TRIST CRĂCIUN
Motto:
De-acum pe cornul
lunii cântă BUHA
Mircea Dorin Istrate
De-acuma-ncolo, simt că m-am
ÎNTOMNAT îndejuns ca îmi pot așterne pe hârtie, înspre NEUITARE, toate
gândurile și trăirile mele din vremea în
care am mijit și eu în lume, într-o dulce primăvară, într-un sat bătrân,
dintr-un veac uitat de mulți.
Lumea de atunci era altfel, mai bună, mai
cinstită, mai curată, mai adevărată, mai mult
trăitoare sub UMBRA CERESCULUI DIVIN într-o credință creștinească ce ne
orândui-se până atunci viața veac după veac, într-o continuă speranță de
liniște și pace, de mai bine în zilnicitul nostru trai. Pe atunci înnodam
trecerea timpului după CĂLINDARUL cel
rămas drept sfântă moștenire de la bunii și străbunii noștri cei uitați
de-acum, măsurând și împărțind timpul anului după marile sale sărbători
creștinești, după posturile ce urmau să vină, după vremea târgurilor, după
zilele de praznic, după sfinții de peste an. Ne petreceam și ne veseleam după
datina și obiceiul locului, ținând cu sfințenie la neam, la țară, la sfintele
învățături. PĂRINȚII, DASCĂLUL și POPA, SATUL cu toate legile sale erau cei
care ne-au făcut oameni, învățându-ne ce-i cinstea, adevărul, omenia,
bunacuvința și mai toate cele trebuincioase în această viață până la sfărșitul
ei.Toate acestea le-am adunat de-acum în mine și le țin acolo ca pe-o icoană sfântă
a unui timp pierdut, îndepărtat, scurs, care n-o să mai vină niciodată.
A trecut de-acum Crăciunul, acesta din urmă
fiind parcă la fel cu cel de dinnaintea lui, tot mai întristat, cu oameni tot
mai însingurați, tot mai îndepărtați de adevăratele speranțe și trăiri, pentru
că se vede și se simte cum se împuținează și se stinge din zi în zi, flacăra
DIVINULUI din ei.
Pe vremea mea
așteptam Crăciunul pentru că așteptam de
fapt o RENAȘTERE a noastră, a tuturora într-un TIMP NOU, mult mai smerit și mai
curat. Copil fiind îi vedeam pe-ai mei părinți cu se străduiau să întâmpine
NAȘTEREA DOMNULUI, ca pe o mare
sărbătoare. De IGNAT se tăia porcul, apoi el se-mpărțea cu grijă să ajungă mai
peste an, COȘERU și GĂBĂNAȘU era pline cu bucate, PODU GRAJDULUI umplut cu fân, gardurile, porțile reparate și
văruite, BLIDARU și LAGHIȚĂLE spălate și șterse de praf, STĂJACU avea paie noi
și moi , toate străluceau a curat. În CHIMNIȚĂ vinul era tras și pus la
limpezit, JINARSU de prune să HODINEA în butoiașul lui de frăgar, gutuile și
busuiocul înmiresmeau odaia DE DINNAINTE a fiecărui gospodar. Oamenii,
di-mpreună cu noi, copiii, ne spovedeam la sfânta biserică lepădându-ne de
păcatele adunate de peste an și așeptam
apoi cu mare-nfiorare să vină,
ZIUA AJUNULUI DE CRĂCIUN.
Atunci
satul forfota, prindea viață, se-nfiora parcă așa ca la un semn nevăzut,
venit de undeva, dintr-o simțire doar de el știută. Se porneau, așa cam pe la
amiază, primele CETE de colindătorii, copiii strânși cam de pe fiecare uliță a
satului, un CIOPOR de vre-o 4-5 suflete, îngerei cu glsuri ca de privighrtori,
porniți să-și colinde vecinii lor de prinprejur. Ei erau curățenia
într-uchipată venită să vestească primii nașterea MÂNTUITORULUI și IERTĂTORULUI nostru cel iubit. ,,O CE VESTE MINUNATĂ,, deschidea atunci
sufletele și uneori punga cinstitelor gazde, care-i plăteau cu bombonele și
colăcei, umplându-le STRĂIȚUCILE, cu
mere și nuci deopotrivă și mai ales lăudându-i și îndemnându-i să țină
pentru mai departe sfântul obicei al colindului. În ochii părinților și a
bunicilor scânteiau atunci lăcrimate boabe de bucurie că au ajun să-și vadă
odraslele colindînd cu-nsuflețire
Mai după
amiază se porneau la rând feciorii care-i colindau mai întâi pe popa și pe
primar și mai apoi luau fiecare casă la rind
pe o parte din sat. Alte cete făceau același lucru în celelalte părți
ale satului. Colindele lor erau cele mai
așteptate, pentru că erau frumoase, puternice, cântate cu drag și-nfiorare cu
respect față de gazde, oricine ar fi fost aceastea. Erau primiți cu bunătăți
alese, cu colaci și cu pancove aburinde,
cu slană și cu cârnaț pentru cei mai înfometați și cu un pahar de vin curat.
VĂTAFU lor aduna banii necesari a TOMNI mai apoi CETĂRAȘII care să le cânte la
JOCUL CRĂCIUNULUI din duminica următoare.
Și apoi, mai
la urmă de tot, veneau la colindat bătrânii, câți din ei mai doreau și mai
puteau să facă acest lucru. Colindele lor erau din cele învechite de timp,
molcome, grave, profunde, cu mari înțelesuri, cu mari învățăminte ce mângâiau
sufletul și dădeau speranțe de mai bine pentru vremurile care vor să vină. Cu
ei, bătrânii, se încheia colindatul și se așterea mai apoi liniștea peste satul
cela întroienit cu nea, picurat cu stele și cu dumnezeire, așternându-se-n urma
lor pacea și speranța în sufletul
tuturora. Așa a fost pe-atunci, în vremea cea de demult, dusă de-acum și
întomnată deopotrivă cu mine.
O Doamne cum
aș mai dori să mai trăiesc odată o sfântă noapte de Crăciu ca cea din vremea
copilăriei mele. Știu că e cu neputință, știu că vremea aceia a trecut, că acum
a venit la rând o altă lume, cu o altă
trăire și simțire, că noi care am
trăit-o pe cea veche suntem din ce în ce mai rari, mai puțini și tocmai de
aceia am vrea să lăsăm celor de-acum icoana vremii noastre de atunci, spre
neuitare și spre nepieire. Păcat că mai
suntem doar câțiva care să mai putem
spune că AM TRĂIT și noi odată în acea lume care a ținut ca sfântă avere
datinile, obiceiurile și taina cea dădătoare de putere și de curată
înfiorare a Crăciunului.
P.
S. Am întrebat pe cineva apropiat ca ani de
mine, trăitor și el în satul meu, să-mi spună cum a fost în sera de Crăciun pe
ulița mea și mi-a spus cam așa:
Ca de vreo 5 ani din urmă, în
satul meu și pe ulița mea n-a mai fost nici un copil la colindat, pentru că
nu-i mai cine. Într-un târziu au venit 4 (patru) colindători, mai răsăriți ca
vărstă, pe care el nu i-a cunoscut pe nici unul după neam și nume. Așa că și-a
luat copiii, nepoții și strănepoții, a ieșit cu ei în fața porții sale și au
colindat la lună și la stele, pe o vreme rece și ploioasă, cu sufletele
înlăcrimate , întristate și pline de durere. Nu a ieșit nimeni dintre vecini să
l-i se alăture ori să mi-i asculte. Toate ferestrele erau întunecate, semn că
flacăra divină s-a stins de-acum, poate pentru totdeauna, în sufletele acestora
și a mult prea mulților de o seamă cu ei. Păcat, mare păcat. Trist Crăciun
și-ndurerat. Așa vremuri, așa oameni!
Poate ar
trebui să ne-așteptăm de-acum la a doua venire pe pământ a lui Issus Hristos,
pentru a
REÎNNOI, încă odată , această atăt de PĂCĂTOASĂ LUME.
02.01.2021
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu