miercuri, 9 noiembrie 2022

Michael Hudson - Poziția Germaniei în Noua Ordine Mondială a Americii

 




Poziția Germaniei în Noua Ordine Mondială a Americii

- Prof. univ. dr. Michael Hudson, S.U.A.

09 Noiembrie 2022

 

Germania a devenit un satelit economic al noului Război Rece al Statelor Unite ale Americii împotriva Rusiei, Chinei și restului Eurasiei.

 

Germania și alte țări NATO au fost invitate să impună sancțiuni comerciale și de investiții reciproce, care vor supraviețui războiului proxy de astăzi din Ucraina. Președintele american Biden și purtătorii de cuvânt ai Departamentului său de Stat au explicat că Ucraina este doar prima arenă de luptă dintr-o dinamică de confruntare mult mai mare, care împarte azi lumea în două grupuri opuse de alianțe economice. Această diviziune globală pare să fie o luptă de zece sau douăzeci de ani pentru a determina dacă economia globală va fi o economie unipolară, dolarizată și centrată pe Statele Unite, sau o lume multipolară și multicurrency centrată pe inima Eurasiei cu economii publice/ private mixte.

 

Președintele Biden a caracterizat această diviziune ca fiind una între democrații și autocrații. Această terminologie este un dublu-limbaj tipic orwellian. Prin „democrații” el definește Statele Unite și oligarhiile financiare occidentale aliate. Scopul lor este de a scoate planificarea economică din mâinile guvernelor alese și de a o pune în mâinile Wall Street și a altor centre financiare controlate de SUA. Diplomații americani folosesc Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială pentru a cere privatizarea infrastructurii globale și dependența de exporturile de tehnologie, petrol și alimente din SUA.

 

Prin „autocrație”, Biden se referă la țări care rezistă acestei preluări prin financiarizare și privatizare. În practică, retorica SUA înseamnă promovarea propriei creșteri economice și a standardelor de viață, menținerea finanțelor și a băncilor ca servicii publice. În esență, întrebarea este dacă economiile vor fi planificate de centrele bancare pentru a crea bogăție financiară - prin privatizarea infrastructurii de bază, a serviciilor publice și a serviciilor sociale, cum ar fi asistența medicală, pentru a le face monopoluri - sau dacă vor ridica nivelul de trai și prosperitatea prin menținerea sectorului bancar și prin crearea de fonduri pentru sănătatea publică, educație, transportul și comunicațiile utile cetățenilor.

 

Țara care suferă cele mai mari „daune colaterale” în această diviziune globală este Germania. Fiind cea mai avansată economie industrială a Europei, oțelul, produsele chimice, mașinile, automobilele și alte bunuri de consum germane depind cel mai mult de importurile de gaze, petrol și metale rusești, de la aluminiu, la titan și paladiu. Cu toate acestea, în ciuda celor două conducte Nord Stream construite pentru a furniza Germaniei energie ieftină, Germaniei i s-a cerut să se rupă de gazul rusesc și să se dezindustrializeze. Aceasta înseamnă sfârșitul preeminenței sale economice. Cheia creșterii PIB-ului în Germania, ca și în alte țări, este costul consumului de energie pe lucrător.

 

Aceste sancțiuni anti-ruse fac ca noul război rece de astăzi să fie în mod inerent anti-german! Secretarul de Stat american Anthony Blinken a declarat că Germania ar trebui să înlocuiască gazul rusesc care sosește prin conductele low-cost, cu gazul lichefiat american la prețuri ridicate. Pentru a importa acest gaz, Germania va trebui să cheltuiască rapid mai mult de 5 miliarde de dolari pentru a construi capacitatea portuară de a procesa transportatorii de GNL. Efectul direct și sigur va fi acela de a face industria germană necompetitivă. Falimentele se vor multiplica, ocuparea forței de muncă va scădea, iar liderii germani pro-NATO vor impune țării depresie economică cronică și scăderea nivelului de trai.

 

Majoritatea teoriilor politice presupun că națiunile acționează în propriul lor interes. În caz contrar, ele sunt țări satelit, care nu sunt stăpânele destinului lor. Germania își subordonează industria și nivelul de trai dictatelor diplomației americane și interesului propriu al sectorului de petrol și gaze din SUA. O face în mod voluntar – nu din cauza forței militare, ci din convingerea ideologică că economia globală trebuie să fie condusă de planificatorii războiului rece din SUA.

 

Uneori este mai ușor să înțelegem dinamica actuală, îndepărtându-ne de propria situație imediată pentru a examina exemple istorice ale tipului de diplomație politică care dezbină lumea de astăzi. Cea mai apropiată paralelă pe care o pot găsi este lupta Europei medievale dintre papalitatea romană și regii germani – ai Sfântului Imperiu Roman – în secolul al XIII-lea. Acest conflict a divizat Europa în linii foarte asemănătoare cu cele de astăzi. Mai mulți papi l-au excomunicat pe Frederic al II-lea și pe alți regi germani, și au mobilizat aliați pentru a lupta împotriva Germaniei și a controlului acesteia asupra sudului Italiei și Siciliei.

 

Antagonismul Occidentului împotriva Estului a fost declanșat de cruciade (1095-1291), la fel cum actualul Război Rece este o cruciadă împotriva economiilor care amenință dominația SUA asupra lumii. Războiul medieval împotriva Germaniei a fost despre cine ar trebui să controleze Europa creștină: papalitatea, papii devenind împărați lumești sau conducători seculari ai regatelor individuale care pretindeau puterea de a-i legitima și accepta moral.

 

Omologul Europei medievale la noul Război Rece al Statelor Unite ale Americii împotriva Chinei și Rusiei a fost separarea Bisericilor de Est și de Vest din 1054. Cerând un control unipolar asupra creștinătății, Leon al IX-lea a excomunicat Biserica Ortodoxă centrată în Constantinopol și întreaga populație creștină care făcea parte din ea. O singură episcopie, Roma, s-a desprins de întreaga lume creștină a vremii, inclusiv de fostele patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei, Constantinopolului și Ierusalimului.

 

Această ruptură a creat o problemă politică pentru diplomația romană: cum să țină toate regatele Europei occidentale sub controlul său și să pretindă dreptul la subvenții financiare de la acestea. Acest scop a necesitat subordonarea regilor seculari autorității religioase papale. În 1074, Grigore al VII-lea a anunțat 27 de dictate papale care descriu strategia administrativă pentru ca Roma să-și blocheze puterea asupra Europei.

 

Aceste cereri papale au o paralelă izbitoare cu diplomația americană de astăzi. În ambele cazuri, interesele militare și globale implică sublimarea sub forma unui spirit de cruciadă ideologică pentru a cimenta sentimentul de solidaritate pe care îl cere orice sistem de dominație imperială. Logica este atemporală și universală!

 

Dictatele papale au fost radicale din două puncte de vedere. În primul rând, ei l-au ridicat pe episcopul Romei deasupra tuturor celorlalte episcopii, creând astfel papalitatea modernă. Clauza 3 prevedea că numai papa avea puterea de a învesti episcopi, deci să numească, să detroneze sau să reinstituie episcopi. Întărind acest lucru, clauza 25 i-a dat papei dreptul de a numi (sau detrona) episcopi, nu suverani locali. Iar clauza 12 i-a dat papei dreptul de a-i detrona pe împărați, după clauza 9, obligând „toți prinții să sărute doar picioarele papei” pentru a fi considerați suverani legitimi.

 

În mod similar, astăzi, diplomații americani pretind dreptul de a desemna cine ar trebui să fie recunoscut ca șef de stat al unei națiuni. În 1953, l-au răsturnat pe liderul ales al Iranului și l-au înlocuit cu dictatura militară a Șahului. Acest principiu oferă diplomaților americani dreptul de a sponsoriza „revoluțiile colorate” pentru schimbarea regimului, cum ar fi sponsorizarea dictaturilor militare latino-americane, care creează oligarhii de tip client, pentru a servi intereselor comerciale și financiare ale SUA. Lovitura de stat din 2014 din Ucraina este doar cea mai recentă exercitare a acestui drept al Statelor Unite de a numi și de a demite lideri.

 

Mai recent, diplomații americani l-au numit pe Juan Guaidó în funcția de șef de stat al Venezuelei în locul președintelui ales și au predat rezervele de aur ale acestei țări. Președintele Biden a insistat ca Rusia să-l concedieze pe Putin și să pună în locul său un lider mai pro-american. Acest „drept” de a alege șefii de stat a fost o caracteristică constantă a politicii SUA încă din lunga sa istorie de interferență politică în afacerile politice europene de la cel de-Al Doilea Război Mondial.

 

A doua trăsătură radicală a dictatelor papale a fost că au exclus orice ideologie și politică care se abate de la autoritatea papală. Clauza 2 prevedea că numai Papa putea fi numit „Universal”. Orice dezacord a devenit, prin definiție, eretic. Clauza 17 prevedea că nici un capitol sau carte nu poate fi considerată canonică fără autoritatea papală.

 

O cerere similară cu cea formulată de ideologia actuală a SUA a „piețelor libere” financiarizate și privatizate, adică dereglementarea puterii guvernamentale de a modela economiile care ar avea alte interese decât cele ale elitelor financiare și corporative centrate pe SUA.

 

Cererea de universalitate în Noul Război Rece de astăzi este ascunsă în limbajul „democrației”. Dar definiția democrației în noul Război Rece de astăzi este pur și simplu „pro-SUA”, și mai precis privatizarea neoliberală ca o nouă religie economică sponsorizată de SUA. Această etică este considerată o „știință”, la fel ca și premiul cvasi-Nobel pentru economie. Acesta este eufemismul modern pentru economia neoliberală a Școlii din Chicago, programele de austeritate ale FMI și favoritismul fiscal pentru cei bogați.

 

Dictatele Papale au definit o strategie de blocare a controlului unipolar asupra regatelor seculare. Ei afirmă prioritatea papei asupra regilor lumii, în special asupra împăraților Sfântului Imperiu Roman. Clauza 26 le dă papilor puterea de a excomunica pe oricine „nu este împăcat cu Biserica Romană”. Acest principiu implica clauza 27, care îi permitea papei să „absolve supușii de fidelitatea lor față de oamenii răi”. Acest lucru a încurajat versiunea medievală a „revoluțiilor colorate” pentru a aduce schimbarea regimului.

 

Ceea ce a unit țările în această solidaritate a fost antagonismul față de societățile care nu sunt supuse controlului papal centralizat – necredincioșii musulmani care dețineau Ierusalimul, dar și catharii francezi și oricine altcineva considerat eretic. Mai presus de toate, a existat ostilitate față de regiuni suficient de puternice pentru a rezista cererilor papale de tribut financiar.

 

Astăzi, echivalentul unei astfel de puteri ideologice de a excomunica ereticii care rezistă cererilor de ascultare și tribut ar fi Organizația Mondială a Comerțului, Banca Mondială și FMI, care dictează practicile economice și stabilesc „condiționalități” pe care toate guvernele membre trebuie să le urmeze, sub imperiul sancțiunilor SUA – versiunea modernă a excomunicării țărilor care nu acceptă suzeranitatea SUA. Clauza 19 din dictate prevedea că papa nu poate fi judecat de nimeni – la fel cum astăzi, Statele Unite refuză să-și supună acțiunile la hotărârile Curții Internaționale de Justiție (CIJ). În mod similar, astăzi, dictatele Statelor Unite prin intermediul NATO și al altor organisme (cum ar fi FMI și Banca Mondială) ar trebui să fie urmărite de sateliții lor fără opoziție. După cum a spus Margaret Thatcher despre privatizarea sa neoliberală care a distrus sectorul public britanic, „There Is No Alternative” (TINA).

 

Punctul meu de vedere este să subliniez analogia dintre sancțiunile pe care Statele Unite le impun astăzi tuturor țărilor care nu își urmează propriile cerințe diplomatice. Sancțiunile comerciale sunt o formă de excomunicare. Ele inversează principiul Tratatului de la Westfalia din1648, care a făcut ca fiecare țară și liderii săi să fie independenți de interferențele străine. Președintele Biden caracterizează amestecul SUA ca asigurând noua sa antiteză între „democrație” și „autocrație”. Așa cum ziceam mai sus, prin democrație, el presupune o oligarhie clientelară controlată de SUA, care creează bogăție financiară prin reducerea nivelului de trai al lucrătorilor, spre deosebire de economiile publice/private mixte care vizează promovarea standardelor de viață și a solidarității sociale.

 

Așa cum am menționat, prin excomunicarea Bisericii Ortodoxe centrate în Constantinopol și a populației sale creștine, Marea Schismă a creat fatidica linie religioasă de demarcație care a separat „Occidentul” de „Răsărit” în ultimul mileniu. Această diviziune a fost atât de importantă încât Vladimir Putin a citat-o în discursul său din 30 septembrie 2022, pentru a descrie ruptura actuală cu economiile occidentale centrate pe Statele Unite și NATO.

 

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, cuceritorii normanzi ai Angliei, Franței și altor țări, precum și regii germani, au protestat în mod repetat, au fost excomunicați de mai multe ori, dar în cele din urmă au cedat cererilor papale. Abia în secolul al XVI-lea, Martin Luther, Ulrich Zwingli și Henric al VIII-lea au creat în cele din urmă o alternativă protestantă la Roma, făcând astfel creștinismul occidental multipolar.

 

De ce a durat atât de mult? Răspunsul este că cruciadele au oferit un centru de greutate ideologic organizatoric. Aceasta a fost analogia medievală cu Noul Război Rece de astăzi între Est și Vest. Cruciadele au creat un focar spiritual de „reformă morală” mobilizând ura împotriva „celuilalt” - Estul musulman și al evreilor și creștinilor din ce în ce mai europeni, care se despărțeau de sub controlul roman. Aceasta a fost analogia medievală cu actualele doctrine neoliberale ale „pieței libere” ale oligarhiei financiare americane și ostilitatea acesteia față de China, Rusia și alte națiuni care nu urmează această ideologie.

 

În actualul Nou Război Rece, ideologia neoliberală a Occidentului mobilizează frica și ura față de „celălalt”, demonizând națiunile care urmează o cale independentă ca „regimuri autocratice”. Rasismul categoric este încurajat împotriva unor popoare întregi, după cum reiese din rusofobie și „Cancel Culture – Anularea Culturii”, care sunt în prezent agresive în Occident.

 

Așa cum tranziția multipolară a creștinătății occidentale a necesitat alternativa protestantă a secolului al XVI-lea, ruperea inimii Eurasiei cu Occidentul NATO centrat pe bănci, trebuie consolidată printr-o ideologie alternativă cu privire la modul de organizare a economiilor mixte publice/private și a infrastructurii lor financiare.

 

Bisericile medievale din Occident au fost mobilizate pentru a contribui la alte subvenții acordate papalității pentru războaiele pe care le-a purtat împotriva conducătorilor care s-au opus cererilor papale. Anglia a jucat rolul de mare victimă pe care Germania îl joacă astăzi. Taxele uriașe englezești, aparent percepute pentru a finanța cruciadele, au fost deturnate pentru a lupta împotriva lui Frederic al II-lea, Conrad și Manfred I din Sicilia. Această delapidare a fost finanțată de bancherii papali din nordul Italiei și transformată în datorii regale transferate întregii economii.

 

Baronii Angliei au purtat un război civil împotriva lui Henric al III-lea în anii 1260, punând capăt complicității sale de a sacrifica economia la cererile papale.

 

Ceea ce a pus capăt puterii papalității asupra altor țări a fost sfârșitul războiului său împotriva Estului. Când cruciații au pierdut Acra, capitala Ierusalimului, în 1291, papalitatea a pierdut controlul asupra creștinătății. Nu mai era „rău” de luptat, iar „binele” își pierduse centrul de greutate și coerența. În 1307, francezul Filip al IV-lea a confiscat averea marelui ordin bancar militar al Bisericii, cel al templierilor Templului din Paris. Alți conducători au naționalizat averile templierilor, iar sistemele monetare au fost îndepărtate din mâinile Bisericii. Fără un dușman comun definit și mobilizat de Roma, papalitatea și-a pierdut puterea ideologică unipolară asupra Europei occidentale.

 

Echivalentul modern al respingerii templierilor și al finanțării papale ar fi ca țările să se retragă din noul Război Rece american. Ei ar respinge standardul dolarului și sistemul bancar și financiar american, ceea ce se întâmplă pe măsură ce tot mai multe țări văd Rusia și China nu ca adversari, ci ca prezentând oportunități mari de beneficii economice reciproce.

 

Promisiunea încălcată de câștig reciproc între Germania și Rusia

 

Dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 a promis sfârșitul Războiului Rece. Pactul de la Varșovia a fost dizolvat, Germania a fost reunificată, iar diplomații americani au promis sfârșitul NATO, pentru că amenințarea militară sovietică nu mai exista. Liderii ruși au cedat speranței că, așa cum a exprimat președintele Putin, va fi creată o nouă economie paneuropeană de la Lisabona la Vladivostok. Germania, în special, a trebuit să ia inițiativa de a investi în Rusia și de a-și restructura industria în conformitate cu principii mai eficiente. Rusia ar plăti pentru acest transfer de tehnologie prin furnizarea de gaze și petrol, precum și nichel, aluminiu, titan și paladiu.

 

Nu s-a intenționat ca NATO să fie extins până la punctul de a amenința cu un Nou Război Rece, cu atât mai puțin să sprijine Ucraina, recunoscută drept cea mai coruptă cleptocrație a Europei, condusă de partide extremiste care se identifică cu însemnele naziste germane.

 

Cum se explică faptul că potențialul aparent logic de câștig reciproc dintre Europa de Vest și fostele economii sovietice s-a transformat într-o sponsorizare a cleptocrațiilor oligarhice? Distrugerea gazoductului Nord Stream rezumă această dinamică în câteva cuvinte. Timp de aproape un deceniu, Statele Unite au cerut în mod constant Germaniei să nu se mai bazeze pe energia rusă. Aceste solicitări au fost respinse de Gerhard Schroeder, Angela Merkel și liderii de afaceri germani. Ei au subliniat logica economică evidentă a unui schimb reciproc de bunuri fabricate în Germania pentru materii prime rusești. Problema SUA a fost cum să împiedice Germania să aprobe conducta Nord Stream 2.

 

Victoria Nuland, președintele Biden și alți diplomați americani au demonstrat că modalitatea de a face acest lucru este de a incita la ură față de Rusia. Noul Război Rece a fost prezentat ca o nouă cruciadă. Acesta este modul în care George W. Bush a descris atacul SUA asupra Irakului pentru a confisca puțurile sale de petrol. Lovitura de stat sponsorizată de SUA în 2014 a creat un regim ucrainean marionetă care a petrecut opt ani bombardând provinciile estice vorbitoare de limbă rusă. Prin urmare, NATO a determinat un răspuns militar rusesc. Incitarea a reușit, iar răspunsul rus dorit a fost etichetat în mod corespunzător drept o atrocitate neprovocată. Protecția civililor a fost descrisă în mass-media sponsorizată de NATO ca fiind atât de ofensivă încât merită sancțiunile comerciale și investiționale care au fost impuse din februarie. Asta înseamnă o cruciadă.

 

Rezultatul este că lumea este împărțită în două tabere: NATO centrat pe SUA și respectiv, coaliția eurasiatică emergentă. Un efect secundar al acestei dinamici a fost acela de a lăsa Germania în imposibilitatea de a urmări politica economică a relațiilor comerciale și de investiții reciproc avantajoase cu Rusia (și poate și cu China). Cancelarul german Olaf Scholz se află săptămâna aceasta în vizită în China pentru a-i cere să-și dezmembreze sectorul public și să înceteze subvenționarea economiei sale, în caz contrar Germania și Europa urmând să impună sancțiuni asupra comerțului cu China. Nu există nicio șansă ca China să poată satisface această cerere ridicolă, atâta timp cât Statele Unite sau orice altă economie industrială continuă să subvenționeze propriul sector de microcipuri și alte sectoare-cheie. Consiliul German pentru Relații Externe este o aripă neoliberală „libertariană” a NATO care cere dezindustrializarea Germaniei și dependența acesteia de Statele Unite pentru comerțul său, cu excluderea Chinei, Rusiei și aliaților lor. Acesta promite astfel să fie ultimul cui în sicriul economic al Germaniei.

 

Un alt produs secundar al Noului Război Rece din SUA a fost de a pune capăt oricărui plan internațional de a opri încălzirea globală. Una dintre pietrele de temelie ale diplomației economice americane este că companiile sale petroliere și cele ale aliaților săi din NATO controlează aprovizionarea globală cu petrol și gaze – adică reduc dependența de combustibilii pe bază de carbon. Acesta este scopul războiului NATO din Irak, Libia, Siria, Afganistan și Ucraina. Nu este la fel de abstract ca „Democrații versus Autocrații.” Este vorba despre capacitatea Statelor Unite de a dăuna altor țări prin perturbarea accesului acestora la energie și la alte nevoi de bază.

 

Fără narațiunea „bine versus rău” a Noului Război Rece, sancțiunile americane își vor pierde rațiunea de a fi în acest atac american asupra protecției mediului și asupra comerțului reciproc dintre Europa de Vest și Rusia și China. În acest context, are loc lupta de astăzi din Ucraina, care va fi doar primul pas într-o luptă de 20 de ani pe care Statele Unite intenționează să o ducă pentru a împiedica lumea să devină multipolară. Acest proces va bloca Germania și Europa, ce vor fi aflate în dependență de aprovizionarea cu GNL din SUA.

 

Trucul este să încercăm să convingem Germania că ar fi dependentă de Statele Unite pentru securitatea sa militară. Germania trebuie cu adevărat protejată de războiul SUA împotriva Chinei și Rusiei care marginalizează și „ukrainizează” Europa.

 

Guvernele occidentale nu au cerut încetarea negociată a acestui război, deoarece nu a fost declarat nici un război în Ucraina. Statele Unite nu declară război nicăieri, deoarece acest lucru ar necesita o declarație a Congresului în conformitate cu Constituția Statelor Unite ale Americii. Astfel, armatele Statelor Unite și NATO au bombardat, au organizat revoluții colorate, au intervenit în politica internă (făcând învechite Tratatele de la Westfalia din 1648) și au impus sancțiunile care au sfâșiat Germania și vecinii săi europeni.

 

Cum pot negocierile să „pună capăt” unui război care fie nu are declarație de război, fie este o strategie pe termen lung de dominație unipolară totală a lumii?

 

Răspunsul este că nu se poate pune capăt până când nu se va înlocui o alternativă la actualul set de instituții internaționale centrate pe SUA. Acest lucru necesită crearea de noi instituții care să reflecte o alternativă la viziunea neoliberală centrată pe bancă, conform căreia economiile ar trebui privatizate cu planificarea dictată de către centrele financiare. Rosa Luxemburg a caracterizat alegerea ca fiind între socialism și barbarie. Am schițat dinamica politică a unei alternative în cartea mea recentă, „Destinul civilizației (Michael Hudson este economist american, profesor de economie la Universitatea Missouri–Kansas City și cercetător la Institutul de Economie Levy din Bard College, fost analist de pe Wall Street, consultant politic, comentator și jurnalist).

 

---------------------------------------------------------------

[1] Sursa - https://michael-hudson.com/2022/11/germanys-position-in-americas-new-world-order/ - 2 noiembrie 2022.

 

 

Text original

 

Germany’s position in America’s New World Order

 

Germany has become an economic satellite of America’s New Cold War with Russia, China and the rest of Eurasia.

 

Germany and other NATO countries have been told to impose trade and investment sanctions upon themselves that will outlast today’s proxy war in Ukraine. U.S. President Biden and his State Department spokesmen have explained that Ukraine is just the opening arena in a much broader dynamic that is splitting the world into two opposing sets of economic alliances. This global fracture promises to be a ten- or twenty-year struggle to determine whether the world economy will be a unipolar U.S.-centered dollarized economy, or a multipolar, multi-currency world centered on the Eurasian heartland with mixed public/private economies.

 

President Biden has characterized this split as being between democracies and autocracies. The terminology is typical Orwellian double-speak. By “democracies” he means the U.S. and allied Western financial oligarchies. Their aim is to shift economic planning out of the hands of elected governments to Wall Street and other financial centers under U.S. control. U.S. diplomats use the International Monetary Fund and World Bank to demand privatization of the world’s infrastructure and dependency on U.S. technology, oil and food exports.

 

By “autocracy,” Biden means countries resisting this financialization and privatization takeover. In practice, U.S. rhetoric means promoting its own economic growth and living standards, keeping finance and banking as public utilities. What basically is at issue is whether economies will be planned by banking centers to create financial wealth – by privatizing basic infrastructure, public utilities and social services such as health care into monopolies – or by raising living standards and prosperity by keeping banking and money creation, public health, education, transportation and communications in public hands.

 

The country suffering the most “collateral damage” in this global fracture is Germany. As Europe’s most advanced industrial economy, German steel, chemicals, machinery, automotives and other consumer goods are the most highly dependent on imports of Russian gas, oil and metals from aluminum to titanium and palladium. Yet despite two Nord Stream pipelines built to provide Germany with low-priced energy, Germany has been told to cut itself off from Russian gas and de-industrialize. This means the end of its economic preeminence. The key to GDP growth in Germany, as in other countries, is energy consumption per worker.

 

These anti-Russian sanctions make today’s New Cold War inherently anti-German. U.S. Secretary of State Anthony Blinken has said that Germany should replace low-priced Russian pipeline gas with high-priced U.S. LNG gas. To import this gas, Germany will have to spend over $5 billion quickly to build port capacity to handle LNG tankers. The effect will be to make German industry uncompetitive. Bankruptcies will spread, employment will decline, and Germany’s pro-NATO leaders will impose a chronic depression and falling living standards.

 

Most political theory assumes that nations will act in their own self-interest. Otherwise they are satellite countries, not in control of their own fate. Germany is subordinating its industry and living standards to the dictates of U.S. diplomacy and the self-interest of America’s oil and gas sector. It is doing this voluntarily – not because of military force but out of an ideological belief that the world economy should be run by U.S. Cold War planners.

 

Sometimes it is easier to understand today’s dynamics by stepping away from one’s own immediate situation to look at historical examples of the kind of political diplomacy that one sees splitting today’s world. The closest parallel that I can find is medieval Europe’s fight by the Roman papacy against German kings – the Holy Roman Emperors – in the 13th century. That conflict split Europe along lines much like those of today. A series of popes excommunicated Frederick II and other German kings and mobilized allies to fight against Germany and its control of southern Italy and Sicily.

 

Western antagonism against the East was incited by the Crusades (1095-1291), just as today’s Cold War is a crusade against economies threatening U.S. dominance of the world. The medieval war against Germany was over who should control Christian Europe: the papacy, with the popes becoming worldly emperors, or secular rulers of individual kingdoms by claiming the power to morally legitimize and accept them.

 

Medieval Europe’s analogue to America’s New Cold War against China and Russia was the Great Schism in 1054. Demanding unipolar control over Christendom, Leo IX excommunicated the Orthodox Church centered in Constantinople and the entire Christian population that belonged to it. A single bishopric, Rome, cut itself off from the entire Christian world of the time, including the ancient Patriarchates of Alexandria, Antioch, Constantinople and Jerusalem.

 

This break-away created a political problem for Roman diplomacy: How to hold all the Western European kingdoms under its control and claim the right for financial subsidy from them. That aim required subordinating secular kings to papal religious authority. In 1074, Gregory VII, Hildebrand, announced 27 Papal Dictates outlining the administrative strategy for Rome to lock in its power over Europe.

 

These papal demands are in striking parallel to today’s U.S. diplomacy. In both cases military and worldly interests require a sublimation in the form of an ideological crusading spirit to cement the sense of solidarity that any system of imperial domination requires. The logic is timeless and universal.

 

The Papal Dictates were radical in two major ways. First of all, they elevated the bishop of Rome above all other bishoprics, creating the modern papacy. Clause 3 ruled that the pope alone had the power of investiture to appoint bishops or to depose or reinstate them. Reinforcing this, Clause 25 gave the right of appointing (or deposing) bishops to the pope, not to local rulers. And Clause 12 gave the pope the right to depose emperors, following Clause 9, obliging “all princes to kiss the feet of the Pope alone” in order to be deemed legitimate rulers.

 

Likewise today, U.S. diplomats claim the right to name who should be recognized as a nation’s head of state. In 1953 they overthrew Iran’s elected leader and replaced him with the Shah’s military dictatorship. That principle gives U.S. diplomats the right to sponsor “color revolutions” for regime-change, such as their sponsorship of Latin American military dictatorships creating client oligarchies to serve U.S. corporate and financial interests. The 2014 coup in Ukraine is just the latest exercise of this U.S. right to appoint and depose leaders.

 

More recently, U.S. diplomats have appointed Juan Guaidó as Venezuela’s head of state instead of its elected president, and turned over that country’s gold reserves to him. President Biden has insisted that Russia must remove Putin and put a more pro-U.S. leader in his place. This “right” to select heads of state has been a constant in U.S. policy spanning its long history of political meddling in European political affairs since World War II.

 

The second radical feature of the Papal Dictates was their exclusion of all ideology and policy that diverged from papal authority. Clause 2 stated that only the Pope could be called “Universal.” Any disagreement was, by definition, heretical. Clause 17 stated that no chapter or book could be considered canonical without papal authority.

 

A similar demand as is being made by today’s U.S.-sponsored ideology of financialized and privatized “free markets,” meaning deregulation of government power to shape economies in interests other than those of U.S.-centered financial and corporate elites.

 

The demand for universality in today’s New Cold War is cloaked in the language of “democracy.” But the definition of democracy in today’s New Cold War is simply “pro-U.S.,” and specifically neoliberal privatization as the U.S.-sponsored new economic religion. This ethic is deemed to be “science,” as in the quasi-Nobel Memorial Prize in the Economic Sciences. That is the modern euphemism for neoliberal Chicago-School junk economics, IMF austerity programs and tax favoritism for the wealthy.

 

The Papal Dictates spelt out a strategy for locking in unipolar control over secular realms. They asserted papal precedence over worldly kings, above all over Germany’s Holy Roman Emperors. Clause 26 gave popes authority to excommunicate whomever was “not at peace with the Roman Church.” That principle implied the concluding Clause 27, enabling the pope to “absolve subjects from their fealty to wicked men.” This encouraged the medieval version of “color revolutions” to bring about regime change.

 

What united countries in this solidarity was an antagonism to societies not subject to centralized papal control – the Moslem Infidels who held Jerusalem, and also the French Cathars and anyone else deemed to be a heretic. Above all there was hostility toward regions strong enough to resist papal demands for financial tribute.

 

Today’s counterpart to such ideological power to excommunicate heretics resisting demands for obedience and tribute would be the World Trade Organization, World Bank and IMF dictating economic practices and setting “conditionalities” for all member governments to follow, on pain of U.S. sanctions – the modern version of excommunication of countries not accepting U.S. suzerainty. Clause 19 of the Dictates ruled that the pope could be judged by no one – just as today, the United States refuses to subject its actions to rulings by the World Court. Likewise today, U.S. dictates via NATO and other arms (such as the IMF and World Bank) are expected to be followed by U.S. satellites without question. As Margaret Thatcher said of her neoliberal privatization that destroyed Britain’s public sector, There Is No Alternative (TINA).

 

My point is to emphasize the analogy with today’s U.S. sanctions against all countries not following its own diplomatic demands. Trade sanctions are a form of excommunication. They reverse the 1648 Treaty of Westphalia’s principle that made each country and its rulers independent from foreign meddling. President Biden characterizes U.S. interference as ensuring his new antithesis between “democracy” and “autocracy.” By democracy he means a client oligarchy under U.S. control, creating financial wealth by reducing living standards for labor, as opposed to mixed public/private economies aiming at promoting living standards and social solidarity.

 

As I have mentioned, by excommunicating the Orthodox Church centered in Constantinople and its Christian population, the Great Schism created the fateful religious dividing line that has split “the West” from the East for the past millennium. That split was so important that Vladimir Putin cited it as part of his September 30, 2022 speech describing today’s break away from the U.S. and NATO centered Western economies.

 

The 12th and 13th centuries saw Norman conquerors of England, France and other countries, along with German kings, protest repeatedly, be excommunicated repeatedly, yet ultimately succumb to papal demands. It took until the 16th century for Martin Luther, Zwingli and Henry VIII finally to create a Protestant alternative to Rome, making Western Christianity multi-polar.

 

Why did it take so long? The answer is that the Crusades provided an organizing ideological gravity. That was the medieval analogy to today’s New Cold War between East and West. The Crusades created a spiritual focus of “moral reform” by mobilizing hatred against “the other” – the Moslem East, and increasingly Jews and European Christian dissenters from Roman control. That was the medieval analogy to today’s neoliberal “free market” doctrines of America’s financial oligarchy and its hostility to China, Russia and other nations not following that ideology.

 

In today’s New Cold War, the West’s neoliberal ideology is mobilizing fear and hatred of “the other,” demonizing nations that follow an independent path as “autocratic regimes.” Outright racism is fostered toward entire peoples, as evident in the Russophobia and Cancel Culture currently sweeping the West.

 

Just as Western Christianity’s multi-polar transition required the 16th century’s Protestant alternative, the Eurasian heartland’s break from the bank-centered NATO West must be consolidated by an alternative ideology regarding how to organize mixed public/private economies and their financial infrastructure.

 

Medieval churches in the West were drained of their alms and endowments to contribute Peter’s Pence and other subsidy to the papacy for the wars it was fighting against rulers who resisted papal demands. England played the role of major victim that Germany plays today. Enormous English taxes were levied ostensibly to finance the Crusades were diverted to fight Frederick II, Conrad and Manfred in Sicily. That diversion was financed by papal bankers from northern Italy (Lombards and Cahorsins), and became royal debts passed down throughout the economy.

 

England’s barons waged a civil war against Henry II in the 1260s, ending his complicity in sacrificing the economy to papal demands.

 

What ended the papacy’s power over other countries was the ending of its war against the East. When the Crusaders lost Acre, the capital of Jerusalem in 1291, the papacy lost its control over Christendom. There was no more “evil” to fight, and the “good” had lost its center of gravity and coherence. In 1307, France’s Philip IV (“the Fair”) seized the Church’s great military banking order’s wealth, that of the Templars in the Paris Temple. Other rulers also nationalized the Templars, and monetary systems were taken out of the hands of the Church. Without a common enemy defined and mobilized by Rome, the papacy lost its unipolar ideological power over Western Europe.

 

The modern equivalent to the rejection of the Templars and papal finance would be for countries to withdraw from America’s New Cold War. They would reject the dollar standard and the U.S. banking and financial system that is happening as more and more countries see Russia and China not as adversaries but as presenting great opportunities for mutual economic advantage.

 

The broken promise of mutual gain between Germany and Russia

 

The dissolution of the Soviet Union in 1991 promised an end to the Cold War. The Warsaw Pact was disbanded, Germany was reunified, and American diplomats promised an end to NATO, because a Soviet military threat no longer existed. Russian leaders indulged in the hope that, as President Putin expressed it, a new pan-European economy would be created from Lisbon to Vladivostok. Germany in particular was expected to take the lead in investing in Russia and restructuring its industry along more efficient lines. Russia would pay for this technology transfer by supplying gas and oil, along with nickel, aluminium, titanium and palladium.

 

There was no anticipation that NATO would be expanded to threaten a New Cold War, much less that it would back Ukraine, recognized as the most corrupt kleptocracy in Europe, into being led by extremist parties identifying themselves by German Nazi insignia.

 

How do we explain why the seemingly logical potential of mutual gain between Western Europe and the former Soviet economies turned into a sponsorship of oligarchic kleptocracies. The Nord Stream pipeline’s destruction capsulizes the dynamics in a nutshell. For almost a decade a constant U.S. demand has been for Germany to reject its reliance on Russian energy. These demands were opposed by Gerhardt Schroeder, Angela Merkel and German business leaders. They pointed to the obvious economic logic of mutual trade of German manufactures for Russian raw materials.

The U.S. problem was how to stop Germany from approving the Nord Stream 2 pipeline.

 

Victoria Nuland, President Biden and other U.S. diplomats demonstrated that the way to do that was to incite a hatred of Russia. The New Cold War was framed as a new Crusade. That was how George W. Bush had described America’s attack on Iraq to seize its oil wells. The U.S.-sponsored 2014 coup created a puppet Ukrainian regime that has spent eight years bombing of the Russian-speaking Eastern provinces. NATO thus incited a Russian military response. The incitement was successful, and the desired Russian response was duly labeled an unprovoked atrocity. Its protection of civilians was depicted in the NATO-sponsored media as being so offensive as to deserve the trade and investment sanctions that have been imposed since February. That is what a Crusade means.

 

The result is that the world is splitting in two camps: the U.S.-centered NATO, and the emerging Eurasian coalition. One byproduct of this dynamic has been to leave Germany unable to pursue the economic policy of mutually advantageous trade and investment relations with Russia (and perhaps also China). German Chancellor Olaf Sholz is going to China this week to demand that it dismantle is public sector and stops subsidizing its economy, or else Germany and Europe will impose sanctions on trade with China. There is no way that China could meet this ridiculous demand, any more than the United States or any other industrial economy would stop subsidizing their own computer-chip and other key sectors. The German Council on Foreign Relations is a neoliberal “libertarian” arm of NATO demanding German de-industrialization and dependency on the United States for its trade, excluding China, Russia and their allies. This promises to be the final nail in Germany’s economic coffin.

 

Another byproduct of America’s New Cold War has been to end any international plan to stem global warming. A keystone of U.S. economic diplomacy is for its oil companies and those of its NATO allies to control the world’s oil and gas supply – that is, to reduce dependence on carbon-based fuels. That is what the NATO war in Iraq, Libya, Syria, Afghanistan and Ukraine was about. It is not as abstract as “Democracies vs. Autocracies.” It is about the U.S. ability to harm other countries by disrupting their access to energy and other basic needs.

 

Without the New Cold War’s “good vs. evil” narrative, U.S. sanctions will lose their raison d’etre in this U.S. attack on environmental protection, and on mutual trade between Western Europe and Russia and China. That is the context for today’s fight in Ukraine, which is to be merely the first step in the anticipated 20 year fight by the US to prevent the world from becoming multipolar. This process will lock Germany and Europe into dependence on the U.S. supplies of LNG.

 

The trick is to try and convince Germany that it is dependent on the United States for its military security. What Germany really needs protection from is the U.S. war against China and Russia that is marginalizing and “Ukrainianizing” Europe.

 

There have been no calls by Western governments for a negotiated end to this war, because no war has been declared in Ukraine. The United States does not declare war anywhere, because that would require a Congressional declaration under the U.S. Constitution. So U.S. and NATO armies bomb, organize color revolutions, meddle in domestic politics (rendering the 1648 Westphalia agreements obsolete), and impose the sanctions that are tearing Germany and its European neighbors apart.

 

How can negotiations “end” a war that either has no declaration of war, or is a long-term strategy of total unipolar world domination?

 

The answer is that no ending can come until an alternative to the present U.S.-centered set of international institutions is replaced. That requires the creation of new institutions reflecting an alternative to the neoliberal bank-centered view that economies should be privatized with central planning by financial centers. Rosa Luxemburg characterized the choice as being between socialism and barbarism. I have sketched out the political dynamics of an alternative in my recent book, The Destiny of Civilization.

 

This paper was presented on November 1, 2022 on the German e-site 
https://braveneweurope.com/michael-hudson-germanys-position-in-americas-new-world-order. A video of my talk will be available on YouTube in about ten days.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu