cincilea, gingașul, mai micul, stă la coadă,

Smerit că n-are cine să caute să-l vadă.

Uitat cu cartea-n poală, vârât în foi, pieziș,

Iar strânge moale vârful rapsodul pe furiș.

Mai are-o-nsărcinare de numai frumusețe:

Când îți ciocnești paharul la nunți să se răsfețe.

Mângâie-se piticul cu unghia de ceară,

Ca solzul de plătică, de lin și albișoară,

Că prmăvara-i pune, primit pe un fuior,

Cel mai aprins și galeș inel de mărțișor.

 

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu” –

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu