Florentin Popescu - Dialog cultural la kilometrul 0

 

Dialog cultural la kilometrul 0

 

Florentin Popescu : Dacă după îndepărtații noștri ani de colegialitate la Liceul „B.P.Hasdeu”din Buzău nu ne-a fost dat să ne întâlnim decât mai mult prin reviste ( îndeosebi după 1990), iată că a venit momentul să-ți fiu amfitrion în „Bucureștiul literar și artistic”, publicație pe care ai onorat-o de câteva ori prin articole foarte bune și apreciate de cititori. Ei, bine, cititorii sunt dornici să te cunoască și sub acest aspect – de repondentă la un interviu din care să se poată contura, măcar în linii generale, portretul eseistei, romancierei, pamfletarei, cronicarului literar, editoarei Magda Ursache.

Cu ce propui să începem? S-o luăm cronologic, de la anii de școală și de la legăturile tale cu Buzăul, de la statornicirea în „Orașul marilor iubiri”, Iașiul, de la „Cronica”, unde ai fost redactor responsabil de Secția Poezie, de la volumul de debut A patra dimensiune (1973) sau să venim mai încoace.

Magda Ursache: Dragă Fleurentin, să începem cu laguna Bibliotecii „V.Voiculescu” din Buzău, unde m-am simțit cel mai bine în copilăria și-n adolescența mea, una mai tristă decât alta. M-am născut la București. Tata, avocat strălucit la Baroul bucureștean , a fost sfătuit să plece altundeva ca să scape de pușcărie politică (era membru PNȚ) și s-a refugiat la Buzău, în casa bunicilor mei. Și pentru mine, și pentru Alexandru Marinescu –tata- cititul, într-o ierarhizare a valorilor existenței, e pe primul loc. Nici acum nu mă împac cu gândul că n-o să pot citi tot ce-aș vrea să citesc. Am mereu ceva de citit la mine ( nu ceva, ci ceva anume). Sunt dependentă de citit și începutul de orbire m-a îngrozit. Casa devenise un maldăr de hârtii imposibil de descifrat. Și nimic nu-i mai trist decât o bibliotecă necitită. Am făcut două operații și lecturile au putut din nou să-mi suplinească existența, grație doctorului oftalmolog Andrei Irimia.

Cred că în biblioteca din Buzău mai sunt volume care se deschid singure la câte o pagină re-re-recitită de mine. Aud, însă, că s-a mutat într-un mall, ca să se întoarcă Alex.Oproescu, bibliograful emerit, însurat cu ea, cu biblioteca, în mormânt. „Nu mai întreb ce vremuri bat afară” e un vers tragic al Doctorului Vasile Voiculescu, pe urmele căruia ai mers cu folos, Fleurentine. Lasă-mă să te apelez așa, toți bunii mei prieteni au și un nume de la mine, pe lângă cel din buletin.

Am citit mult pe sub băncile liceului. Bonomul, jovialul biolog Aurel Pițu m-a iertat că, în ora lui, citeam Nopți la Serampore. Știa că riscam exmatricularea dacă mi-o confisca. Mi-a luat-o din mână, a deschis fermoarul mapei, a pus romanul lui Eliade acolo și a tras fermoarul la loc. Cel mai drag profesor, Domnul Trandafir al meu: Păturescu de română. M-a dus în biblioteca liceului și mi-a arătat Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Citește cât poți de aici.” Mirosul ei mi-a intrat în piele. Decisiv, m-a influențat profesorul de istorie Cristescu. Gândea ca tata. Eruditul istoric era grand seigneur, deși purta –deliberat – din primăvară până-n toamnă, un basc proletar ponosit și teniși albaștri, la care pusese placheuri. Călca toate consemnele programei. De 7 noiembrie, când se serba Marea Revoluție din octombrie (sau invers), ne vorbea despre oroarea revoluțiilor. Despre cea franceză, de la 1789, ca ruptură a ordinii. Mi-a împrumutat o carte prohibită, Istoria românilor de N. Iorga, pentru care s-a făcut închisoare corecțională în anii stalinismului.În Index librorum prohibitorum, „opera” lui Al.I Ștefănescu, puișorul de tigru al Ninei Cassian, fata cu zestre ilegalistă, Nicolae Iorga figura cu 29 de titluri condamnate la epurare. Eminescu, doar cu 11. Biblioteca lui Cristescu era bibliotecă-pericol. Nu și-a epurat-o. Elevilor favoriți le împrumuta orice, oricât de rară era cartea.

 Pe scara Liceului „Hasdeu”,  am urcat de multe ori, invitată de directorul Ionel Banu, să-mi lansez cărțile.N-am avut niciunde public mai bun, cititori mai avizați decât elevii de acolo. Sper să fie și acum la fel hasdeienii, bine antrenați pentru lectură. De ce spun asta ? Pentru că am auzit recentuț, la TV, un dialog: „Când plouă, merge  un pic de citit?” Și celălalt: ”Ce ești nebun,ești prost? Eu când plouă număr bani.”

 Cultura nu face rating. Cul-tura, da. Scriitorese încinse și grotești încing paginile romanelor de consum. Divertismentul e rege (gol). Dive, descheiate la toate instinctele și divi, tatuați până-n dinți, umplu ecranele.O cantautoare de succes se arăta agasată de Frații Jderi, lectură școlară obligatorie, care i-ar fi stricat rău o vacanță de vară. Ce s-ar fi făcut cu Solenoid ?

E un timp bolnav, virusat, îmi concezi, nu-i așa?, dacă prind înălțime doar in-cultura și sexualitatea extravagantă. Deunăzi, pe Digi 24, Nora Iuga susținea că Dumnezeu este sex. Poate vrea să-l seducă la 90 de ani și să facă sex cu El. Iar Dumnezeu,o știm cu toții, e generos.

Fl. Popescu : În 1975, ai fost forțată să pleci din redacția revistei „Cronica” și ai avut interdicție de semnătură până în 1989. După ‘90, însă, ai revenit în arena literară și ai devenit o prezență dorită și așteptată de multe reviste culturale din țară.

Eu cunosc motivația acestui succes de public, dar presupun că mai sunt și oameni care n-o cunosc. Te rog să le mărturisești de ce și prin ce au fost/sunt de fiecare dată interesante materialele publicate de tine și de ce se citesc cu atâta curiozitate?

Magda Ursache: Cunoști motivația? Atunci spune-o tu. Mie făloșenia mi se pare prostească și nu miroase bine. Printre multele lecții pe care le-am învățat de la Petru se numără și modestia.

Cât despre eliminarea din presă pentru o greșeală de tipar -uf!- , am povestit-o de prea multe ori. N-a fost vina mea. Corectoarea pe care Valer Mitru , tehnoredactorul, o numea  Krupskaia- așa-zisa nevastă a lui Lenin-,  o ființă rigidă, a îngropat ca pisica greșeala (aranjată, pentru că n-a scos-o din pagină, a lăsat-o acolo), iar eu am fost dată afară, deși plătisem tirajul (cinci mii de lei, sumă mare atunci, vreo patru salarii). Nu corectura trebuia să corecteze? Eu eram cap limpede și nu mă avertizase nimeni. Putea să-mi spus conița asta că-i o astfel de bombă în pagină. Eram, chipurile, prietene. Acel cărcat-cărcat-cărcat ternar  (soluția de- a ocoli cuvântul verde a găsit-o Romulus Vulpescu, prin eufonicul r) a apărut în preajma unui citat din Ceaușescu. De ancheta Securității am scăpat , dar de la PCR mi s-a transmis ( prin Corcaci, activist) că, dacă mai dau ceva la presă, va urma alta, mult mai dură. Au urmat două reduceri de activitate (eram ultima venită și nu conta decât vechimea) de la Universitate (titularizarea o obținusem cu cea mai mare notă și cu felicitări rectorale în Sala Senat) și de la Institutul „A. Philippide”, unde predasem norma anuală în trei luni: o monografie de revistă, cum mi se ceruse. Ceea ce nu mi-a folosit la nimic, ca omului din Tecuci motorul. Nu-s nici nostalgică, nici ostalgică, dar trebuie să spun că oribilele constrângeri sociale facilitau o anume libertate individuală. Cine are identitate nu și-o pierde. Biblioteca m-a salvat. Și da, visez biblioteci.

După ce Leonțâcă, așa cum îi spunea Mihai Ursachi, m-a scos de la „Cronica”, am adunat toate plachetele poeților despre care scrisesem ori urma să scriu și le-am dăruit vecinului care deținea bibliotecă la metru. N-am mai putut scrie despre poezie decât puțin , cu greu. O rană prea adâncă se vindecă pe termen lung, spre deloc.

„Nu te supăra pe Poezie, Magda”, mi-a spus Petru. Pusese bun început pe drumul meu literar: recenzia la Rod de Cezar Ivănescu.

Petru m-a ghidat pe nesimțite, după ce ne-am cunoscut, spre lecturi esențiale. Am primit spor util de învățătură. Da, nu prea puteam să țin pasul cu lecturile lui dificile. Nu-i e dat oricui să umble la braț cu Platon, ca Petru Creția, cu Hegel, ca Vasile Gogea, pe contrasens cu Nietzsche, să-l citească în tren pe Hartmann, ca Petru Ursache. Dar în câte domenii nu m-a depășit Petru! Recunosc: n-am capacitatea lui de înțelegere mistică. Mic tratat de estetică teologică , deși intitulat cu smerenie mic, e mare, nu mic. În spital, tot cartea lui Dumnezeu, Noul Testament, o adnota. În patria celestă, pe care Petru o iubește cât a iubit și patria de jos, în bibliocaelli, tot asta face, sunt sigură.

M-a ridicat pe umerii lui, m-a vrut mai sus decât puteam fi. M-a ajutat să urc panta. Nu până-n vârf. Îl cita pe Arsenie Papacioc: Viața e drum în deal și vale. E mai ușor la deal. „Magda, cine spunea? Pentru a scrie trebuie să scrii. Blanchot, nu? Atunci scrie!”

Din ceasurile răvășitoare ale șomajului m-a scos prezența lui. Am avut nevoie vitală de echilibrul lui, de calmul lui, de sfatul lui ziditor. Am traversat eșecuri, strâmbătăți, ură, invidie (marca  Târgului Ieșilor, Dulcele), dar și bucurii esențiale: simple, ocrotitoare, îngerești chiar. Petru mă ajută și acum. Găsesc imediat pe secretair-ul lui plicul cu fișe trebuitoare, citatul care-mi trebuie. „Scrie, Magda, scrie.”

Cenzura era ochi și urechi. În Ecluza, Radu Mareș narează că erau cenzurate și testicolele calului voievodului dintr-o statuie. „Scrie, Magda, scrie ca și cum n-ai trăi în socialism.” Așa am făcut: am predat la Cartea Românească două romane ( ce să fi făcut în realul ceaușiu decât să evadez în imaginar?), dar Bălăiță le-a lălăit cât a putut, deși mă acoperea de laude. Le-am publicat la editurile ieșene Timpul și  Institutul European, după evenimentele decembrii. N-a fost nevoie să schimb niciun cuvânt. Doar am adăugat, la fiecare, câte o addendă postsocialistă.

Fl.Popescu: Nouă, cititorilor tăi (și nu suntem deloc puțini) ne-ai produs, tot după 1989, o mare revelație: ai scris și ai publicat mai multe romane. Recent, în Almanahul Renașterea buzoiană, într-un articol pe care l-ai intitulat Ars expectandi. Mic manual de tehnica așteptării,faci o serie de destăinuiri despre cele șase romane publicate până acum (în treacăt, îți reamintesc că, printre alții, am scris și eu despre unele dintre ele). Zici acolo:

„În ce am crezut când am scris cele șase romane ale mele? În discurs ficțional impur. Orice poate intra în literatură: și războaiele, și războaiele de țesut.Contează montajul.”

Aici te întâlnești cu laureatul Nobel de acum câțiva ani, Orhan Pamuk, care spunea cam la fel. Iată, însă, că ceva mai la vale vii cu date de mare folos pentru viitorii istorici literari: „Mă povestesc uneori, e drept,dar nu-s eu nici Lia, nici Lili-Marleen, favorita mea, nici Iordana Marievici, nici Iris...Și, deși scriu la persoana întâi, nu vreau o egografie. Confuzia de genuri nu strică: amestec produsele imaginarului cu produse ale documentarului: literatura non-fictivă, de non-ficțiune, cu docu-romanul, cu cartea document. Leg proza de eseu, de jurnalism. Nici cotidianul, nici evenimentul nu mă lasă indiferentă.”

Aceste gânduri, făcute publice, eu vin , totuși, să te întreb: Cum s-a întâmplat/cum se întâmplă la tine? Realitatea a determinat ficțiunea sau ficțiunea a impus impregnarea ei cu elemente din realitate?

Magda Ursache: Cred că mai bine ți-ar răspunde Camil Petrescu : „Îți trebuie imaginație ca să vezi lumea  reală.” În fapt, ce a apărut în almanah e un fragment din romanul al șaptelea, Ars expectandi.Mic manual de tehnica așteptării, ajuns la ediția a doua, la Eikon , în 2021. Și e scris pe două voci narative: una a Magdei U., care e și nu e Magda Ursache, și alta a Caterinei și a poveștii ei de iubire. Love of first sight. Două ființe, venite din vieți/culturi/religii diferite, s-au recunoscut una ca jumătatea celeilalte. E o iubire de esență tare care aprinde lumină în ochii femeii.Cine nu știe că dragostea aprinde lumină, ca personajele să nu rătăcească,vai de steaua lui.

Nu mai scrisesem un roman demult. După plecarea lui Petru „în al cincilea anotimp”, cum spune un poet trecut dincolo mult prea devreme, Aurel Dumitrașcu, n-am mai  avut cititorul meu  de roman, nu altul decât Petru. Spun și eu ce-a spus Ștefan Baciu când i-a murit Mira.

Și totuși, în vremi înguste, tulburi, din ce în ce mai strâmbe și strâmte, am fugit în ficțiune, în lumea lui als ob. Am scris Ars expectandi pentru că voiam un colț de ca- și-cum, de ca-și-când. Un personaj din Strigă acum..., Miron Gruia, spune că insuportabilul devine suportabil dacă e trăit pe jumătate. Am dat viața la foc mic după ce Petru a pășit peste pragul albastru. Vita minima (Viața după viață e titlul cărții următoare, de care mă despart greu) durează de aproape nouă ani.

În stare de urgență, de alertă, lecturile, eseurile, publicistica n-au mai putut suplini existența. Și chiar am avut o urgență : să pun erată la starea apăsătoare, aproape de panică, într-o lume nesigură, ambiguă, cu masca pe față. Mască peste tot! Așa că am scris o carte-erată, carte-antidot, carte-antistres, carte-terapeutică. Și ce putea fi decât o poveste de dragoste cu gust de dragoste? Între 31 iulie și 1 decembrie 2020, am vrut să stau în preajma unor îndrăgostiți, în spațiul lor cristalin, dintre rece și fierbinte, unde-i duce iubirea lor fără mască și mănuși de cauciuc. I-am lăsat, la sfârșitul primului volum, iubindu-se la nesfârșit, de-a pururi și o zi, cum spune franțuzul teribil Georges –Emmanuel Clancier, în Eternité plus un jour.  Da, o iubire pentru totdeauna plus o zi. Și da, am încercat o rară senzație stenică. Nu m-am mai simțit în coșmar, în cușcă, în izoletă. „Dar cine poate să te țină pe tine în izoletă?”, m-a liniștit un prieten.  „Nici măcar Arafat.”

Ernesto Sabato spunea că purtarea măștii e o strategie, însă mie nu-mi plac sperieturile de niciun fel. Nici măștile lui Ensor din spațiul public, din ce în ce mai multe și mai hâde. Să ți-l citez pe Pirandello?„ Vei învăța pe cheltuiala ta că de-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri.”

Fl. Popescu : E nevoie de o anume strategie narativă pentru dragostea instant?

Magda Ursache: Nu chiar. La început e ușor: o asezonezi cu toate stelele (ai recunoscut sintagma lui Maiorescu, din jurnal?), cu Urpflanze a lui Goethe (în romanul meu, planta numită popular „doi bani”), cu lacul codrilor albastru, cu fluturi și cu porumbei. Lui îi crește un colț de aripă pe umărul stâng, al inimii, ei, pe umărul drept. Ca pe coperta lui Dan Pătrușcă, lordul băcăuan căruia poezia îi sare pe genunchi. Ea, coperta asta m-a inspirat. Pe urmă a fost mai greu : dragostea  care doare e greu de descris: tristețea absenței, malinconia, așteptarea...Iubirea mare poate fi distructivă : arde, doare, omoară

Fl. Popescu: Va fi o iubire tragică?

Magda Ursache: Nu știu, acum nu știu, Fleurentin. Dar îți pot povesti ce li s-a întâmplat  criticilor mei. Caterina e iubită de mulți ca o ființă cu CI. Am sporit lumea cu un personaj care n-are carte de identitate, dar trăiește? Virgil Rațiu mi-a făcut cea mai frumoasă destăinuire: „Aș fi vrut să fi scris eu acest roman. „ Je suis Magda U.”? Remus-Valeriu Gorgioni mi-a spus că vine-n Iași s-o cunoască pe Caterina. Nu veni. Nu există decât în capul meu. „Dar ai spus că-i vecina ta și că lucrează la Tele Next.” Și m-ai crezut? În Iași nu e niciun Tele Nex.

Baladierul, Rodierul ,Casandrierul Șerban Codrin Denk  mi-a replicat, când i-am spus că e un sâmbure de realitate în Ars expectandi: „Nu fi inconsecvantă. De la tine știu că realitatea e literatură.” Denk a înțeles ușor jocul meu de-a personaj în personaj. La fel Dumitru Augustin Doman, în „Săgetătorul” de 25 mai 2021: „e un meta-roman, un roman cu sertare, nu-i pentru cititorul obișnuit al romanelor de dragoste.” Adevărul e că nu-i floare la ureche jocul personaj în personaj și autor în personaj. E greu de mânuit.

Sunt de multe ori confundată cu femeile mele. De hârtie. De aceea am adus-o în scenă pe Magda U., ca să evit asta. În Amfiteatrul Liceului „Hasdeu”, când lansam romanul Strigă acum..., o elevioară a strigat : „Dar nu sunteți șchioapă.” Defectul de mers era al personajului.

Romanele mele sunt pline de amintiri false. Sunt și episoade care aparțin vieții mele, nu Caterinei. Nu-s ficțiuni.Teama de a nu călca din greșeală pe un melc e a mea. Îi tot mut pe melci de pe trotuar în iarba verde de acasă. I-am dus pe cei doi în pădurile pe care le-am colindat cu Petru. Cum ar spune Blaga: „păduri ce ar putea să fie ,/ și niciodată nu vor fi”. Ioan Adam, în cronica intitulată Scrisori persane, m-a ghicit: „vibrează ceva din propria poveste a Magdei și a Bătrânului”, dar biografemele lor „urcă spre cerul ficțiunii”. La fel a gândit și Pr. Prof. Ioan Teșu: „Ars expectandi e despre iubirea vieții: așadar despre durere și renaștere prin iubire, pierdere vremelnică și câștig veșnic. Iar pentru Magda Ursache toate acestea au un nume: Bătrânu.”

Se poate și invers: ca ficțiunea să fie luată drept realitate. Persanul meu vorbește într-o delicios de defectuoasă limbă, care i-a dus pe câțiva  cu gândul la românaraba  doctorului Arafat. Numai că limba asta am inventat-o eu , în romanul Conversație pe Titanic, cu ceva timp înainte de 2001, când a apărut la  Editura Junimea, a lui Cezar Ivănescu. Iar Raed Arafat nu făcea turul ecranelor cu măsuri peste măsuri. Că i-am și zis Rafalat. Am inventat românaraba asta made of Magda U., pentru că am lucrat  ani la un an pregătitor și știu cum greșesc arabii. Au, mai ales, o limită  fonetică. Astea-s inconvenientele când treci de pe teritoriul ficțiunii pe cel al realității, în spate cu Cântarea Pandemiei. De aceea cer mereu imunitate ficțională, deși știu că bat cuie-n vânt. Se caută, în romanele mele, personaje reale. Or fi vii pesemne.

Fl. Popescu: Aș vrea să venim acum la o altă realitate. Pentru mine ( și nu numai pentru mine) un aspect al biografiei tale a fost /este surprinzător de plăcut: viața de cuplu Magda- Petru Ursache. Continui să cred că ați fost adevărate personaje de roman.Vă completați unul pe altul cum nu prea des se întâmplă într-un mariaj: tu, jovială,vulcanică, plină de umor. El, regretatul Petru, cărturar interiorizat, intelectual rasat, tobă de carte și de idei, istoric literar și etnolog de marcă.Mă gândesc uneori la cuplul vostru minunat și nu pot să nu vă asociez unor Gerda Barbilian, Claudia Millian Minulescu, Puia Florica Rebreanu, Ștefania Velisar Teodoreanu, Agatha Grigorescu- Bacovia, Valentina Pituț, Irina Goanță și alte câteva doamne, soții de scriitori, persoane care au cultivat memoria tovarășilor lor de viață, evocându-le personalitatea după ce au plecat în altă lume ori/și editându-le sau reeditându-le opera. În acest din urmă travaliu (fiindcă, fără îndoială, e un travaliu) te-ai „înhămat” și tu și pentru asta meriți toată prețuirea.

Câte cărți semnate de Petru Ursache ai editat sau reeditat până acum?Ar fi foarte interesant (și o premieră, desigur) să le oferi cititorilor și o schiță de portret a omului cu care ai împărțit ani de viață, idei, gânduri și sentimente, „croind” și realizând împreună proiecte culturale de valoare.Te încumeți? Răspunzi la provocare?

Magda Ursache: Și adevăr, și provocare. Nu le-am numărat pe toate, dar le număr acum. În Seria Etno: Etnosofia, Etnoestetica,Gastrosofia sau Bucătăria Vie, Antropologia, o știință neocolonială, Moartea formei,Miorița.Dosarul mitologic al unei Capodopere, Etnoistorie și imagologie, Istorie, genocid, etnocid, Pulberea de aur, toate tipărite de Eikon. Când Valentin Ajder, eminentul editor a luat, la Librex, Iași, premiul pentru Serie de Autor, a spus, mulțumind juriului : „Mai vedeți pe aici, prin Târgul de carte, altă serie de autor?” Nu mai era alta. Mai am în pregătire, aproape sub tipar, în aceeași Serie Etno, Recurs la Folclor. Deci zece.Va urma Dorul-Dor.

Și tot la Eikon, Titu Maiorescu. esteticianul,Mic tratat de estetică teologică, introducerea în hermeneutica lui Mircea Eliade, intitulată Camera Sambo,Omul din Calidor (monografia Paul Goma), Îndrăgostiți întru moarte sau Erosthanatos la Cezar Ivănescu...Deci încă cinci. Sau șase? A, mai este Albumul intitulat : Petru Ursache, omul bun al culturii românești.Total: 16. Și mai am de lucru.

Ca să scap de cea mai grea (de viețuit) perioadă din viața mea,  începută pe 7 august 2013, am început să-i editez și să-i reeditez cărțile, să restructurez ce-a rămas nestructurat, neisprăvit. Duhovnicul meu, Părintele Ioan, mi- a spus: „Doar n-o să-l bocim acuma. Hai să facem ceva pentru Profesorul Petru.” Mă rog, se roagă și Părintele, să mă țină Atotțiitorul până fac tot ce am de făcut pentru el. Cred că Petru are trecere la Dumnezeu și mă ajută în efortul de voință matinal, s-o iau de la capăt. „Dar tu ai cărțile”, îmi spune. Și când m-au scos din presă, și când am fost pusă pe liber, tot asta îmi spunea: „Dar tu ai cărțile”. Cât timp scriu, suntem doi. Pot număra până la doi.

Munca asta e cel mai sigur și eficient antiinflamator, ca să scap de durere. Dar, ca să răbdăm durerea,  ne trebuie multă putere. Petru a avut-o. Mi-a dat o ultimă lecție la răbdarea durerii: deruta, spaima, panica pot fi învinse prin credință. O studentă a lui de la Facultatea de Teologie, asistentă medicală, mi-a spus atunci, la Terapie Intensivă : „Cheia este să speri când nu mai speri”. Studenții de la Teologie îi spuneau Profesorul de Frumos. N-am auzit niciun „și de-o fi să mor” dinspre Petru. Poate nici n-a vrut să mă sperie. Nu s-a lăsat strivit, umilit, urâțit de frica morții. Ochii lui albaștri căpătaseră vedere nouă, dar și o anume distanțare spirituală. Vedea Lumina.

„Ce ne spune Miorița, Magda? Nu poți învinge Moartea, dar frica de ea poți, o poți învinge.”

 Pe Petru l-au omorât, ca pe bunul păstor, doi ( medici neisprăviți) pe unu. Era ca o pasăre albă, intrată din greșeală la Terapie Intensivă. L- a întărit Dumnezeu să sufere demn. Și dacă suferi cu demnitate, „împăcat și tare”, ai propriul drum al crucii. Răsplătit înmiit de Dumnezeu. Blândul meu confesor, Părintele Ioan C.Teșu, mă consolează că nu există moarte, ci schimbare la față: treci pragul spre viul neîntrerupt. Petru l-a trecut chiar în noaptea Schimbării la față. Pregătit și singur: „Logic, Magda, dacă ți-e frică de moarte, atunci înseamnă că nu crezi în Înviere”. Îl cita pe Ioan Hrisostom.

Bătrânu nu s-a mai întors viu din clinică, dar s-a întors altfel, mai viu decât mine. Lumea pământeană, pentru mine,  s-a strâmtat. N-am mai avut veri (vara s-a călătorit odată cu Petru). Dorința mea cea mare? Să mă aplec spre umărul lui în tramvai și să-l găsesc acolo. Atât. Merg la Eternitatea și mă surprind mângâind lespedea ca pe obrazul lui. Știi când m-a ajuns greul extrem? Când n-am mai putut intra în cimitir din cauza măsurilor pandemice. A fost vorba despre deznădejde.

Vrei o schiță de portret? Iată: directoarea clinicii blestemate l-a invitat pe neașteptate în sala de intervenție, iar Bătrânu a avut o mică ezitare, voia sa-mi dea telefon, să-mi spună ce se întâmplă. I-a spus pe ton ridicat: „Vă e frică? Nu sunteți bărbat.” Habar n-avea cum trecuse Petru Ursache peste valuri de încercări, din cauza firii lui verticale. Decanul Andriescu  îl trăgea mereu la răspundere: „Calci în toate străchinile.” „Străchini PCR?”,venea răspunsul. Pentru tot ce-a îndurat de la politrucii fără cărți care-i invidiau cărțile, sunt sigură că va primi „cunună de bărbăție”, cum îi spune Nil Ascetul.

Stenturile au fost o intervenție total inadecvată.Când cardiologul lui, Dr. Georgeta Datcu, s-a întors din Antalia (n-am putut să ne sfătuim cu ea) a zis: „ Stenturi? De ce stenturi? Nu trebuia să- i pună stenturi.” L-au împins în moarte, a făcut stop cardio-respirator pe masă, l-au resuscitat, și-a revenit, dar Klebsiella, bacteria ucigașă, prin instalația de aer condiționat, a făcut restul. Petru a luat-o pe calea neîntoarsă. A plecat smerit, simplu, discret.O s-o fac și eu la fel. Nu s-a văitat, nu mă vait.Și eu trec spre altundeva, dar lent, prea lent. Tot trec și trec de 9 ani.

Și știi ceva? Bătrânețea nu-i dezavantaj pentru scris. Gap între generații? Ba. Literatura nu-i nici a bătrânilor, nici a tinerilor. E teribil de independentă. C.D. Zeletin, plecat la 82, scria, în De senectute:„Deci, împlinirea unei vârste, 80 să zicem, e mai mult un simbol: e cu putință să-i fi împlinit încă la 70 ori să-i împlinești la 90.”

 Au fost și vibrato-uri mai apăsate în căsnicia noastră, dar eram, când comentam unul altuia ce scrisesem, într-o „dezbinare fericită”. E sintagma lui Heidegger. Petru mi-a decupat-o.

Sentimentul nostru a durat 50 de ani în cap pentru că Bătrânu, cum îi ziceau prietenii,era cel mai tânăr bătrân. Când s-a dus la clinică pentru un control de rutină, aveam atâtea proiecte! Nici lui, nici mie nu ne era de moarte atunci.Urma să plece la Sinaia, la scris, cum făcea în ultimii ani. Știam că va veni fix la 1 septembrie și nu singur: apărea cu carte nouă. Era în stare să-mi pună manuscrisul în brațe încă de pe peron. Abia încăpeam și eu în relația lui conjugală cu cartea pe care o scria.

Am petrecut mult timp în singurătate să-l las să scrie. Non. Rien de rien. Je ne regrette rien. Ba nu , Piaf, taci odată! Regret, regret imens jocul nostru de-a geografia. N-am putut pleca: Securitatea i-a respins peste 10 dosare. Apus în Santorini? Doar pe esplanada Grădinii botanice.Veneția noastră era Ciricul, Lacul Leman, în satul Dorobanț, iar în cafeneaua Ad-hoc de pe Lăpușneanu ne puteam imagina pe trotuar, la Paris, bând un pastis. Regret felul cum îmi povestea străzile Iașului, cum fuseseră ele. Acum nu prea ies, mi se par primejdioase, traversarea lor de una singură doare prea tare.Străzile sunt obosite, oropsite, caprifoiul nu mai miroase cum mirosea, rourusca e tristă.

Fl.Popescu : N-ați vrut să schimbați locul?

Magda Ursache: Petru n-a avut puterea să se despartă de Iași. De România, cu atât mai puțin. „N-aș mai fi eu dacă aș pleca de aici.” Eu visam la o evadare. Mă vedeam la Voice of America, la o revistă a exilului...Poate colaboram la BBC. Nu i-am putut face asta, să-l conving să părăsească locul. „Până și vinul e diferit în funcție de loc, are rădăcini în pământul lui,dar omul?” Și eu aveam multe îndoieli că aș putea părăsi România. La urma urmelor, Jules Verne n-a fost în Carpați, nici Whitman în California.

-  Fl.Popescu: Care crezi că e cea mai importantă carte a lui Petru?

-  N-am nici o îndoială că Istorie, genocid, etnocid. Nu i-a trecut prin minte să fugă de osteneala documentării. A fost crâncenă. A stat ani în șir cu mintea pe atrocitățile din pușcăriile staliniste. Efectul? L-au marcat detaliile devastatoare. Avea coșmaruri provocate de memoriile celor torturați satanic. Spitalul i se părea o carceră, o zarcă. Își imagina că în camera de gardă era un călugăr chinuit nopțile de o fiară : Goiciu, cumnatul lui Gheorghiu Dej, sau un alt monstru, de același calibru.

Petru a trecut prin perioada de religie ilicită: și la Liceul Național, și la Facultatea de Filologie.Colegul și prietenul din clasa a III-a de liceu, Adrian Onofrei, fusese ridicat, de lângă el, de Securitate.Și cât l-a căutat. I-a dedicat o carte.

Țărănușul orfan de tată (murise sub căruță, schija din război îi ajunsese în inimă) a fost educat de preot și de învățător să creadă în eroi și-n martiri (acum contestați de alde Florian), în jertfa lor uriașă de sânge. Și Petru a crezut. În curaj și abnegație. Le-a avut. Mă uit mereu spre coperta cărții Istorie, genocid, etnocid. Un fragment a fost scos de Adrian Alui Gheorghe, la Editura Conta, în 2010. Zorelele albastre  de pe sârma ghimpată –simbolul suferinței împlinite prin putere spirituală. Ediția integrală, de 578 de pagini, a apărut postum, la Eikon, în 2019. Pe copertă, crucile pictorului exilat în SUA, Ștefan Arteni, bunul nostru prieten. Închisoarea comunistă a fost Academia Suferinței. Or, martiriul e treapta de înălțare spre Dumnezeu. „E Calea Apostolilor, Magda. Spre a fi viu  în eternitate cu sufletul.”

Dragă Fleurentin , schițe de portret i-am tot făcut Bătrânului în tot ce am scris. Mai ales în cartea-dialog cu Adrian Alui Gheorghe, Supraviețuiri în post-moralia.   

Fl. Popescu : În Almanahul amintit mai devreme spui că scrii „numai pentru cititorii neapărat cultivați, avertizați”. Ai dreptate. Asta se vede, ca să zic așa, cu ochiul liber. În mai toate articolele pe care le semnezi, te dezvălui ca o justițiară (să fi moștenit înclinația de la tatăl tău care a fost avocat?), ca o ironistă neiertând nimic din ceea ce crezi că frizează anormalul în cultură și în societate: impostura, veleitarismul, cameleonismul unor scriitori după 1990, acțiunea unora de demolare a valorilor culturale naționale, cosmopolitismul, oportunismul, lipsa de un minim patriotism și altele.Toate astea presupun un cod personal de judecăți și evaluări, care m-a făcut ca , într-un articol mai vechi, să te numesc o „Doamnă Chiajna” a literelor actuale. Care este acest cod?

Magda Ursache: Codul meu e scurt și cuprinzător : Gândește/ citește/ scrie/ și fă ce vrei : ești liber. Și tu, care ești și cultivat, și avertizat, știi bine unde bat. Discutam cu Petru despre augustinianul „Iubește și fă ce vrei!”. „E simplu, Magda. Nu crezi în Dumnezeu, nici el nu crede în tine. De aceea spune Mircea Vulcănescu martirul: credința e ori robie, ori vocație benevolă. Accentul trebuie pus pe prima parte. Întâi crede, pe urmă fă ce vrei. Iubește-l pe Dumnezeu și fă ce vrei, ce vrea El să faci.”

Așa este și cu scrisul. Nu crezi în el, nici el nu crede în tine. Pentru mine, scrisul nu-i robie. Îmi oxigenează existența, cum spune Serge Doubrovsky. Am grijă să nu mă relochez, cum doresc „progresiștii”. În literatură, progresul nu duce neapărat la mai bine.L-a depășit careva pe Shakespeare? Sau pe Eminescu? Din fericire, „progresiștii” ăștia insolenți, care înjură de mamă, de biserică  și de țară, care se grăbesc să batjocorească valorile culturale românești, sunt, în cele mai multe cazuri, de un amatorism fără frontiere. Dar, cum sunt experți în sluj-slujire pe cine trebuie, urcă în avioane prezidențiale, primesc premii pentru a-și hrăni orgoliile, li se traduc cărți comerciale, lor și nevestelor. Asta-i treaba! În replică, eu țin capul la suprafața hârtiei și nu mă înec defel în valul de etichetări, ca mătușă patriotică, expirată, retardată etc.

Cât despre normalitate, știi bine că ne aflăm continuu în context cultural neprielnic, dramatic, tragi-comic, oricum, dar nu normal. Am ajuns să mă și întreb:  ce-o fi asta,  normalitate? Și mi se pare datorie civică să reacționez.

Niculae Gheran, bunul prieten și marele păgubos, într-un e-mail din iulie 2018, mă certa cordial să nu mai contabilizez ( „ca o casieriță fișicurile de monede”) eșecurile.Cum să n-o fac dacă văd că se întorc vremile închise? „Ca advocată, rămâi invincibilă.Trimiterile la text trădează, ca totdeauna, atestă seriozitatea documentării, rafinament în distileria ideilor și ironie fină. La vremea fostelor noastre începuturi,tata își exprima entuziasmul cu vorba: „Trăiască mă-ta și tac-tu care te-au făcut.” Fie-le țărâna ușoară.”

Fl. Popescu: În care dintre multele tale ipostaze te simți cel mai bine? În aceea de romancier? De eseist? De pamfletar? De cronicar literar? Și de ce? Argumentează, te rog!

Magda Ursache: Mă simt ca aspiratorul din reclamă : trei în unu. Doar trei, pentru că nu mai sunt cronicar literar după ce mi-a zburat rubrica Liviu Leonte ( nu uita că am avut semnătură interzisă până-n hă-hăt ’89. A fost cutremurul vieții mele, mult mai puternic decât cel din martie ’77). I-a dat-o lui Al. Andriescu, pe care Luca Pițu îl vedea vopsit în roz, cum au făcut cehii cu tancul sovietic, pe vremea lui Dubcek; îi desfăcuse, ca decan, contractul de muncă la Universitatea „Cuza”, deși Luca era într-o clasă intelectuală net superioară mai tuturora. Ei, și stilisticianul a scris postdecembrist, în „Cronica” lui Turtureanu, că mie îmi scrie cărțile Petru Ursache. Halal stilistician care nu percepe diferența de stil între Bătrânu și mine. Dar dacă Petru mi le scrie și acum ? Gata, mă opresc, să nu cad în pamflet. Deși pamfletarul, când e păstrată măsura, cum cerea T. Maiorescu, poate se aude mai bine acum, când suntem copleșiți de mediocritate, incompetență, jocuri de interese și corupție, trădare și jaf. Proza am lăsat-o la o parte o vreme, considerând publicistica mai vizibilă decât romanul. Am rămas câtva timp la marginea ficțiunii. Poate nu i-i dat corcodușului să facă struguri. Dar, oricum aș scrie, tot la docu-roman ajung, nu la click-lit-uri. Am discutat mult cu Bătrânu pe opțiunea: temă sau stil? Bătrânu m-a trimis la Schopenhauer, Parerga și Paralipomena :„numai cine scrie de dragul subiectului scrie ceva care să merite osteneală.” Teme grave: iubire, vină, singurătate, deznădejde... Opțiunea mea e fermă : și temă, și stil. Petru dixit : „Magda, personajul principal ești tu și stilul tău. Ai grijă de stil.”

Fl. Popescu : Dacă ar fi să te detașezi, măcar pentru o clipă, de propria ta operă și ți s-ar cere o judecată obiectivă a ei, pe ce palier te-ai situa în contextul cultural contemporan?

Magda Ursache: Dragă Fleurentin, nu-i treaba mea să mă autoevaluez. În acest caz, când devii propriul piarist literar, dispare limita, dispare cunoașterea de sine. Hybrisul duce la tulburări de personalitate: ești normal și nu mai ești; te supraestimezi, îți umfli nările și te pozezi prea des. Echilibrul, onestitatea , inteligența chiar se cam duc. La mine nu merge asta.

Fl. Popescu: În fine, sunt sigur că trebuie să fi rămas pe dinafară una sau mai multe întrebări pe care ai fi vrut să le auzi și nu ți s-au pus. Care ar fi aceea sau acelea?

Magda Ursache : Prietene, aș fi vrut să-ți vorbesc despre prietenie, pentru că am mulți prieteni: Lucia Negoiță, Luciola, frățica mea de suflet, care mă încurajează necontenit, Mihaela Grădinariu, care mi-a urat să câștig toate războaiele, Florentina Toniță, care mi-a spus că Dumnezeu mă iubește mult, de vreme ce mi-a dăruit un om atât de frumos, ca Bătrânu și altele, și alții. Dar aș umple un „BLA” întreg cu ei/ele.

Mă rezum, pentru că hârtia s-a scumpit, să-ți mărturisesc, cronicare  ( deși m-ai poreclit Doamna Chiajna cea neînfricată și porecla a prins), de ce mi-e frică. În aceste vremi întoarse pe dos, când cartea se scumpește, iar cititorii n-au timp pentru ea, mă tem - și este o viziune epocaliptică- să nu dispară cartea pe hârtie și, odată cu ea, librăriile și bibliotecile. Întîi dispare cititorul, apoi literatura. Și fără scriitori, cum spunea cineva, dispare și țara. Deja țara de la țară a cam dispărut. La Lera, satul tău, sper să fie altfel. Negolit de țărani.

Spaima , subliniez, e că se închide Calea Gutenberg din cauza internetonților, a rețelelor. Satiricul irlandez Jonathan Swift, în Călătoriile lui Gulliver,îi vede pe yahoos lacomi, înapoiați, proști. Poate că asocierea e nedreaptă, dar o fac.

Mă înspăimântă direcția impusă : omul plat post-religios, post-etic, post-etnic, deci dezrădăcinat. Cea mai mare aberație pe care am auzit-o? Cultura e rea, provoacă drame- traume, deteriorează creierul. Numai că asta se întâmplă când n-o ai.

Fl. Popescu : Îți mulțumesc în numele cititorilor și te asigur că la „Bucureștiul literar și artistic”vei afla întotdeauna porțile deschise.

Magda Ursache: Doar o vorbă să-ți mai spun. Ține minte: Eros e mai puternic decât Thanatos. Moartea nu-i desparte pe cei care se iubesc.  

 

 

Sursa: MARIAN ILIE