Gheorghe Constantin Nistoroiu - RABINDRANATH Tagore și MIHAIL Eminescu - (partea I-a)

 

RABINDRANATH Tagore și MIHAIL Eminescu

                                                                          (partea I-a)

     „Rabindranath Tagore a fost un prinț bogat și frumos, născut

    pe malul Gangelului și destinat să fie poetul și profetul țării.”

                                        (Nichifor Crainic)

                    „Dacoromânia e Patria lui Eminescu!”

                                (Valahiel Monahul)

 

          India, care îmbrățișează cea mai mare parte a Peninsulei India și câteva insule mici, cu capitala la New Delhi este continentul brahmanismului și al hinduismului cu o populație de 1, 428 miliarde de locuitori, în 19 Aprilie 2023, la suprafața d  3 596 590 km pătrați, ffind a șaptea țară ca mărime în lume.

   Rădăcinile Indiei pelasgo-trace s-au înfipt adânc în urmă cu aproximativ 6000 de ani î.Hr., fiind botezată în fluviul Indus, care curge pe partea de nord-vest a continentului. Hinduismul reprezintă religiile jaină, budistă și sikh și cuprinde ramurile hinduismului vedic, sacerdotal sau brahmanic, clasic, medieval, modern și contemporan.

   Literatura sacră cuprinde patru colecții de imne ale cunoașterii: Rig – Yajur – Sama – Atharva, cunoscute sub numele de Vede – vedas, care în sanskrită înseamnă cunoaștere. Ele alcătuiesc colecții de texte privind oficierea jertfelor, cu caracter magic, texte sacerdotale, silvane – meditațiile eremiților, texte înțelepte filosofico-teologice, texte juridice – Legile lui Manu. Toate se cuprind în Rig Veda, Sama Veda, Atharva Veda, Aranyakas și Upanișadele.

   Trei mari Români au cercetat Literatura sacră a Indiei, alcătuind Opere memorabile, care au contribuind în mod esențial la faima lor universală de savanți: Daniel Constantin, Mircea Eliade și vâlceanul de Aur, George Anca.

   Vatra strămoșească – DACIA Mare este Focul material-spiritual ce arde pururea prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin harul Maicii Domnului pogorât peste Mame, Poeți, Profeți, Filosofi, Preoți, Artiști, Scriitori, Rapsozi, Arhitecți, Călugări, Monahii, Vlădici, Voievozi, Conducători, Eroi, Martiri, Sfinți. Treimea Vetrei strămoșești se reflectă plenar în Icoana ei dumnezeiască, prin trăirea divină, dăinuind pururea în FAMILIE și ȘCOALĂ și BISERICĂ!

  Vatra străbună trebuie permanent cântată de Oamenii aleși, care prin înfăptuirile lor mărețe, profetice să se întrupeze Dimensiunea ei spirituală, zămislitoare întru dăinuirea veșnică!

  „Pământul Dacoromâniei s-a întruchipat într-un fel de orânduire firească, un spațiu ondulatoriu perfect încadrat și sever mărginit spre toate zările... Pe acest pământ armonios, în această etnicitate perfect unitară, stă azi și va sta în veșnicie, România. Iar Eminescu, la 17 ani, a găsit cadența celei mai simple dar și mai adânci, mai sublime urări devenită, de mai bine de un veac, urarea noastră, a tuturor către scumpa noastră țară: „Viață în vecie, glorii, bucurie,/ Armă cu tărie, suflet românesc./ Vis de vitejie, fală și mândrie,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”...(Dumitru Almaș, Popasuri la vetrele istoriei românești. Ed. Did., și Ped., Buc.1981)

      Ființa și Persoana unui mare Poet, a unui Geniu-Daimon, cum mărturiseau geto-daco-tracii sunt CARTE scrisă frumos, ARTA figurativă a Artistului cu faimă, OPERA muzicală a uneia dintre cele mai prețioase creații ale omenirii, în care Poet și Națiune se întregesc Universului de valori, cu tradiția națională, cu stilul epocii, cu stilul general al întregii Lucrări, pe care le reprezintă!

   Geniul – Daimon trebuie să se asume Chipului divin, al Celui mai mare GENIU – POET al Cosmosului, IISUS HRISTOS, care este ÎNȚELEPCIUNEA absolută, FRUMOSUL absolut, IUBIREA asolută, adică Adevărul, Libertatea, Jertfa și Crucea în starea lor pururea de veșnicie!

   Marele Poet al culturii indiene – universale a văzut licărul zilei de 7 Mai, anul 1861, în familia brahmanilor Debendranath Tagore - Maharishi (înțeleptul) și Sarada Devi, din Calcutta. „E cel din urmă descendent al unei vechi familii de brahmani ce aparține aristocrației spirituale a Indiei și care de o mie de ani ține un loc de frunte în istoria acestui popor.” (Nichifor Crainic, în Rabindranath Tagore, Sadhana – Calea Desăvârșirii, trad. Nichifor Crainic, Ed. Stress, 1990)

   În palatul părintesc cufundat în atmosfera de profundă religiozitate și tradiție spirituală a cunoscut toată noblețea intelectuală a Indiei, iar din Europa a luat tot ce i-a oferit spiritul ei. Tatăl poetului a fost un mare reformator religios, devenind conducătorul bisericii monoteiste indiene. Rabindranath – Odorul răsfățat al Indiei era îndrăgostit de Natură, Patrie, Tradiție, Artă, Filosofie, Muzică și Poezie. Tot ce savurezi din universul marelui Sacerdot-Liric, Rabindranath Tagore, te confruntă cu universul gândirii și sensibilității hinduse, cu tradițiile antice pelasgo-indiene ale artei plastice, poetice și muzicale.

   A studiat Filosofia la Universitatea din Calcutta și Dreptul la University College London. Seculara sa activitate răsfrântă pe variate și multiple tărâmuri a dăruit-o Indiei sacre și omenirii. „Filosoful, pictorul, muzicianul, poetul, prozatorul, dramaturgul, pedagogul au dublat întotdeauna pe omul de acțiune, pe omul unei mari misiuni – Tagore.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Cuvînt Înainte, la Rabindranath Tagore, Versuri, trad. George Dan, Ed. Tineretului, București-1966)  

   Scara spiritului pe care urcă geniul Cosmosului liric, daimonul poeziei universale se sprijină pe pământul ierbii verde de-Acasă și se reazemă cu capul de streașina serafică a Cerului albastru. Ca unda lirică să se prelingă în sufletul curat de floare, îți trebuie o copilărie legănată într-o Dumbravă minunată, cu rouă, zori, cânt, soare, apă, flori, albine, rândunele, ciocârlii, fluturi, pomi îmbrăcați în straie de mire, copaci în care se cântă romanțe, madrigaluri, munte ori mare.   

   Rabindranath și Eminescu au fost Mari îndrăgostiți de splendoarea genială a Naturii sacre!

    Unde e Frumusețe divină e și Geniu creștin!

   Întru Geniul valah Frumusețea se înfrumusețează!

                            Dacă vrei să nu-ți pierzi vremea

    „Dacă vrei să nu-ți pierzi vremea/ și să-ți umpli ulciorul,/ vino, o, vino la malul lacului meu!/ Apa se va lipi de picioarele tale/ și-ți va clipoci tainele ei./ Umbra ploii se târăște peste nisipuri/ și norii atârnă deasupra/ coroanelor albastre ale copacilor,/ asemeni părului tău greu/ deasupra spâncenelor.// Cunosc prea bine ritmul pașilor tăi-/ îmi răsună în inimă./ Vino, o, vino la malul lacului meu,/ dacă trebuie să-ți umpli ulciorul!/ Dacă vrei să-ți pierzi vremea,/ să uiți de tine, și să-ți lași ulciorul/ să plutescă pe apă,/ vino, o, vino la malul lacului meu!

   Colina-i verde de iarbă și florile-s nenumărate./ Gândurile din ochii tăi întunecați/ ți se vor răzleți asemeni păsărilor/ zburând din cuiburile lor./ Vălul îți va cădea la  picioare./ Vino, o, vino la malul lacului meu,/ dacă vrei să te pierzi în uitare!/ Dacă vrei să-ți lași joaca deoparte/ și vrei să te scufunzi în apă,/ vino, o, vino la malul lacului meu!

   Lasă-ți mantia albastră vălurită pe mal;/ apa albastră te va învălui și ascunde./ Valurile se vor ridica în vârful picioarelor/ să-ți sărute grumazul/ și să-ți șoptească-n ureche./ Vino, o, vino la malul lacului meu,/ dacă vrei să te afunzi în apă!/ Dacă trebuie să-ți pierzi mințile/ și să te-azvârli-n viață,/ vino, o, vino la malul lacului meu!

   E rece și-adânc fără măsură./ Întunecat precum e somnul fără vise,/ Acolo-n adâncimea lui/ și nopțile și zilele-s totuna,/ iar cântecele sunt tăcere./ Vino, o, vino la malul lacului meu,/ dacă vrei să te-azvârli în viață!” (Rabindranath Tagore, Poeme, Culegere întocmită și tălmăcită de George Dan. Cuvânt înainte de Radu Boureanu. Ed. pt. Literatură Universală,București-1967)

   Firele verde de iarbă își sărută mărgăritarele de rouă cu iriși plini de cer, ca să se svânte poteca în zori pe unde va trece El și Ea, și pe unde mâinile lor vor îmbrățișa florile de-nu-mă-uita, iar tălpile le vor luneca printre trestiile înalte, ce-i vor atinge rochia Ei, scăpărându-i pumnișorii-boboci de lotuși, sub mireasma nuferilor ce ridică perdelele grele de azur, de pe lac.

                           LACUL

   „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.// Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult și par-aștept/ Ea din trestii să răsară/ Și să-mi cadă lin pe piept;// Să sărim în luntrea mică,/ Îngânați de glas de ape,/ Și să scap din mână cârma,/ Și lopețile să-mi scape;// Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!// Dar nu vine... Singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.”1 Septembrie 1876( M. Eminescu, Poezii, Editura pentru Literatură, București – 1965)                 

   Seara încărunțește în azurul părului ei, când Luna se pogoară înspre divinul Empireu, pâlpâind ca-n zâmbetele și lacrimile lumânării, iar visul îl azvârle în undele Mării. Dimineața îmbujorată ca obrajii unei tinere mirese și-a azvîrlit mreaja în marea sufletului poetului Tagore, scoțând din străfundurile încărcate de lumină, lacrimile unor scântei, ce țâșneau parfumate ca petalele smulse din trandafirul potecii smălțuite cu flori, unde adia ca-ntr-un concert, mireasma și dorul.

                             Mergi pe Poteca...

    „Mergi pe poteca de pe malul rîului,/ ducînd ulciorul plin pe șold./ De ce ți-ai întors fața-n pripă/ și m-ai privit numai o clipă/ prin fluturarea vălului?.../ Privirea ta scăpărătoare/ din beznă vine către mine ca o boare/ ce unduiește apa-n tremur clipocit/ pînă sub malul adumbrit/ și vine ca o pasăre ce-n seară/ grăbită zboară,/ printr-o fereastră larg deschisă/ de-a latul camerei, ieșind pe cealaltă fereastră,/ să piară-n noaptea albastră...

   Ești ca o stea ce-ascunsă după deal e,/ iar eu – drumeț pe vale./ Dar pentru ce mi te-ai oprit o clipă,/ privindu-mi chipu-n pripă/ prin vălul tău pe cînd mergeai/ pe cărăruia de pe malul rîului,/ ducînd ulciorul plin la șold...?” (Rabindranat Tagore, Versuri, Cuvînt înainte: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, trad. George Dan, Ed. Tineretului, București – 1966)

   Un mare aristocrat s-a înfăptuit misiunii, vocației, chemării, alegerii a ceea ce ființa și persoana sa, s-au întrupat în tradițiile milenare, nobiliare ale Neamului său. „Coborâtor dintr-o familiea de brahmani intelectuali, dăruiți filosofiei și artelor, urmărind țeluri de luminată politică socială și culturală pentru popor, Tagore a fost un admirator și un închinător al acestor tradiții care sporeau dragostea, adevărul și frumusețea.” (ibid., p. 6)

   Luceafărul carpatin, răsărit din gena getă, milenară a tradiției și o erudiție cosmică, în care s-a pogorât prietenia aștrilor, rezona cu înțelepciunea Magilor și proorocirile Sibilelor, cu Vestalele focului și surâsul Lunii, cu măiestria portului regal încrustat în datini, obiceiuri și binevestirea liturgică, cu viersul popular și susurul izvoarelor, cu foșnetul pădurii și legendele Codrului, cu mireasma florilor și simfonia păsărelelor, cu dorul de cer al mamei și cel de pământ al tatălui.

                                   Egipetul

   „Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur;/ Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,/ Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.// Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,/ Păsări îmblânzite-n cuiburi disting penele alese,/ Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor./ Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,/ Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben clară/ Către marea liniștită ce îneacă al lui dor.” (Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Corint, București-2005)

   Dincolo de adevăr, de frumusețe, de dragostea de Patrie și de Cer, Rabindranath Tagore a respins tot ce era sterp, steril, surogat, tot ceea ce se pietrificase în credințe, obiceiuri, datini, tot ceea ce încremenea într-un sistem de castă sau de privilegii impuse. Frumusețea, Adevărul, Dragostea i-au dăruit Libertatea de gândire, de creație, de promovare a virtuțiilor cardinale întru Neam, întru Națiune, întru popor și universalitatea lumii, a Cosmosului.

                       O, Tu, FEMEIE!...   

 

   „O, tu, Femeie! Tu nu ești/ numai făptura mâinilor cerești,/ ci și a celor omenești;/ de-a pururi ei, bărbații, îți închină/ a inimilor gingașă lumină./ Poeții-n jurul chipului tău țes/ un văl din fire de-aur, des,/ în dulci icoane-ales.../ Maeștrii, din penel, dintr-o ochire -/ dau trupului tău fraged nemurire...// Albastra mare-ți dă mărgăritare,/ pământul – aurul, grădini în vară/ cu flori te-ncarcă, te-mpovară,/ mai mândră-n ochi să ne răsară/ văpaia frumuseții de comoară!// De dorul tău atâtea inimi – generații-/ îți cântă pururi tinerele grații./ Desigur, ești pe jumătate doar femeie,/ pe jumătate – vis ce-n noi scânteie!...” (Rabindranath Tagore, op. cit.)

    Eminul Bucovinei Daciei Mari și-a plămădit ființa în Frumosul cel mai adânc al Frumuseții carpatine, dăltuindu-și cugetul întru Adevărul revelat de Frumusețea divină, pentru ca întru plenitudinea Dorului său de Dumnezeu, de Fecioara Maria, de Neam, de Patrie, de Mamă, să se reverse toată splendoarea sarafică a Dragostei, ca o vibrantă tresărire a Crăiesei din Povești.

   „Neguri albe, strălucite/ Naște luna argintie,/ Ea le scoate peste ape,/ Le întinde pe câmpie;// S-adun flori în șezătoare/ De painjen tort să rumpă,/ Și anină-n haina nopții/ Boabe mari de piatră scumpă.// Lângă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră fină,/ Ruptă de mișcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină,

   Dându-și trestia-ntr-o parte,/ Stă copila lin plecată,/ Trandafiri aruncă roșii/ Peste unda fermecată.// Ca să vad-un chip, se uită/ Cum aleargă apa-n cercuri,/ Căci vrăjit de mult e lacul/ De-un cuvânt al sfintei Miercuri;// Ca să iasă chipu-n față,/ Trandafiri aruncă tineri,/ Căci vrăjiți sunt trandafirii/ De-un cuvânt al sfintei Vineri.// Ea se uită... Păru-i galben,/ Fața ei lucește-n lună,/ Iar în ochii ei albaștri/ Toate basmele s-adună.” 1 Septembrie 1876. (Eminescu, Poezii, Editura pentru Literatură – 1965) 

   Marele Poet Tagore și-a construit o filosofie proprie pe temeliile ancestrale ale metafizicii vedice, dar înlocuind vechiul sistem întemeiat ereditar pe caste, cu un sistem al meritului, al valorii, al creației, care să dea șanse tuturor celor virtuoși până la sacrificiu, până la jertfă, astfel încât destinul geniului, artistului, omului creator să se asume destinului Națiunii sale și lumii.

    Rabindranath Tagore, precum toate geniile mari ale omenirii, a gândit filosofic, a gândit profetic filosofia Patriei sale, dar s-a exprimat liric, răspândind mireasma sublimă a cântării lui. Opera completă: Gitanjali – Ofranda cântecelor – Ofranda lirică a conturat Muntele poetic ce se pogoară în Marea cugetării, oglindindu-și chipul în limpezimea undelor de spirit, care se reflectă apoi strălucitor pe albastrul infinit al universului, ca o rază, ca un surâs de soare.

   Undele gândului alb ale Eminului nostru carpatin, răsfrâng valurile line al cugetului, în care ziua s-a scăldat ca o Fecioară în râul limpede al neprihănirii peste care se pogoară cerul cu privirea albastră, răsfirată pe tainice scântei ce se-aprind în rotocoale de giuvaeruri revărsându-se în țintirimul primăverii ce și-a-mbrăcat brocartul verde. E acel sentiment plin de mister, care ne stăpânește pe toți eminoforii în fața nepătrunsului miracol al creației sale profetice.

   11 Aprilie 2024

   + Sf. Ier. Calinic de la Cernica – Episcopul Râmnicului

   Gheorghe Constantin Nistoroiu