CLASIC IERI-AZI-MÂINE

CLASIC IERI-AZI-MÂINE colocviu de George Anca

Colocviile de Marți

Marți 26 iulie 2016, 5 pm, Calderon 39

Anul VII, nr. 7 (80) Format: Addresses, Comunicări, Teatru de poezie, Întâlniri, Lansări, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative

Tema:    CLASIC IERI-AZI-MÂINE

Recital rezervat

            Intervenții:

            Puiu Dănilă: Un clasic în teatru

            Ștefan Dimitriu: Clasic – tot ce e valabil

          

            Puși Dinulescu: Clasicul Leonid Andreev

            George Anca: Corespondențe poetice la Adrian Maniu

            Dinu Dumitrescu: Clasic în tehnică

            Viorel Speteanu: Istoria noastră clasică

          

            Teatru de poezie

            Gheorghe Dănilă

            Puși Dinulescu

            Gabriela Tănase

            Vali Pena

            

            Lansare de carte rezervată

            Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană,  Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști Români, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei,  Teatrul Robert Calul.  

MIHAI EMINESCU

 Diana

Ce cauţi unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurător

Şi unde păsările-ntruna

Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană

Şoptesc cu zgomotul de guri

Ce se sărută, se hârjoană

În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare

Vrei să priveşti un straniu joc.

O apă vecinic călătoare

Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,

E-o nouă viaţă-n orice zvon,

Şi numai tu gândeşti aiurea,

 Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate

Şi glasul tainic de izvor?

S-auzi cum codrul frunza-şi bate,

S-adormi pe verdele covor?

Din Iar prin lumina cea rărită,

valuri reci, din umbre moi,

S-apar-o zână liniştită

Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie

Mâinuţe albe de omăt,

O faţă dulce şi bălaie,

Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,

Ea trece mândră la vânat

Şi peste frunze fără număr

Abia o urmă a lăsat.

Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde,

Ca un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpurilui:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.

Poet

Să torni la rime rele,

Cu dactile în galopuri,

Cu gândiri nemistuite

Să negreşti mai multe topuri;

Şi când vezi vreo femeie

Să te-nchini pân’la pământ

Şi de-a sta ca să-ţi vorbească

Să înghiţi orice cuvânt;

Nespălat, neras să umbli,

Şi rufos şi deşuchet -

Toate-acestea împreună

Te-arat-a fi poet.

1876

VASILE  ALECSANDRI

Strunga *

În pădurea de la Strungă

Sunt de cei cu puşca lungă

Care dau chiorâş la pungă!

Sunt de cei ce-mpuşcă-n lună,

Care noaptea-n frunze sună,

Feciori de lele nebună!

Fă-te-n laturi, măi creştine,

Dacă vrei să mergi cu bine,

Să rămâi cu viaţă-n tine!

În potica fără soare

Ei te-aşteaptâ la strâmtoare

Să te prade, să te-omoarel...

În dumbrava cea vecină,

Unde buhna greu suspină,

Vezi cea zare de lumină?

Opt voinici cu spete late

Şi cu mâneci suflecate,

Stau cu puştile-ncărcate.

Trei sărutâ crucea sfântă,

Trei se luptâ greu la trâ.ntă,

Unul drege, unul cântă:

"Oliolio, ciocoi bogate!

Ici de-ai trece, din păcate,

Să-ţi arunc doi glonţi în spate.

Oliolio, mâ.ndră fetică!

De-ai veni cole-n potică

Să te fac mai frumuşică.

Că mi-i puşca hultuită.

Şi mi-i ghioaga pintuită,

Şi mi-i inima-ncolţită.

Oliolio, măi Taie-Babă!*

Căci nu şuieri mai degrabă,

Să sărim, voinici, la treabă!

Puşculiţa-mi rugineşte,

Tinta-n ghioagă se toceşte,

Murgul sare, nechezeşte!...

În pădurea de la Strungă

Ce slujeşte puşca lungă

Fără luptă, fără pungă?"

* Pădurea Strungăi a fost mult timp locaşul cetelor de hoţi, încât acest

nume a rămas vestit în Moldova, precum Pădurea Neagră în Germania şi

pădurea Bondi în Franţa.

Deşteptarea României *

1848

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,

N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,

Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumii deşteptare,

Ca o lungă salutare

Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?

Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc

La cel glas de înviere, la cel glas de libertate

Ce pătrunde şi răzbate

Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!

Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.

Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!

Sculaţi toţi cu bărbăţie,

Ziua vieţii a sosit!

Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,

Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc

Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare

Se cerc vesel ca să zboare

Către soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?

Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?

Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,

La obşteasca fericire,

La obştescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!

C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?

Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie

Şi la caru-i de trufie

Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?

Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?

La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească

Pe câmpia românească

Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!

Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi

Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie

Şi de-acum pe vecinicie

Cu toţi mâinile vă daţi!

Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire

Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.

Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,

Pentru-a mamei dezrobire

Viata noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!

Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,

Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare

Pentru Patria sa moare,

Nemurire moştenind.

* Această poezie nu a fost publicată în ediţia l-a a Doinelor, fiindcă volumul,

tipărit la Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în România.

Fluierul

În poiana verde am găsit un fluier

Şi i-am zis în treacăt: "O! Fluier perdut,

Ai avut odată mult maestru şuier

Care uimea lumea, ş-acuma eşti tăcut.

Astfel şi poetul viu în tinereţa

Gingaş, cu iubire, dulce a cântat,

Dar i-a plecat fruntea tristă bătrâneţa

Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat."

Fluierul răspunde: "Frate, frăţioare,

A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,

Dar a noastră soartă e mulţumitoare;

Am cântat o doină, şi e de ajuns."

GEORGE  COȘBUC

Imnul studenţilor

Cântăm libertatea şi numele sfânt

Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!

Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost

O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost

Cântămu-i supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,

Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,

Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,

Lumina ni-e ţintă şi binele ţel -

Trăiască-ne ţara şi neamul!

Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus

Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:

Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim

Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim

Şi sufletul neamului nostru.

Iar dacă protivnicii numelui tău

Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,

Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,

Căci inima noastră e inima ta;

Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.

lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ

Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:

Azilul lor vecinic găsindu-l în noi

Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi

Mai tari şi mai trainice lumii.

Patria română

Patria ne-a fost pământul

Unde ne-au trăit strămoşii,

Cei ce te-au bătut pe tine,

Baiazide, la Rovine,

Şi la Neajlov te făcură

Fără dinţi, Sinane,-n gură,

Şi punând duşmanii-n juguri

Ei au frământat sub pluguri

Sângele Dumbrăvii-Roşii. -

Asta-i patria română

Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul

Celor ce suntem în viaţă,

Cei ce ne iubim frăţeşte,

Ne dăm mâna româneşte:

Numai noi cu-acelaşi nume,

Numai noi români pe lume

Toţi de-aceeaşi soartă data,

Suspinând cu toţi odată

Şi-având toţi o bucurie;

Asta-i patria română

Şi ea sfânta să ne fie!

Patria ne-o fi pământul

Unde ne-or trăi nepoţii,

Şi-ntr-o mândră Românie

De-o vrea cerul, în vecie,

S-or lupta să ne păzească

Limba, legea românească

Şi vor face tot mai mare

Tot ce românismul are:

Asta-i patria cea dragă

Şi-i dăm patriei române

Inima şi viaţa-ntreagă.

Prutul

- Prutule, tu vii turbat

Şi cu sânge-amestecat,

Şi n-ai pace şi-alinare

Şi n-ai loc cum vii de mare:

Ce ţi-e iar de spumegare?

Şi-aduci arme ghintuite,

Trupuri de voinici ciuntite,

Steaguri de oştiri păgâne

Şi cai roibi fără de frâne!

Iar de maluri tu izbeşti

Capete moldoveneşti

Şi prin rădăcini încurci

Bărbi cărunte, bărbi de turci!

Spune, Prutule, măi frate,

Spune-mi, ale cui păcate?

- Oliolio! Voinic durut!

De când sunt pe lume Prut

Ce văzui n-am mai văzut!

Cât cuprinzi cu ochii-n zare

Numai tunuri, numai care,

Numai turci bătrâni călare,

Numai turci, numai cazaci.

Multă-i frunza pe copaci,

Dar de stai şi seama faci

Tot erau mai mulţi cazaci.

Barba lor bătea-le brâul

Şi ţineau cu dinţii frâul,

Pe-unde trec ei duc pustiul!

Şi când i-am văzut, creştine,

Că iau calea către mine,

Şi când le-am văzut mai bine

Ochii cu fulgerătura,

Pletele cu zbârlitura,

Bărbile cu-ncâlcitura,

Eu de maluri m-am izbit

Prins de friguri şi-ngrozit,

Că mi se negrea vederea

Şi mi se topea puterea

Şi-amărât stăteam ca fierea!

Dar când mă-ntorsei spre deal,

Maică, ce văzui pe mal!

Cât ai face cruce-o dată,

Măre iacă mi s-arată

Moldoveni, ştiuţii mei,

Prăfuiţi şi puţintei

Nici să nu te uiţi la ei -

Şi veneau, veneau, veneau,

Turcii-n bărbi bolboroseau,

Că pe mal ei ce-ţi vedeau?

Vedeau fulgeru-n picioare,

Alb de arme lucitoare

Şi-nfrăţit cu sfântul soare,

Vedeau vodă bogdănesc:

Dare-ar Domnul să trăiesc

Să mai stau să-l mai privesc!

Zările-alergându-le,

Vifor măsurându-le

Fulger despicându-le!

Calu-n vânt i se-ncurca

Prin urdii îmi fulgera,

Brazdă-n urmă-i revărsa,

Brazda roşie-nflăcărată

Tot cu sânge-amestecată -

N-am mai văzut niciodată!

Iar cel vodă bogdănesc

Da năvală-n căzăcime,

Şi dă proşca-n tătărime,

Iama prin ianicerime,

Şi prin deset năvălea

Desetul de mi-l rărea

Şi, pe turci cum îi izbea,

Zarea nu-i mai încăpea!

Şi-mi părea de-atâta bine

Că vedeam că vremea vine

Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!

Oliolio, ce pui de leu!

Dragă-i fu lui Dumnezeu

Şi mult bine-a mai avut

Mama care l-a născut!

Că-l vedeam cum umblă roată.

Şi-alerga câmpia toată,

Luând gloată după gloată

Şi-mpingându-le mereu

Tot încoaí spre-adâncul meu!

S-au încăierat pe mal

Om cu om, şi cal cu cal,

Şi din piepturi se izbeau

Şi cu dinţii se rupeau,

Şi grămezi-grămezi cădeau.

Morţii-mi închideau cărarea,

Sângele-mi mărea vărsarea,

Groaza-mi mai creştea turbarea.

Şi de-aceea vin urlând

Arme, steaguri aducând

Şi cai roibi fără de frâne

Şi stăpâni de oşti păgâne.

Şi de-aceea vin turbat

Mânios şi spumegat

Că de-atâta uluire

Nu mai pot să-mi viu în fire!

VASILE  VOICULESCU

Doamne

În vârful copacului Tău sunt o floare...

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzîie:

Zbucneşte afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,

Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,

Beau apele lunii, se umflă în ele

Păunii nopţii cu cozile-n stele.

...Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vamile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,

Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăţie

A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

La poarta paradisului pierdut

Azi am trecut s-o vad, înstrăinată,

Grădina-n care-o vară ne-am iubit ...

Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată,

Rugini a prins frunzişul răvăşit,

Iar parcul, raiul nostru de-altădată,

Cu ziduri alţii azi l-au ocolit.

E ceasul vechi al dragostei, e seară,

Şi, dând să intru, stau înfiorat:

Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară,

Dar toamna purpurie l-a schimbat

În galben stâlp pâlpâitor de pară,

Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.

Şi-n vijelia ce sa-ncins să-l bată,

Aprinsul plop acolo mi-a părut

Că-i sabia de foc neandurată

Pe care Heruvimul nevăzut

O flutura spre lumea blestemată

La Poarta Paradisului pierdut.

Sunt culmi înfricoşate

Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,

Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,

Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre

Pe ele niciodată lumina nu se stinge ...

Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,

Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,

Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază

În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă.

Arareori un vultur cu aripe bălane

Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,

Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,

Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară.

ADRIAN  MANIU

Dragoste, şi aici …

Dragoste, şi aici toamna a bătut la sânge

Pomii, din care a lăsat numai bice.

Vântul a ajutat frunzelor să pice …

Pe urmă îi pare rău, şi plânge.

Am pornit singur de-a lungul caselor sub cetate

Până la catedrala înfrigurată.

Duminica jelea din clopotele toate,

singură, ca un suflet într-o gloată.

Dorul mă îndemna să văd iarba veştejită,

apa curgând grăbită şi pustie,

norii pietroşi, ca o turmă văpsită

cu amurg pe frunte, pentru măcelărie.

Fără margini, câmpul îmi strângea mai tare pieptul,

câmpul nu mai avea nici o floare!

Mă întrebam: “Unde e dreptul

Meu la viaţă, într-o lume care moare?”

Stăruitoare, ispita unui grabnic sfârşit

Bate sub tâmple asemeni păsării ce în noapte

Fâlfâie, deasupra cuibului prăbuşit.

Dragoste, nu auzi şi tu acelaşi şoapte,

când toamna biciuie la sânge pomii goi,

înclinaţi să fugă, de-a lungul drumului blestemat ?…

Noi, care rămânem, suntem drumeţii, noi,

dacă rămânem, când pe totdeauna timpul a plecat …

Sufletul amantului sinucis

Sufletul amantului sinucis

bătu la porţile raiului.

Şi vămile cerului s-au deschis.

Sufletul era trist, inima lui, tot rănită.

Dumnezeu, cu dulceaţa graiului,

i-a zis: ,,Multe ţi se vor ierta, pentru o iubită.

Vino în grădina crinilor,

uită-i glasul, ascultând cântecele îngereşti,

focul stinge-ţi în măreţia luminilor.”

Sufletul amantului a răspuns:

,,Să-mi uit dragostea? – Glumeşti.

Raiul pentru asta nu e de-ajuns.”

Sufletul amantului sinucis

avea o rană, purpurie floare

care se scutura, sânge, în abis.

Necuratul ridică uşa iadului:

focul torturei ardea ca un soare

în cazane cu smoală, şi din torţele bradului.

,,Vino, suferinţa te răsfaţă”,

răcni Satana, arătându-i chinuiţi

cu mâini arse şi priviri de gheaţă.

Sufletul amantului a zâmbit:

,,Prea mici suferinţe promiţi

celui de ea neiubit.”

Frumoasei care nu mă cunoştea i-am scris

Povestea plină de nevinovăţie,

aşa cum a fost – şi cum e şi o să mai fie

sufletul amantului sinucis.

Cântec de lună veche

  Frunză neagră : mătrăgună...

A rămas un ciob de lună,

lumină dulce de miere,

lună veche în scădere,

scăpătînd fără zăbavă

în sfinţirea mai bolnavă...

Din paragini de otavă.

Pe-nalt arcul cerului,

nici o stea, nici una nu-i...

Nori adînci se dărăcesc,

destrămaţi se vîrcolesc,

cearcăn vînăt ruginesc.

Lună veche, stînd să moară,

aur bătrîn, de comoară,

peste zări vrea să se-ascundă,

şi în negură se-afundă,

într-a nefiinţei ape,

singură să se îngroape.

NICOLAE  LABIȘ

Pământul

Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă,

Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,

Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,

Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.

Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă

O vrăjmaşă-ntruchipare coborând din basm punea

Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă

Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina.

Dunărenele întinderi, cu fântâni ţipând a sete,

Adunau ursuz sămânţa şi iubirea de ţăran,

Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete

Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan.

Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă

Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold.

Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pământul darnic

Şi de-aceea-i mângâi ţărna, prins de-un aprig, viu imbold.

De aceea mi se strânge inima când văd pe-alocuri

Închircite păpuşoaie, grâu-n spic purtând tăciuni.

Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa,

Când pământul însuşi cere mult visatele-i minuni?

Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri,

Înfioare-se pământul răscolit adânc de plug!

Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire

Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug.

De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grânelor de mâine,

Şi al turmelor de mâine miros bun de lapte cald.

Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii,

Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt.

Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină

Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.

De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină

Pe colacii după datini împletindu-se în opt!

Confesiuni

1

Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.

Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...

De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat,

În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!

Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,

Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin

Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,

Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,

Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem

Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii

Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii

Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,

Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

2

Am fost stup de pofte şi de miere,

Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,

Gândurile, mâinile ridicau tăcere

Şi melancolie densă şi putere

Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere -

Veveriţe albe lunecând pe trunchi.

Pentru ce acestea toate le mai spun?

Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-şi sugea -

Astfel niciodată n-are să-i mai sugă

Razele-i lucide. - Şi asemenea

Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,

Crenelări severe, iederi în apus,

Închizând atâtea fumuri inelate,

Purităţi de pâclă strânsă sub lăcate,

Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate

În pereţi de clopot ceruit, să-noate

Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gând.

Parcă-mi eşti alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi

Amândoi genunchii, cred că peste noi,

Mie semănându-mi, soarele şi azi

Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi

Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

3

Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi

Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,

Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,

Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.

Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,

Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf

Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,

Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei

Şi se crispează râsul puţin câte puţin...

Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,

Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,

Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit

A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi

Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,

Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns

Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

4

De ce-am crezut de-atâtea ori

Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,

De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi

Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând

O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,

Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie

Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată

Gingaşa crizantemă să fie sărutată.

Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,

Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

5

Să observaţi că niciodată

N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut.

Tot ce-am iubit, niciodată

N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut.

Tot ce-am putut să privesc

Mi s-a părut din cale-afară

De crunt ori dumnezeiesc -

Nu i-am dat voie să moară.

Sub zenit

Am să fiu fericit

Când cineva,

Descifrându-mi litera şi inima mea,

Va putea fi privit

Râzând, ori rânjind,

Ori plângând.