Rabindranath
Tagore
Carmen
Musat Coman
"Pe 7 mai 1861 venea pe lume
Rabindranath Tagore... Să citim o poveste...
Peste șapte mări și treisprezece râuri se
afla un băiețel pe care-l chema Rabi... Numele lui înseamnă „soare”. Îi plăceau
poveștile și poeziile, mintea lui fiind cucerită de strălucirea cuvintelor
rostite repede și cursiv, îmbinate cu vibrația ritmului. Ele îl făceau să-și
închipuie scene multicolore, uimitoare și îmbucurătoare... Deși făcea parte
dintr-o familie importantă, de vază, el și frații lui au fost crescuți modest.
Simplitatea le caracteriza copilăria, în casa lor neexistând obiceiul neplăcut
de a-i răsfăța pe băieți. Erau supuși administrației servitorilor care, pentru
a-și simplifica munca, le opreau orice mișcare în afara casei. Lipsa de răsfăț
le dădea o mare libertate, însă: le asigura libertatea minții. Rabi avea puține
haine și nu a purtat șosete înainte de zece ani. Nu s-a crezut niciodată
nenorocit din cauza asta, doar îi părea rău când croitorul nu credea necesar să
facă risipă de material punând buzunare hainelor, pentru a-și ține câte un bun
în el, cât de mic. El și frații lui nu au găsit nimic cu ușurință, spre
deosebire de copiii de astăzi care găsesc de toate fără să ceară. Se bucurau
însă pe deplin de puținul pe care-l găseau. Aceste bucurii au fost ca niște
fructe din care nu aruncau nici măcar coaja sau sâmburele. Spre deosebire de
copiii de acum. Deoarece găsesc totul foarte ușor, doar mușcă din fructele
bucuriei și le azvârl. Multe lucruri din lumea lor se risipesc.
Rabi și frații lui își petreceau ziua în
camerele servitorilor din partea exterioară a casei. Un servitor îl așeza
într-un loc anumit dintr-o cameră și trăgea un cerc cu creta în jurul lui. Cu
fața serioasă, își ridica degetul mustrător și-i spunea că va păți ceva grav
dacă pășește în afara cercului. Micul Rabi se temea și rămânea prizonier în
cercul de cretă, deschizând geamul și aproape toată ziua se distra privind
iazul de sub geamul la care stătea. Îl privea ca pe un album cu poze. Observa
lumea care venea la scăldat, știa ora, modul de scăldat al fiecăruia. Când
lumea înceta să mai vină la scăldat și rămâneau doar gâștele și lebedele,
atunci bolta banianului de lângă zidul de est îi cucerea mintea. Rădăcini
aeriene atârnau de crengile lui, înconjurau trunchiul și creau o complexitate
întunecoasă, un loc ce-i părea enigmatic – o țară a imposibilului din epoca
visului, scăpată ochilor creatorului.
Micul Rabi a mai crescut, s-a dus la
școală, dar materiile banale, profesorii ce copiau modelul englezesc de
predare, nepotrivit spiritului indian, climatul deprimant, toate au creat o
antipatie față de școală. Având o cultură aleasă chiar la acea vârstă fragedă,
el nici nu putea să comunice cu colegii săi. După ce a schimbat patru şcoli în
şase ani, a refuzat categoric să mai meargă la şcoală, care îi părea ca o
închisoare sau un spital. Așa că la 13 ani a „schimbat lumea şcolii pentru
şcoala lumii”.
Intenţia tatălui lui Rabi de a-l educa
acasă cu ajutorul unui meditator nu a avut nici un succes până când s-a găsit
un dascăl capabil să aprecieze talentul elevului. Acesta l-a iniţiat pe Rabi în
lumea clasicilor indieni şi europeni, punându-l să traducă din Kalidasa şi Shakespeare. Până atunci, băiatul citise
tot ce era de citit şi de necitit în bengali. Elevul care până acum refuza cu
încăpăţânare să înveţe s-a lăsat cucerit de cei care aveau să-i fie
îndrumători. Meditatorul uitat de istorie a pus temelia culturii universale a
celui ce va întemeia cultura nouă a Indiei, reînviind-o, asemenea păsării
Phoenix, din propria-i cenuşă.
Copilul curios și visător a scris primele
versuri la şapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani. La 16
ani debuta pe scenă în rolul lui Monsieur Jourdain din Burghezul gentilom,
tradusă și regizată de unul dintre frații mai mari, Jyotirindranath, ce se va
afirma ca dramaturg.
La 17 ani, familia l-a trimis în Anglia,
unde a stat vreun an și jumătate, asistând la unele cursuri la University
College din Londra. S-a întors în ţară fără nici o diplomă, spulberând speranţa
rudelor sale de a absolvi Facultatea de Drept, ca să poată practica avocatura,
profesia cea mai preţuită în India secolului trecut. Tânărul însă utilizase
popasul în străinătate prin aprofundarea culturii şi artei, mai ales a muzicii
europene.
Întors în țară, s-a dedicat întru totul
creaţiei artistice – poezie, muzică şi dramă. În 1880 scrie o dramă cântată,
mitologică Vālmῑki-pratibhā (Geniul lui Vālmῑki) și o regizează, interpretând
și rolul principal.
Acum începe să vadă nu numai cu ochii; ci
cu întreaga lui conștiință. Nu mai vede pe fiecare om ca pe o entitate separată
ci vede omenirea în întregime.
Când a venit vremea, Rabi s-a căsătorit, a
avut copii, timpul rotindu-se ca pentru fiecare om. Pe când avea 30 de ani, a
trebuit să plece la moșiile părintești care acum se află în Bangladesh și i se
părea că trăiește pe tărâmul de basm al copilăriei. Aici a simțit că Natura se
apropie de el în tăcere, cu ochii plecați asupra-i, îi atinge trupul și
sufletul. Aici gândește că dacă și-ar putea întoarce viața la un moment din
copilărie, și și-ar reîncepe viața din clipa aceea ar folosi-o altfel,
nemai¬lăsând ca zilele să treacă atât de însetate, serbede şi neîmplinite. „Voi
porni în susul curentului într-o barcă pescărească îngustă, cântecele fiindu-mi
singurii tovarăşi de drum. Voi fermeca lumea cu melodiile mele, voi explora
Pământul, descoperindu-i toate colțurile. Voi cunoaşte multă lume şi mă voi
face şi pe mine cunoscut. Plin de viață şi de tinerețe, mă voi revărsa peste
omenire, voi alerga ca vântul. Şi apoi, întorcându-mă acasă, îmi voi petrece
bătrânețea într-o desăvârşită fericire cuvenită unui poet. Nu-i un ideal foarte
înalt. Binefacerea lumii poate fi un ideal superior... Dar fiindcă sunt cum
sunt, nu mă gândesc la ea, nici nu vreau să mor însetat... Nu vreau să las
această viață tinând posturi, uitându-mă la cer, nedormind, polemizând mereu cu
mine însumi, ridicând bariere de fleacuri între mine şi omenire şi trăind
astfel într-o foamete spirituală. În loc să cred că lumea este o păcăleală a
Creatorului şi o cursă a Diavolului, e suficient să trăiesc și să mor ca un om,
să am încredere în semenii mei, să-i iubesc şi, dacă am noroc, să mă bucur de
iubirea lor. Mi-e peste putință să încerc să dispar ca zeii.”
Și s-a făcut că l-a auzit Dumnezeu și i-a
împlinit dorința: cântecele i-au fost tovarăși de drum. A fermecat lumea cu
melodiile lui, a explorat Pământul în toate colțurile lui, ajungând și în
România în 1926. A cunoscut multă lume și s-a făcut și pe el cunoscut prin
propriile traduceri în engleză pentru care a luat Premiul Nobel pentru
Literatură în 1913, până atunci nici un scriitor asiatic nefiind astfel
răsplătit. Apoi alții l-au făcut cunoscut prin traduceri, printre care și sora
mai mare a lui Eminescu, Didi, Amita Bhose, cea care avea să trăiască în
România pentru că auzise legănându-se, fără ploaie, fără vânt, codrul lui
Eminescu. Și rămăsese vrăjită. Didi, copilă de 8 ani, avea să și vadă, de la
balconul casei părintești din Calcutta, marea
de oameni purtându-l pe ultimul
drum pe Cel mai mare dintre sori, dar adevărata întâlnire cu Tagore avea să fie
prin nepoata favorită a acestuia, Indira Devi, căreia îi trimitea Scrisorile
rupte. Indira Devi era președinta unei organizații de femei iar Didi, studentă
fiind, se ocupa de programul alfabetizării adulților. Sunt de atunci 70 de ani,
multe s-au mai întâmplat. „Romantic înnăscut”, așa cum își spunea Rabi, aflăm
că exegeza indiană nu-l clasifică în nici o categorie. Pentru noi, urmaşii lui,
el nu face parte din nici o epocă literară, din contră, perioada în care a
creat el este numită Rabindra-yuga, epoca Rabindra. Deşi adânc înrădăcinat în
tradiţiile şi sentimentele regiunii sale de baştină, Bengal, Cel mai mare
dintre sori este cel mai reprezentativ poet indian şi în acelaşi timp un poet
universal. Într-o perioadă creatoare de peste 60 de ani, s-a inspirat din toate
izvoarele posibile ale culturii subcontinentului indian şi şi-a însuşit o vastă
cultură universală.
În această perioadă lungă de creaţie –
care la rându-i este împărţită în mai multe epoci – şi-a schimbat mereu stilul
literar, mijlocul de a se exprima. Începând cu un stil clasic ornamentat, el a
mers treptat spre simplitate, spre esenţă.
În vremurile noastre mai puțin pline de
povești, noi spunem că a determinat destinul cultural al Indiei: a creat opere
artistice de toate genurile literare, precum și în muzică, pictură și
coregrafie, a înființat o universitate, a format generații de oameni de
cultură.
Complexitatea creației și a personalității
lui Rabindranath Tagore a depășit pe intelectualii Occidentului. Neștiind cum
s-o explice, necunoscând nici o categorie în care să poată încadra această
minte genială, criticii apuseni au găsit un singur termen de caracterizare:
poet mistic. Mesajul filosofiei Upanișadelor și cel al umanismului buddhist,
recreate de acest artist savant, s-au pierdut
în lumea codificată a Europei; poetul Indiei a rămas un mister adorat.
(Amita Bhose)
Muzica lui Tagore, ca și poezia lui, nu a
putut fi încadrată în vreun gen. Se numește, simplu: Rabindra Sangeet – Muzica
lui Tagore.
Dar acum povestea a luat sfârșit, noaptea
a coborât și e timpul ca băiatul să adoarmă. Aceasta fiind formula de încheiere
a basmelor bengaleze. Noi ne vom continua povestea..."
Carmen Musat Coman
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid02Kwp7pS8DmfhXNBLjPRSJuEp2gUUf36L7PneRb3U5eguHPX7smPRCV5RQgNcMNarLl&id=100001112022418
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu