RRUGĂ EMINESCULUI
~*~
Noi, ce viețuim
de-acuma în cea limbă românescă,
Cu Măritul ce-i
de-asupra, cu-a Lui pronie cerească,
Pe pământ, de-alungul
vremii Domni viteji înc-am avut,
Și un DOMN al POEZIEI,
ce cu dulcele-i cuvânt,
Ne-a înfiorat simțirea
și-nălțatu-ne-a-n ceresc,
Să umblăm prin Căii
Lactee din ‘tinatul nost’ lumesc,
Luminați de un LUCEAFĂR
ce-a dorit să se-mpreune
Cu o tânără codamă,
Cătălina-i a ei nume.
Despre toate ce-s
pe-acolo, prin cel vastul nesfârșit,
El, lăsatu-ne-a ,,LA
STEAUA,, despre cela infinit,
Să vedem de-a noastră
minte poate oare să priceapă
Cât de mare-i cel
Oceanul fără maluri, fără apă,
Și cât noi suntem
nimica în acel nemărginit,
Unde timpul și mărimea
sunt vecii, de neoprit.
Și tot el, neegalatul,
din istorii a-nchegat,
Să rămână nemurită
,,RUGĂCIUNEA UNUI DAC,,
Și-ncă ,,DOINA,, cea
jelită de întregul nostru neam,
Ce-a ajuns azi o
nimica, cum n-am fost de la Adam.
Iar acum, ,,TRECUT-AU
ANII,, ca și nouri lungi pe șesuri
Și ca într-o ,,FLOARE
ALBASTRĂ,, prinși în farmec de eresuri,
Iar ne-nmoaie amintirea
de cum prima cea iubire
Fosutu-ne-a atunci
trăită, clipită de dumnezeire.
**
Azi, când stau în
faptul seri și la ceruri eu privesc,
Îi înalț o
,,RUGĂCIUNE,, la al nostru Eminesc,
Din înaltu-ți unde încă
peste lume veșnicești,
Neamul, limba, și-ncă
viața, cât vom fi, să le-ocrotește.
~*~
14.01,2024
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu