Poziția
Germaniei în Noua Ordine Mondială a Americii
-
Prof. univ. dr. Michael Hudson, S.U.A.
09
Noiembrie 2022
Germania a devenit un satelit economic al
noului Război Rece al Statelor Unite ale Americii împotriva Rusiei, Chinei și
restului Eurasiei.
Germania și alte țări NATO au fost
invitate să impună sancțiuni comerciale și de investiții reciproce, care vor
supraviețui războiului proxy de astăzi din Ucraina. Președintele american Biden
și purtătorii de cuvânt ai Departamentului său de Stat au explicat că Ucraina
este doar prima arenă de luptă dintr-o dinamică de confruntare mult mai mare,
care împarte azi lumea în două grupuri opuse de alianțe economice. Această
diviziune globală pare să fie o luptă de zece sau douăzeci de ani pentru a
determina dacă economia globală va fi o economie unipolară, dolarizată și
centrată pe Statele Unite, sau o lume multipolară și multicurrency centrată pe
inima Eurasiei cu economii publice/ private mixte.
Președintele Biden a caracterizat această
diviziune ca fiind una între democrații și autocrații. Această terminologie
este un dublu-limbaj tipic orwellian. Prin „democrații” el definește Statele
Unite și oligarhiile financiare occidentale aliate. Scopul lor este de a scoate
planificarea economică din mâinile guvernelor alese și de a o pune în mâinile
Wall Street și a altor centre financiare controlate de SUA. Diplomații
americani folosesc Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială pentru a cere
privatizarea infrastructurii globale și dependența de exporturile de
tehnologie, petrol și alimente din SUA.
Prin „autocrație”, Biden se referă la țări
care rezistă acestei preluări prin financiarizare și privatizare. În practică,
retorica SUA înseamnă promovarea propriei creșteri economice și a standardelor
de viață, menținerea finanțelor și a băncilor ca servicii publice. În esență,
întrebarea este dacă economiile vor fi planificate de centrele bancare pentru a
crea bogăție financiară - prin privatizarea infrastructurii de bază, a
serviciilor publice și a serviciilor sociale, cum ar fi asistența medicală,
pentru a le face monopoluri - sau dacă vor ridica nivelul de trai și
prosperitatea prin menținerea sectorului bancar și prin crearea de fonduri
pentru sănătatea publică, educație, transportul și comunicațiile utile
cetățenilor.
Țara care suferă cele mai mari „daune
colaterale” în această diviziune globală este Germania. Fiind cea mai avansată
economie industrială a Europei, oțelul, produsele chimice, mașinile,
automobilele și alte bunuri de consum germane depind cel mai mult de
importurile de gaze, petrol și metale rusești, de la aluminiu, la titan și
paladiu. Cu toate acestea, în ciuda celor două conducte Nord Stream construite
pentru a furniza Germaniei energie ieftină, Germaniei i s-a cerut să se rupă de
gazul rusesc și să se dezindustrializeze. Aceasta înseamnă sfârșitul
preeminenței sale economice. Cheia creșterii PIB-ului în Germania, ca și în
alte țări, este costul consumului de energie pe lucrător.
Aceste sancțiuni anti-ruse fac ca noul
război rece de astăzi să fie în mod inerent anti-german! Secretarul de Stat
american Anthony Blinken a declarat că Germania ar trebui să înlocuiască gazul
rusesc care sosește prin conductele low-cost, cu gazul lichefiat american la
prețuri ridicate. Pentru a importa acest gaz, Germania va trebui să cheltuiască
rapid mai mult de 5 miliarde de dolari pentru a construi capacitatea portuară
de a procesa transportatorii de GNL. Efectul direct și sigur va fi acela de a
face industria germană necompetitivă. Falimentele se vor multiplica, ocuparea
forței de muncă va scădea, iar liderii germani pro-NATO vor impune țării
depresie economică cronică și scăderea nivelului de trai.
Majoritatea teoriilor politice presupun că
națiunile acționează în propriul lor interes. În caz contrar, ele sunt țări
satelit, care nu sunt stăpânele destinului lor. Germania își subordonează
industria și nivelul de trai dictatelor diplomației americane și interesului
propriu al sectorului de petrol și gaze din SUA. O face în mod voluntar – nu
din cauza forței militare, ci din convingerea ideologică că economia globală
trebuie să fie condusă de planificatorii războiului rece din SUA.
Uneori este mai ușor să înțelegem dinamica
actuală, îndepărtându-ne de propria situație imediată pentru a examina exemple
istorice ale tipului de diplomație politică care dezbină lumea de astăzi. Cea
mai apropiată paralelă pe care o pot găsi este lupta Europei medievale dintre
papalitatea romană și regii germani – ai Sfântului Imperiu Roman – în secolul
al XIII-lea. Acest conflict a divizat Europa în linii foarte asemănătoare cu
cele de astăzi. Mai mulți papi l-au excomunicat pe Frederic al II-lea și pe
alți regi germani, și au mobilizat aliați pentru a lupta împotriva Germaniei și
a controlului acesteia asupra sudului Italiei și Siciliei.
Antagonismul Occidentului împotriva
Estului a fost declanșat de cruciade (1095-1291), la fel cum actualul Război
Rece este o cruciadă împotriva economiilor care amenință dominația SUA asupra
lumii. Războiul medieval împotriva Germaniei a fost despre cine ar trebui să
controleze Europa creștină: papalitatea, papii devenind împărați lumești sau
conducători seculari ai regatelor individuale care pretindeau puterea de a-i
legitima și accepta moral.
Omologul Europei medievale la noul Război
Rece al Statelor Unite ale Americii împotriva Chinei și Rusiei a fost separarea
Bisericilor de Est și de Vest din 1054. Cerând un control unipolar asupra
creștinătății, Leon al IX-lea a excomunicat Biserica Ortodoxă centrată în
Constantinopol și întreaga populație creștină care făcea parte din ea. O
singură episcopie, Roma, s-a desprins de întreaga lume creștină a vremii,
inclusiv de fostele patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei, Constantinopolului
și Ierusalimului.
Această ruptură a creat o problemă
politică pentru diplomația romană: cum să țină toate regatele Europei
occidentale sub controlul său și să pretindă dreptul la subvenții financiare de
la acestea. Acest scop a necesitat subordonarea regilor seculari autorității
religioase papale. În 1074, Grigore al VII-lea a anunțat 27 de dictate papale
care descriu strategia administrativă pentru ca Roma să-și blocheze puterea
asupra Europei.
Aceste cereri papale au o paralelă
izbitoare cu diplomația americană de astăzi. În ambele cazuri, interesele
militare și globale implică sublimarea sub forma unui spirit de cruciadă
ideologică pentru a cimenta sentimentul de solidaritate pe care îl cere orice sistem
de dominație imperială. Logica este atemporală și universală!
Dictatele papale au fost radicale din două
puncte de vedere. În primul rând, ei l-au ridicat pe episcopul Romei deasupra
tuturor celorlalte episcopii, creând astfel papalitatea modernă. Clauza 3
prevedea că numai papa avea puterea de a învesti episcopi, deci să numească, să
detroneze sau să reinstituie episcopi. Întărind acest lucru, clauza 25 i-a dat
papei dreptul de a numi (sau detrona) episcopi, nu suverani locali. Iar clauza
12 i-a dat papei dreptul de a-i detrona pe împărați, după clauza 9, obligând
„toți prinții să sărute doar picioarele papei” pentru a fi considerați suverani
legitimi.
În mod similar, astăzi, diplomații
americani pretind dreptul de a desemna cine ar trebui să fie recunoscut ca șef
de stat al unei națiuni. În 1953, l-au răsturnat pe liderul ales al Iranului și
l-au înlocuit cu dictatura militară a Șahului. Acest principiu oferă
diplomaților americani dreptul de a sponsoriza „revoluțiile colorate” pentru
schimbarea regimului, cum ar fi sponsorizarea dictaturilor militare
latino-americane, care creează oligarhii de tip client, pentru a servi
intereselor comerciale și financiare ale SUA. Lovitura de stat din 2014 din
Ucraina este doar cea mai recentă exercitare a acestui drept al Statelor Unite
de a numi și de a demite lideri.
Mai recent, diplomații americani l-au
numit pe Juan Guaidó în funcția de șef de stat al Venezuelei în locul
președintelui ales și au predat rezervele de aur ale acestei țări. Președintele
Biden a insistat ca Rusia să-l concedieze pe Putin și să pună în locul său un
lider mai pro-american. Acest „drept” de a alege șefii de stat a fost o
caracteristică constantă a politicii SUA încă din lunga sa istorie de
interferență politică în afacerile politice europene de la cel de-Al Doilea
Război Mondial.
A doua trăsătură radicală a dictatelor
papale a fost că au exclus orice ideologie și politică care se abate de la
autoritatea papală. Clauza 2 prevedea că numai Papa putea fi numit „Universal”.
Orice dezacord a devenit, prin definiție, eretic. Clauza 17 prevedea că nici un
capitol sau carte nu poate fi considerată canonică fără autoritatea papală.
O cerere similară cu cea formulată de
ideologia actuală a SUA a „piețelor libere” financiarizate și privatizate,
adică dereglementarea puterii guvernamentale de a modela economiile care ar
avea alte interese decât cele ale elitelor financiare și corporative centrate
pe SUA.
Cererea de universalitate în Noul Război
Rece de astăzi este ascunsă în limbajul „democrației”. Dar definiția
democrației în noul Război Rece de astăzi este pur și simplu „pro-SUA”, și mai
precis privatizarea neoliberală ca o nouă religie economică sponsorizată de
SUA. Această etică este considerată o „știință”, la fel ca și premiul
cvasi-Nobel pentru economie. Acesta este eufemismul modern pentru economia
neoliberală a Școlii din Chicago, programele de austeritate ale FMI și
favoritismul fiscal pentru cei bogați.
Dictatele Papale au definit o strategie de
blocare a controlului unipolar asupra regatelor seculare. Ei afirmă prioritatea
papei asupra regilor lumii, în special asupra împăraților Sfântului Imperiu
Roman. Clauza 26 le dă papilor puterea de a excomunica pe oricine „nu este
împăcat cu Biserica Romană”. Acest principiu implica clauza 27, care îi
permitea papei să „absolve supușii de fidelitatea lor față de oamenii răi”.
Acest lucru a încurajat versiunea medievală a „revoluțiilor colorate” pentru a
aduce schimbarea regimului.
Ceea ce a unit țările în această
solidaritate a fost antagonismul față de societățile care nu sunt supuse
controlului papal centralizat – necredincioșii musulmani care dețineau
Ierusalimul, dar și catharii francezi și oricine altcineva considerat eretic.
Mai presus de toate, a existat ostilitate față de regiuni suficient de
puternice pentru a rezista cererilor papale de tribut financiar.
Astăzi, echivalentul unei astfel de puteri
ideologice de a excomunica ereticii care rezistă cererilor de ascultare și
tribut ar fi Organizația Mondială a Comerțului, Banca Mondială și FMI, care
dictează practicile economice și stabilesc „condiționalități” pe care toate
guvernele membre trebuie să le urmeze, sub imperiul sancțiunilor SUA –
versiunea modernă a excomunicării țărilor care nu acceptă suzeranitatea SUA.
Clauza 19 din dictate prevedea că papa nu poate fi judecat de nimeni – la fel
cum astăzi, Statele Unite refuză să-și supună acțiunile la hotărârile Curții
Internaționale de Justiție (CIJ). În mod similar, astăzi, dictatele Statelor
Unite prin intermediul NATO și al altor organisme (cum ar fi FMI și Banca
Mondială) ar trebui să fie urmărite de sateliții lor fără opoziție. După cum a
spus Margaret Thatcher despre privatizarea sa neoliberală care a distrus
sectorul public britanic, „There Is No Alternative” (TINA).
Punctul meu de vedere este să subliniez
analogia dintre sancțiunile pe care Statele Unite le impun astăzi tuturor
țărilor care nu își urmează propriile cerințe diplomatice. Sancțiunile
comerciale sunt o formă de excomunicare. Ele inversează principiul Tratatului
de la Westfalia din1648, care a făcut ca fiecare țară și liderii săi să fie
independenți de interferențele străine. Președintele Biden caracterizează
amestecul SUA ca asigurând noua sa antiteză între „democrație” și „autocrație”.
Așa cum ziceam mai sus, prin democrație, el presupune o oligarhie clientelară
controlată de SUA, care creează bogăție financiară prin reducerea nivelului de
trai al lucrătorilor, spre deosebire de economiile publice/private mixte care
vizează promovarea standardelor de viață și a solidarității sociale.
Așa cum am menționat, prin excomunicarea
Bisericii Ortodoxe centrate în Constantinopol și a populației sale creștine,
Marea Schismă a creat fatidica linie religioasă de demarcație care a separat
„Occidentul” de „Răsărit” în ultimul mileniu. Această diviziune a fost atât de
importantă încât Vladimir Putin a citat-o în discursul său din 30 septembrie
2022, pentru a descrie ruptura actuală cu economiile occidentale centrate pe
Statele Unite și NATO.
În secolele al XII-lea și al XIII-lea,
cuceritorii normanzi ai Angliei, Franței și altor țări, precum și regii
germani, au protestat în mod repetat, au fost excomunicați de mai multe ori,
dar în cele din urmă au cedat cererilor papale. Abia în secolul al XVI-lea,
Martin Luther, Ulrich Zwingli și Henric al VIII-lea au creat în cele din urmă o
alternativă protestantă la Roma, făcând astfel creștinismul occidental
multipolar.
De ce a durat atât de mult? Răspunsul este
că cruciadele au oferit un centru de greutate ideologic organizatoric. Aceasta
a fost analogia medievală cu Noul Război Rece de astăzi între Est și Vest.
Cruciadele au creat un focar spiritual de „reformă morală” mobilizând ura
împotriva „celuilalt” - Estul musulman și al evreilor și creștinilor din ce în
ce mai europeni, care se despărțeau de sub controlul roman. Aceasta a fost
analogia medievală cu actualele doctrine neoliberale ale „pieței libere” ale
oligarhiei financiare americane și ostilitatea acesteia față de China, Rusia și
alte națiuni care nu urmează această ideologie.
În actualul Nou Război Rece, ideologia
neoliberală a Occidentului mobilizează frica și ura față de „celălalt”,
demonizând națiunile care urmează o cale independentă ca „regimuri
autocratice”. Rasismul categoric este încurajat împotriva unor popoare întregi,
după cum reiese din rusofobie și „Cancel Culture – Anularea Culturii”, care
sunt în prezent agresive în Occident.
Așa cum tranziția multipolară a
creștinătății occidentale a necesitat alternativa protestantă a secolului al
XVI-lea, ruperea inimii Eurasiei cu Occidentul NATO centrat pe bănci, trebuie
consolidată printr-o ideologie alternativă cu privire la modul de organizare a
economiilor mixte publice/private și a infrastructurii lor financiare.
Bisericile medievale din Occident au fost
mobilizate pentru a contribui la alte subvenții acordate papalității pentru
războaiele pe care le-a purtat împotriva conducătorilor care s-au opus
cererilor papale. Anglia a jucat rolul de mare victimă pe care Germania îl
joacă astăzi. Taxele uriașe englezești, aparent percepute pentru a finanța
cruciadele, au fost deturnate pentru a lupta împotriva lui Frederic al II-lea,
Conrad și Manfred I din Sicilia. Această delapidare a fost finanțată de
bancherii papali din nordul Italiei și transformată în datorii regale
transferate întregii economii.
Baronii Angliei au purtat un război civil
împotriva lui Henric al III-lea în anii 1260, punând capăt complicității sale
de a sacrifica economia la cererile papale.
Ceea ce a pus capăt puterii papalității
asupra altor țări a fost sfârșitul războiului său împotriva Estului. Când
cruciații au pierdut Acra, capitala Ierusalimului, în 1291, papalitatea a
pierdut controlul asupra creștinătății. Nu mai era „rău” de luptat, iar
„binele” își pierduse centrul de greutate și coerența. În 1307, francezul Filip
al IV-lea a confiscat averea marelui ordin bancar militar al Bisericii, cel al
templierilor Templului din Paris. Alți conducători au naționalizat averile
templierilor, iar sistemele monetare au fost îndepărtate din mâinile Bisericii.
Fără un dușman comun definit și mobilizat de Roma, papalitatea și-a pierdut
puterea ideologică unipolară asupra Europei occidentale.
Echivalentul modern al respingerii
templierilor și al finanțării papale ar fi ca țările să se retragă din noul
Război Rece american. Ei ar respinge standardul dolarului și sistemul bancar și
financiar american, ceea ce se întâmplă pe măsură ce tot mai multe țări văd
Rusia și China nu ca adversari, ci ca prezentând oportunități mari de beneficii
economice reciproce.
Promisiunea încălcată de câștig reciproc
între Germania și Rusia
Dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 a
promis sfârșitul Războiului Rece. Pactul de la Varșovia a fost dizolvat,
Germania a fost reunificată, iar diplomații americani au promis sfârșitul NATO,
pentru că amenințarea militară sovietică nu mai exista. Liderii ruși au cedat
speranței că, așa cum a exprimat președintele Putin, va fi creată o nouă
economie paneuropeană de la Lisabona la Vladivostok. Germania, în special, a
trebuit să ia inițiativa de a investi în Rusia și de a-și restructura industria
în conformitate cu principii mai eficiente. Rusia ar plăti pentru acest
transfer de tehnologie prin furnizarea de gaze și petrol, precum și nichel,
aluminiu, titan și paladiu.
Nu s-a intenționat ca NATO să fie extins
până la punctul de a amenința cu un Nou Război Rece, cu atât mai puțin să
sprijine Ucraina, recunoscută drept cea mai coruptă cleptocrație a Europei,
condusă de partide extremiste care se identifică cu însemnele naziste germane.
Cum se explică faptul că potențialul
aparent logic de câștig reciproc dintre Europa de Vest și fostele economii
sovietice s-a transformat într-o sponsorizare a cleptocrațiilor oligarhice?
Distrugerea gazoductului Nord Stream rezumă această dinamică în câteva cuvinte.
Timp de aproape un deceniu, Statele Unite au cerut în mod constant Germaniei să
nu se mai bazeze pe energia rusă. Aceste solicitări au fost respinse de Gerhard
Schroeder, Angela Merkel și liderii de afaceri germani. Ei au subliniat logica
economică evidentă a unui schimb reciproc de bunuri fabricate în Germania
pentru materii prime rusești. Problema SUA a fost cum să împiedice Germania să
aprobe conducta Nord Stream 2.
Victoria Nuland, președintele Biden și
alți diplomați americani au demonstrat că modalitatea de a face acest lucru
este de a incita la ură față de Rusia. Noul Război Rece a fost prezentat ca o
nouă cruciadă. Acesta este modul în care George W. Bush a descris atacul SUA
asupra Irakului pentru a confisca puțurile sale de petrol. Lovitura de stat
sponsorizată de SUA în 2014 a creat un regim ucrainean marionetă care a
petrecut opt ani bombardând provinciile estice vorbitoare de limbă rusă. Prin
urmare, NATO a determinat un răspuns militar rusesc. Incitarea a reușit, iar
răspunsul rus dorit a fost etichetat în mod corespunzător drept o atrocitate
neprovocată. Protecția civililor a fost descrisă în mass-media sponsorizată de
NATO ca fiind atât de ofensivă încât merită sancțiunile comerciale și
investiționale care au fost impuse din februarie. Asta înseamnă o cruciadă.
Rezultatul este că lumea este împărțită în
două tabere: NATO centrat pe SUA și respectiv, coaliția eurasiatică emergentă.
Un efect secundar al acestei dinamici a fost acela de a lăsa Germania în
imposibilitatea de a urmări politica economică a relațiilor comerciale și de investiții
reciproc avantajoase cu Rusia (și poate și cu China). Cancelarul german Olaf
Scholz se află săptămâna aceasta în vizită în China pentru a-i cere să-și
dezmembreze sectorul public și să înceteze subvenționarea economiei sale, în
caz contrar Germania și Europa urmând să impună sancțiuni asupra comerțului cu
China. Nu există nicio șansă ca China să poată satisface această cerere
ridicolă, atâta timp cât Statele Unite sau orice altă economie industrială
continuă să subvenționeze propriul sector de microcipuri și alte
sectoare-cheie. Consiliul German pentru Relații Externe este o aripă
neoliberală „libertariană” a NATO care cere dezindustrializarea Germaniei și
dependența acesteia de Statele Unite pentru comerțul său, cu excluderea Chinei,
Rusiei și aliaților lor. Acesta promite astfel să fie ultimul cui în sicriul
economic al Germaniei.
Un alt produs secundar al Noului Război
Rece din SUA a fost de a pune capăt oricărui plan internațional de a opri
încălzirea globală. Una dintre pietrele de temelie ale diplomației economice
americane este că companiile sale petroliere și cele ale aliaților săi din NATO
controlează aprovizionarea globală cu petrol și gaze – adică reduc dependența
de combustibilii pe bază de carbon. Acesta este scopul războiului NATO din
Irak, Libia, Siria, Afganistan și Ucraina. Nu este la fel de abstract ca
„Democrații versus Autocrații.” Este vorba despre capacitatea Statelor Unite de
a dăuna altor țări prin perturbarea accesului acestora la energie și la alte
nevoi de bază.
Fără narațiunea „bine versus rău” a Noului
Război Rece, sancțiunile americane își vor pierde rațiunea de a fi în acest
atac american asupra protecției mediului și asupra comerțului reciproc dintre
Europa de Vest și Rusia și China. În acest context, are loc lupta de astăzi din
Ucraina, care va fi doar primul pas într-o luptă de 20 de ani pe care Statele
Unite intenționează să o ducă pentru a împiedica lumea să devină multipolară.
Acest proces va bloca Germania și Europa, ce vor fi aflate în dependență de
aprovizionarea cu GNL din SUA.
Trucul este să încercăm să convingem
Germania că ar fi dependentă de Statele Unite pentru securitatea sa militară.
Germania trebuie cu adevărat protejată de războiul SUA împotriva Chinei și
Rusiei care marginalizează și „ukrainizează” Europa.
Guvernele occidentale nu au cerut
încetarea negociată a acestui război, deoarece nu a fost declarat nici un
război în Ucraina. Statele Unite nu declară război nicăieri, deoarece acest
lucru ar necesita o declarație a Congresului în conformitate cu Constituția
Statelor Unite ale Americii. Astfel, armatele Statelor Unite și NATO au
bombardat, au organizat revoluții colorate, au intervenit în politica internă
(făcând învechite Tratatele de la Westfalia din 1648) și au impus sancțiunile
care au sfâșiat Germania și vecinii săi europeni.
Cum pot negocierile să „pună capăt” unui
război care fie nu are declarație de război, fie este o strategie pe termen
lung de dominație unipolară totală a lumii?
Răspunsul este că nu se poate pune capăt
până când nu se va înlocui o alternativă la actualul set de instituții
internaționale centrate pe SUA. Acest lucru necesită crearea de noi instituții
care să reflecte o alternativă la viziunea neoliberală centrată pe bancă,
conform căreia economiile ar trebui privatizate cu planificarea dictată de
către centrele financiare. Rosa Luxemburg a caracterizat alegerea ca fiind
între socialism și barbarie. Am schițat dinamica politică a unei alternative în
cartea mea recentă, „Destinul civilizației (Michael Hudson este economist american,
profesor de economie la Universitatea Missouri–Kansas City și cercetător la
Institutul de Economie Levy din Bard College, fost analist de pe Wall Street,
consultant politic, comentator și jurnalist).
---------------------------------------------------------------
[1] Sursa -
https://michael-hudson.com/2022/11/germanys-position-in-americas-new-world-order/
- 2 noiembrie 2022.
Text original
Germany’s position in America’s New World
Order
Germany has become an economic satellite
of America’s New Cold War with Russia, China and the rest of Eurasia.
Germany and other NATO countries have been
told to impose trade and investment sanctions upon themselves that will outlast
today’s proxy war in Ukraine. U.S. President Biden and his State Department
spokesmen have explained that Ukraine is just the opening arena in a much
broader dynamic that is splitting the world into two opposing sets of economic
alliances. This global fracture promises to be a ten- or twenty-year struggle
to determine whether the world economy will be a unipolar U.S.-centered
dollarized economy, or a multipolar, multi-currency world centered on the
Eurasian heartland with mixed public/private economies.
President Biden has characterized this
split as being between democracies and autocracies. The terminology is typical
Orwellian double-speak. By “democracies” he means the U.S. and allied Western
financial oligarchies. Their aim is to shift economic planning out of the hands
of elected governments to Wall Street and other financial centers under U.S.
control. U.S. diplomats use the International Monetary Fund and World Bank to
demand privatization of the world’s infrastructure and dependency on U.S.
technology, oil and food exports.
By “autocracy,” Biden means countries
resisting this financialization and privatization takeover. In practice, U.S.
rhetoric means promoting its own economic growth and living standards, keeping
finance and banking as public utilities. What basically is at issue is whether
economies will be planned by banking centers to create financial wealth – by
privatizing basic infrastructure, public utilities and social services such as
health care into monopolies – or by raising living standards and prosperity by
keeping banking and money creation, public health, education, transportation
and communications in public hands.
The country suffering the most “collateral
damage” in this global fracture is Germany. As Europe’s most advanced
industrial economy, German steel, chemicals, machinery, automotives and other
consumer goods are the most highly dependent on imports of Russian gas, oil and
metals from aluminum to titanium and palladium. Yet despite two Nord Stream
pipelines built to provide Germany with low-priced energy, Germany has been
told to cut itself off from Russian gas and de-industrialize. This means the
end of its economic preeminence. The key to GDP growth in Germany, as in other
countries, is energy consumption per worker.
These anti-Russian sanctions make today’s
New Cold War inherently anti-German. U.S. Secretary of State Anthony Blinken
has said that Germany should replace low-priced Russian pipeline gas with
high-priced U.S. LNG gas. To import this gas, Germany will have to spend over
$5 billion quickly to build port capacity to handle LNG tankers. The effect
will be to make German industry uncompetitive. Bankruptcies will spread,
employment will decline, and Germany’s pro-NATO leaders will impose a chronic
depression and falling living standards.
Most political theory assumes that nations
will act in their own self-interest. Otherwise they are satellite countries,
not in control of their own fate. Germany is subordinating its industry and
living standards to the dictates of U.S. diplomacy and the self-interest of
America’s oil and gas sector. It is doing this voluntarily – not because of
military force but out of an ideological belief that the world economy should
be run by U.S. Cold War planners.
Sometimes it is easier to understand
today’s dynamics by stepping away from one’s own immediate situation to look at
historical examples of the kind of political diplomacy that one sees splitting
today’s world. The closest parallel that I can find is medieval Europe’s fight
by the Roman papacy against German kings – the Holy Roman Emperors – in the
13th century. That conflict split Europe along lines much like those of today.
A series of popes excommunicated Frederick II and other German kings and
mobilized allies to fight against Germany and its control of southern Italy and
Sicily.
Western antagonism against the East was
incited by the Crusades (1095-1291), just as today’s Cold War is a crusade
against economies threatening U.S. dominance of the world. The medieval war
against Germany was over who should control Christian Europe: the papacy, with
the popes becoming worldly emperors, or secular rulers of individual kingdoms
by claiming the power to morally legitimize and accept them.
Medieval Europe’s analogue to America’s
New Cold War against China and Russia was the Great Schism in 1054. Demanding
unipolar control over Christendom, Leo IX excommunicated the Orthodox Church
centered in Constantinople and the entire Christian population that belonged to
it. A single bishopric, Rome, cut itself off from the entire Christian world of
the time, including the ancient Patriarchates of Alexandria, Antioch,
Constantinople and Jerusalem.
This break-away created a political
problem for Roman diplomacy: How to hold all the Western European kingdoms
under its control and claim the right for financial subsidy from them. That aim
required subordinating secular kings to papal religious authority. In 1074,
Gregory VII, Hildebrand, announced 27 Papal Dictates outlining the
administrative strategy for Rome to lock in its power over Europe.
These papal demands are in striking
parallel to today’s U.S. diplomacy. In both cases military and worldly interests
require a sublimation in the form of an ideological crusading spirit to cement
the sense of solidarity that any system of imperial domination requires. The
logic is timeless and universal.
The Papal Dictates were radical in two
major ways. First of all, they elevated the bishop of Rome above all other
bishoprics, creating the modern papacy. Clause 3 ruled that the pope alone had
the power of investiture to appoint bishops or to depose or reinstate them.
Reinforcing this, Clause 25 gave the right of appointing (or deposing) bishops
to the pope, not to local rulers. And Clause 12 gave the pope the right to
depose emperors, following Clause 9, obliging “all princes to kiss the feet of
the Pope alone” in order to be deemed legitimate rulers.
Likewise today, U.S. diplomats claim the
right to name who should be recognized as a nation’s head of state. In 1953
they overthrew Iran’s elected leader and replaced him with the Shah’s military
dictatorship. That principle gives U.S. diplomats the right to sponsor “color
revolutions” for regime-change, such as their sponsorship of Latin American
military dictatorships creating client oligarchies to serve U.S. corporate and
financial interests. The 2014 coup in Ukraine is just the latest exercise of
this U.S. right to appoint and depose leaders.
More recently, U.S. diplomats have
appointed Juan Guaidó as Venezuela’s head of state instead of its elected
president, and turned over that country’s gold reserves to him. President Biden
has insisted that Russia must remove Putin and put a more pro-U.S. leader in
his place. This “right” to select heads of state has been a constant in U.S.
policy spanning its long history of political meddling in European political
affairs since World War II.
The second radical feature of the Papal
Dictates was their exclusion of all ideology and policy that diverged from
papal authority. Clause 2 stated that only the Pope could be called
“Universal.” Any disagreement was, by definition, heretical. Clause 17 stated
that no chapter or book could be considered canonical without papal authority.
A similar demand as is being made by
today’s U.S.-sponsored ideology of financialized and privatized “free markets,”
meaning deregulation of government power to shape economies in interests other
than those of U.S.-centered financial and corporate elites.
The demand for universality in today’s New
Cold War is cloaked in the language of “democracy.” But the definition of
democracy in today’s New Cold War is simply “pro-U.S.,” and specifically
neoliberal privatization as the U.S.-sponsored new economic religion. This
ethic is deemed to be “science,” as in the quasi-Nobel Memorial Prize in the
Economic Sciences. That is the modern euphemism for neoliberal Chicago-School
junk economics, IMF austerity programs and tax favoritism for the wealthy.
The Papal Dictates spelt out a strategy
for locking in unipolar control over secular realms. They asserted papal
precedence over worldly kings, above all over Germany’s Holy Roman Emperors.
Clause 26 gave popes authority to excommunicate whomever was “not at peace with
the Roman Church.” That principle implied the concluding Clause 27, enabling
the pope to “absolve subjects from their fealty to wicked men.” This encouraged
the medieval version of “color revolutions” to bring about regime change.
What united countries in this solidarity
was an antagonism to societies not subject to centralized papal control – the
Moslem Infidels who held Jerusalem, and also the French Cathars and anyone else
deemed to be a heretic. Above all there was hostility toward regions strong
enough to resist papal demands for financial tribute.
Today’s counterpart to such ideological
power to excommunicate heretics resisting demands for obedience and tribute
would be the World Trade Organization, World Bank and IMF dictating economic
practices and setting “conditionalities” for all member governments to follow,
on pain of U.S. sanctions – the modern version of excommunication of countries
not accepting U.S. suzerainty. Clause 19 of the Dictates ruled that the pope
could be judged by no one – just as today, the United States refuses to subject
its actions to rulings by the World Court. Likewise today, U.S. dictates via
NATO and other arms (such as the IMF and World Bank) are expected to be followed
by U.S. satellites without question. As Margaret Thatcher said of her
neoliberal privatization that destroyed Britain’s public sector, There Is No
Alternative (TINA).
My point is to emphasize the analogy with
today’s U.S. sanctions against all countries not following its own diplomatic
demands. Trade sanctions are a form of excommunication. They reverse the 1648
Treaty of Westphalia’s principle that made each country and its rulers
independent from foreign meddling. President Biden characterizes U.S. interference
as ensuring his new antithesis between “democracy” and “autocracy.” By
democracy he means a client oligarchy under U.S. control, creating financial
wealth by reducing living standards for labor, as opposed to mixed
public/private economies aiming at promoting living standards and social
solidarity.
As I have mentioned, by excommunicating
the Orthodox Church centered in Constantinople and its Christian population,
the Great Schism created the fateful religious dividing line that has split
“the West” from the East for the past millennium. That split was so important
that Vladimir Putin cited it as part of his September 30, 2022 speech
describing today’s break away from the U.S. and NATO centered Western
economies.
The 12th and 13th centuries saw Norman
conquerors of England, France and other countries, along with German kings,
protest repeatedly, be excommunicated repeatedly, yet ultimately succumb to
papal demands. It took until the 16th century for Martin Luther, Zwingli and
Henry VIII finally to create a Protestant alternative to Rome, making Western
Christianity multi-polar.
Why did it take so long? The answer is
that the Crusades provided an organizing ideological gravity. That was the
medieval analogy to today’s New Cold War between East and West. The Crusades
created a spiritual focus of “moral reform” by mobilizing hatred against “the
other” – the Moslem East, and increasingly Jews and European Christian
dissenters from Roman control. That was the medieval analogy to today’s
neoliberal “free market” doctrines of America’s financial oligarchy and its
hostility to China, Russia and other nations not following that ideology.
In today’s New Cold War, the West’s
neoliberal ideology is mobilizing fear and hatred of “the other,” demonizing
nations that follow an independent path as “autocratic regimes.” Outright
racism is fostered toward entire peoples, as evident in the Russophobia and
Cancel Culture currently sweeping the West.
Just as Western Christianity’s multi-polar
transition required the 16th century’s Protestant alternative, the Eurasian
heartland’s break from the bank-centered NATO West must be consolidated by an
alternative ideology regarding how to organize mixed public/private economies
and their financial infrastructure.
Medieval churches in the West were drained
of their alms and endowments to contribute Peter’s Pence and other subsidy to
the papacy for the wars it was fighting against rulers who resisted papal
demands. England played the role of major victim that Germany plays today.
Enormous English taxes were levied ostensibly to finance the Crusades were
diverted to fight Frederick II, Conrad and Manfred in Sicily. That diversion
was financed by papal bankers from northern Italy (Lombards and Cahorsins), and
became royal debts passed down throughout the economy.
England’s barons waged a civil war against
Henry II in the 1260s, ending his complicity in sacrificing the economy to
papal demands.
What ended the papacy’s power over other
countries was the ending of its war against the East. When the Crusaders lost
Acre, the capital of Jerusalem in 1291, the papacy lost its control over
Christendom. There was no more “evil” to fight, and the “good” had lost its
center of gravity and coherence. In 1307, France’s Philip IV (“the Fair”)
seized the Church’s great military banking order’s wealth, that of the Templars
in the Paris Temple. Other rulers also nationalized the Templars, and monetary
systems were taken out of the hands of the Church. Without a common enemy
defined and mobilized by Rome, the papacy lost its unipolar ideological power
over Western Europe.
The modern equivalent to the rejection of
the Templars and papal finance would be for countries to withdraw from
America’s New Cold War. They would reject the dollar standard and the U.S.
banking and financial system that is happening as more and more countries see
Russia and China not as adversaries but as presenting great opportunities for
mutual economic advantage.
The broken promise of mutual gain between
Germany and Russia
The dissolution of the Soviet Union in
1991 promised an end to the Cold War. The Warsaw Pact was disbanded, Germany
was reunified, and American diplomats promised an end to NATO, because a Soviet
military threat no longer existed. Russian leaders indulged in the hope that,
as President Putin expressed it, a new pan-European economy would be created
from Lisbon to Vladivostok. Germany in particular was expected to take the lead
in investing in Russia and restructuring its industry along more efficient
lines. Russia would pay for this technology transfer by supplying gas and oil,
along with nickel, aluminium, titanium and palladium.
There was no anticipation that NATO would
be expanded to threaten a New Cold War, much less that it would back Ukraine,
recognized as the most corrupt kleptocracy in Europe, into being led by
extremist parties identifying themselves by German Nazi insignia.
How do we explain why the seemingly
logical potential of mutual gain between Western Europe and the former Soviet
economies turned into a sponsorship of oligarchic kleptocracies. The Nord
Stream pipeline’s destruction capsulizes the dynamics in a nutshell. For almost
a decade a constant U.S. demand has been for Germany to reject its reliance on
Russian energy. These demands were opposed by Gerhardt Schroeder, Angela Merkel
and German business leaders. They pointed to the obvious economic logic of
mutual trade of German manufactures for Russian raw materials.
The U.S. problem was how to stop Germany
from approving the Nord Stream 2 pipeline.
Victoria Nuland, President Biden and other
U.S. diplomats demonstrated that the way to do that was to incite a hatred of
Russia. The New Cold War was framed as a new Crusade. That was how George W.
Bush had described America’s attack on Iraq to seize its oil wells. The
U.S.-sponsored 2014 coup created a puppet Ukrainian regime that has spent eight
years bombing of the Russian-speaking Eastern provinces. NATO thus incited a
Russian military response. The incitement was successful, and the desired
Russian response was duly labeled an unprovoked atrocity. Its protection of
civilians was depicted in the NATO-sponsored media as being so offensive as to
deserve the trade and investment sanctions that have been imposed since
February. That is what a Crusade means.
The result is that the world is splitting
in two camps: the U.S.-centered NATO, and the emerging Eurasian coalition. One
byproduct of this dynamic has been to leave Germany unable to pursue the
economic policy of mutually advantageous trade and investment relations with
Russia (and perhaps also China). German Chancellor Olaf Sholz is going to China
this week to demand that it dismantle is public sector and stops subsidizing
its economy, or else Germany and Europe will impose sanctions on trade with
China. There is no way that China could meet this ridiculous demand, any more
than the United States or any other industrial economy would stop subsidizing
their own computer-chip and other key sectors. The German Council on Foreign
Relations is a neoliberal “libertarian” arm of NATO demanding German
de-industrialization and dependency on the United States for its trade,
excluding China, Russia and their allies. This promises to be the final nail in
Germany’s economic coffin.
Another byproduct of America’s New Cold
War has been to end any international plan to stem global warming. A keystone
of U.S. economic diplomacy is for its oil companies and those of its NATO
allies to control the world’s oil and gas supply – that is, to reduce
dependence on carbon-based fuels. That is what the NATO war in Iraq, Libya,
Syria, Afghanistan and Ukraine was about. It is not as abstract as “Democracies
vs. Autocracies.” It is about the U.S. ability to harm other countries by
disrupting their access to energy and other basic needs.
Without the New Cold War’s “good vs. evil”
narrative, U.S. sanctions will lose their raison d’etre in this U.S. attack on
environmental protection, and on mutual trade between Western Europe and Russia
and China. That is the context for today’s fight in Ukraine, which is to be
merely the first step in the anticipated 20 year fight by the US to prevent the
world from becoming multipolar. This process will lock Germany and Europe into
dependence on the U.S. supplies of LNG.
The trick is to try and convince Germany
that it is dependent on the United States for its military security. What
Germany really needs protection from is the U.S. war against China and Russia
that is marginalizing and “Ukrainianizing” Europe.
There have been no calls by Western
governments for a negotiated end to this war, because no war has been declared
in Ukraine. The United States does not declare war anywhere, because that would
require a Congressional declaration under the U.S. Constitution. So U.S. and
NATO armies bomb, organize color revolutions, meddle in domestic politics
(rendering the 1648 Westphalia agreements obsolete), and impose the sanctions
that are tearing Germany and its European neighbors apart.
How can negotiations “end” a war that either
has no declaration of war, or is a long-term strategy of total unipolar world
domination?
The answer is that no ending can come
until an alternative to the present U.S.-centered set of international
institutions is replaced. That requires the creation of new institutions
reflecting an alternative to the neoliberal bank-centered view that economies
should be privatized with central planning by financial centers. Rosa Luxemburg
characterized the choice as being between socialism and barbarism. I have sketched
out the political dynamics of an alternative in my recent book, The Destiny of
Civilization.
This paper was presented on November 1,
2022 on the German e-site
https://braveneweurope.com/michael-hudson-germanys-position-in-americas-new-world-order.
A video of my talk will be available on YouTube in about ten days.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu