Scurt
istoric al vechilor erezii
Când cineva
îsi ara ogorul sau si seamana în el samânta cea buna, grâu, orz sau altceva,
vede dupa o vreme începând sa rasara semintele. Dar o data cu ele încep a se
ivi ici-colo, pe ogorul sau, si alte buruieni straine de felul celor semanate
de el. Mai târziu, crescând grâul sau orzul, cresc odata cu ele si acele
buruieni straine si, cu vremea, încep a se arata cine sunt: unele neghine,
altele mazarichi, altele palamizi, altele spini si, daca el nu va avea grija sa
le pliveasca si sa le smulga la vreme, în timpul secerisului cu prea putin
folos se va alege. Tot asa s-a întâmplat si se întâmpla si azi cu tarina
Bisericii lui Hristos.
Stim ca
chiar de la începutul crestinismului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos si Sfintii
Sai ucenici si Apostoli au semanat samânta cea buna a Cuvântului vietii (I Ioan
1, 1) în tarina lumii acesteia, dar nu dupa multa vreme a aparut lânga samânta
cea buna si neghina celui rau (Matei 13, 25). Asa de pilda, primul colt al
neghinei celei rele a fost Simon Magul, care, vazând pe Sfintii Apostoli cum
faceau mari minuni prin darul Preasfântului Duh si prin punerea mâinilor pe
bolnavi, a adus bani ca sa cumpere si el acest dar, spre a face si el minuni si
vindecari (Fapte 8, 9-24). Tot de timpuriu începe sa apara blestematul eres al
nicolaitilor - înfiintat de Nicolae, pribeagul antiohian, despre care aminteste
Mântuitorul catre episcopul Bisericii din Efes (Apoc. 2, 6).
Iarasi
sectarismul începe sa rasara în cele patru grupari din Corint, care aveau
tendinte spre erezii (I Cor. 1, 10-13; 3, 3-9; 4, 6; 10, 13). Apoi s-a ivit si
între iudeo-crestini înclinarea spre erezie, de vreme ce cereau cu staruinta a
se respecta si în Legea Noua multe obiceiuri din legea mozaica în care
crescusera, în opozitie cu învatatura sanatoasa si adevarat crestina,
descoperita Apostolului Pavel (I Cor. 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12).
Înca se
ivira si unii “crestini” care tagaduiau posibilitatea si necesitatea învierii
mortilor (trupurilor) la Judecata de apoi sau altii ce se numeau neognostici,
care opreau de la casatorie si de la mâncarea de carne, socotind carnea ca pe
ceva necurat (I Tim. 4, 1, 4).
Acestea au
fost doar câteva începuturi de erezii si secte pomenite în Sfânta Scriptura
chiar din vremea Sfintilor Apostoli. Iar daca vom trece în timpul postapostolic
(patristic), vedem ca buruienile blestemate ale ereziilor au început a creste,
a se îndesi si a înabusi samânta cea buna si curata a Evangheliei lui Hristos .
- Cei dintâi
au fost gnosticii, foarte puternici în sec. I;
-
montanistii si pepuzenii în sec. II;
- arienii si
macedonienii în sec. III;
-
nestorienii si apolinaristii în sec. IV, ca si eunomienii;
-
monofizitii în sec. V;
-
origenistii, condamnati în sec. VI;
-
monotelitii în sec. VII;
-
iconoclastii, începând cu sec. VIII.
Pe lânga
aceste erezii amintite, au tulburat si au hartuit Biserica lui Hristos, înca
din primele secole, si alte numeroase secte si erezii, precum au fost:
sabelienii, eudoxienii, marcioni-tii, valentinienii, jumatatenii (care tineau
jumatate din dogmele cele spurcate ale lui Arie), pnevmatomahii (luptatorii
împotriva Sfântului Duh), urmatorii lui Macedonie, marchelienii, hiliastii
(vechii milenisti), neasemanatii, meletienii, novatienii, donatistii,
patrusprezecinii, protopaschitii, frigii, pelagienii, evrocratistii, maniheii,
eustatienii si multi altii.
Asadar, în
cele de pâna aici, s-au aratat doua grupuri de erezii: una din timpul biblic -
de pe vremea Sfintilor Apostoli -, si alta din timpul patristic - de pe vremea
Sfintelor si marilor Sinoade Ecumenice si locale ale Bisericii lui Hristos
celei dreptmaritoare -, în care timp Sfintii Parinti din acele vremi au dus o
lupta apriga cu aceste erezii si le-au combatut cu multa iscusinta
duhovniceasca prin scrierile, viata si cuvântarile lor. Acestea au fost
principalele erezii si secte pâna la marea schisma din anul 1054.
MONTANISMUL
Miscare cu
caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie in Asia Mica),
catre anul 156 d.C, sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit
la crestinism, care sustinea ca abea in acea perioada istorica a inceput Epoca
Paracletului, activitatea propriu-zisa a Spiritului Sfânt in biserica. Aceasta
activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop,
fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice
preocupare terestra inutila, practicând ascetismul, abstinenta, postul, marturisirea
pacatelor zilnic. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al
sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preotia
femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul
s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207
pe Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care
critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina
penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de
biserica oficiala, din cauza numeroaselor harisme si a conceptiei sale, care
punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa
anul 500, miscarea montanista a disparut.
ADOPTIANISMUL
Miscare
aparuta la Roma, datorita lui Theodotus (catre anul 195 d.C), dupa care Isus,
nascut dintr-o fecioara, a primit la botez in Iordan Spiritul Sfânt, adica l-a
primit in corp pe logosul Cristos (constiinta universala). Isus a fost
rastignit, ar fi inviat si ar fi mântuit lumea. Pentru exemplara lui supunere,
Dumnezeu l-ar fi adoptat ca Fiul sau. In acelasi sens, Paul de Samosata
(260-272), episcop de Antiochia, sustine ca logosul Cristos, care a salasluit
si in sufletul lui Moise si a altor profeti initiati, a stat temporar si in
Isus (intre botez si rastignire). Isus se afla intr-o relatie de iubire cu
Dumnezeu, iar intre Spiritul Sfânt si Isus a existat numai o unitate de vointa,
o unitate morala, nu o unitate de substanta.
MODALISMUL
(l.lat. modus
= mod). Curent trinitar care apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma, unde
este propagat de Praxeas, catre anul 190 d.C, de Noetus si apoi de Sabelie
(catre anul 200 d.C), de unde si sinonimul de Sabelianism. Potrivit acestui
curent, Dumnezeu s-a revelat succesiv in trei forme diferite: Tatal (care a
creat lumea materiala si a dat legea mozaica), Fiul (care a salvat lumea) si
Spiritul. In acest fel, persoanele divine nu ar fi real distincte, intre Tata
si Fiul neexistând nici o deosebire.
DONATISMUL
Miscare
aparuta in biserica nord-africana, in jurul disputei despre validitatea
tainelor si caracterul moral al savârsitorului. In anul 311, Caecilian
(compromis in timpul persecutiilor) este hirotonit episcop de Cartagina. De
aceea, un grup de oponenti a declarat drept invalida alegerea acestuia, pe
considerentul ca sunt taine administrate de un episcop cu trecut patat de
pacate. Numai tainele practicate de preoti cu un caracter moral si cu un trecut
ireprosabil sunt acceptabile si efective. Schisma s-a produs in momentul in
care partea oponenta a fost condusa de Donatus, urmasul lui Marjorinus,
contra-episcopul lui Caecilian. Ambele parti au apelat la arbitrajul
imparatului Constantin cel Mare. Acesta, nu numai ca reuneste doua sinoade la
Roma si Arles, in 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar
intervine direct in defavoarea donatistilor. Donatus a fost inlaturat, dupa ce
donatistii au fost declarati eretici, iar bisericile lor au fost inchise de
Constantin cel Mare.
MESALIANISMUL
(Masalienismul, Evhitismul)
Primele doua
nume provin din limba siriana, al treilea din greaca si înseamna cei care se
roaga (rugatorii). Toate aceste nume îi desemneaza pe membrii unei secte
mistice ascete, despre care Epifanie de Salamina spune ca au aparut în Mesopotamia
în jurul anului 350, sub conducerea lui Simeon de Mesopotamia, de unde s-au
raspândit în Siria, Armenia, Asia Mica si Tracia. Secta credea ca harul si
pacatul coexista in suflet si dupa botez. Botezul nu are puterea sa înlature
pacatul, care isi mentine influenta, paralel cu energia noua a harului,
crestinul fiind obiectul unui dualism metafizic permanent. Unii parinti ai
bisericii au respins aceasta conceptie, afirmând prezenta reala, exclusiva si
definitiva a harului in suflet, de la botez. Pacatul originar ar fi prin botez
eliminat definitiv. Harul ar salaslui in inima, centrul spiritual al omului,
unde s-ar manifesta in mod constient prin practicarea virtutilor, pe masura
dezvoltarii spirituale. Ei vroiau sa se dedice cu totul rugaciunii, si pentru
acest motiv refuzau munca, traind din cersit. Membrii sectei renuntau la
bunurile acestei lumi, neavând locuinte, dormeau în strada, uneori barbati si
femei împreuna. Mesalianismul a fost combatut pe la anul 390 si condamnat la
431 de Conciliul al 3-lea ecumenic de la Efes. Totusi, a supravietuit în tot
cursul sec.5 si chiar mai târziu (sunt mentionati în documente pâna în sec.7,
si se pare ca chiar la momentul când scrie Fotie – mort în 890 – secta nu era
complet stinsa), atât în provinciile orientale ale Imperiului Roman, cât si la
nestorienii regatului sasanid. Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al
experientei personale: chiar si dupa botez, omul constata în sine prezenta
înclinarilor rele care-l împing la pacat, de unde trag concluzia ca botezul nu
este perfect, nu ajuta la nimic, nu are ca efect decât stergerea pacatelor
trecute. Nefacând distinctia între pacatul originar si concupiscenta,
mesalienii credeau ca sufletul ar fi posedat de un demon, înca de la pacatul
lui Adam. Pentru a-l elimina din corp, pentru a triumfa asupra patimilor si a
atinge fericita apathia (stare în care sufletul încearca senzatia unirii sale
cu Cristos, asa cum femeia o încearca în îmbratisarile sotului ei), trebuie sa
se recurga la un ascetism riguros si mai ales la rugaciune, acea rugaciune
neîncetata, neîntrerupta pe care o recomanda Pavel in 1.Tesaloniceni (5,17).
THEOPASHISMUL
Controversa
se iveste la Constantinopol sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocata
de includerea in textul Trisaghionului a adausului “care s-a rastignit pentru
noi”, de catre patriarhul monofizit Petru de Antiohia. Chiril al Alexandriei
sustine ca expresia “Dumnezeu a suferit in trup” consuna cu hristologia
ortodoxa, deoarece Fiul a asumat natura umana in conditia, sau modul de existenta
(tropos) in care Adam a lasat-o. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul
naturii umane pe care el a asumat-o. In 534, papa Leon al XII-lea accepta
formula, la inceput suspecta : “Unus de Trinitate passus est carne” (”Unul din
Treime, dintre persoane, a suferit in trup”).
AFTARODOCHETISMUL
[gr.
aphthartos = incoruptibil, nealterabil; dokesis = asemanare]. Curent sustinut
de Iulian de Halicarnas (sec.6), dupa care trupul lui Cristos nascut din Maria
a fost trupul Noului Adam, fara pacat, incoruptibil (aphthartos). Umanitatea
lui Cristos este nu numai fara pacat, dar nici nu poarta urmarile pacatului lui
Adam, adica slabiciunile si afectele ei naturiale. Severus de Antiohia acuza pe
Iulian de Halicarnas si pe discipolii sai de dochetism, ceea ce ar insemna ca
logosul (Cristos) nu si-a asumat o umanitate reala, in starea ei terestra, cu
toate urmarile pacatului, inclusiv coruptibilitatea. Dar, in ce consta
coruptibilitatea firii umane ? Este naturala, sau e o consecinta a pacatului ?
Iulian de Halicarnas neaga ca omul e coruptibil din fire, deci natura lui
Cristos este incoruptibila. Impotriva acestei doctrine, Ioan Damaschin arata ca
in Cristos nu se poate nega realitatea umana a suferintei. El a fost liber de
pacat, dar si-a insusit in mod voluntar starea decazuta a omului, pentru a-l
elibera definitiv. In discutiile ulterioare, s-a precizat ca pacatul este o
boala, o stricaciune (phtora), care a afectat intreaga umanitate. Nu numai
greseala si vina lui Adam se transmit, ci si consecintele lor. O consecinta a
separarii intre om si Dumnezeu, dupa pacatul lui Adam, este moartea, care se
mosteneste din generatie in generatie. Fiecare om ar avea natura corupta, prin
mostenirea greselii lui Adam, dar e responsabil de libertatea sa. Dupa pacat -
adica starea de separare de Dumnezeu si de supunere sub consecintele ei - omul
are un mod de existenta (tropos) afectat de moarte, mod care e in opozitie cu
natura si vocatia sa (logos). In acest sens, jertfa nu este o justificare sau
un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricaciune si
mortalitate.
ARIANISMUL
Invatatura
lui Arius (256-336), preot in Alexandria, care, invocând unele texte biblice, a
sustinut ca fiinta lui Dumnezeu este unica, a tras concluzia ca Fiul nu are o
natura identica cu Tatal. In conceptia lui Ariis, Fiul este prima creatura a
Tatalui, schimbabil, marginit si chiar capabil de a pacatui. Scopul pentru care
Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de creare a lumii, fiindca
Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinte
intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el însusi de materie, caci s-ar
întina. Arius mai sustine ca a fost o vreme cînd Dumnezeu nu a fost Tata, pâna
a-l crea pe Fiu, deci a fost singur. De aceea, Arius numeste pe Fiu mai mic
decît Tatal si supus Tatalui. Separând firea Tatalui de cea a Fiului, Arius
face o diferenta intre nascut si creat, de unde inferioritatea Fiului. Fiul e
Dumnezeu, nu in mod adevarat, prin nastere, ci este ulterior creat, de aceea
Fiul are un inceput. “A fost un timp când Fiul nu era”, adica Tatal a existat
inainte de, si fara, Fiu. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se
deosebeste de celelalte creaturi terestre. El e cea dintâi dintre creaturi,
intelepciunea creata, sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a
creat celelalte creaturi. Desi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia,
Arius a fost criticat de episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria.
Conciliul 1 Ecumenic (Niceea 325) formuleaza raspunsul impotriva tezei ariene
sub diverse expresii: “care din Tata s-a nascut mai inainte de toti vecii”,
“nascut, iar nu facut”, “cel ce este de o fiinta cu Tatal”. Esenta Fiului ar fi
identica (homoousios) cu a Tatalui, iar nasterea sa din Tatal ar fi din
totdeauna, ceea ce inseamna ca Tatal n-a existat vreodata fara Fiu. Discipolii
lui Arius s-au separat apoi in doua grupuri: unii care sustineau ca nimic nu e
comun intre Tatal si Fiu (EUNOMIENI), altii sustineau ca Fiul are o esenta
asemanatoare cu a Tatalui (HOMEENI). Disputa ariana nu s-a sfârsit cu Conciliul
1 Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de catre urmasii imparatului
Constantin cel Mare, Constant (353-362) si Valens (364-378), care au combatut
pe partizanii Crezului de la Niceea. Arianismul a influentat profund viata
bisericeasca multe secole de-a rândul (fundamental si azi pentru secte ca
Martorii lui Iehova, de exemplu). Arianismul a fost un mod rational-omenesc de
întelegere a crestinismului.
NESTORIANISMUL
Doctrina
sustinuta de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (380-440), care
atribuia lui Isus Cristos doua persoane: una umana (omul Isus) si una divina
(Logosul, Cuvântul, Cristos). Natura umana este distincta si independenta; de
aceea in Isus Cristos au existat doua subiecte. Nestorianismul a fost condamnat
de Conciliul Ecumenic de la Efes (431) pentru ca refuza Mariei titlul de
Nascatoare de Dumnezeu (Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umana a fost nu
numai completa si independenta, compusa din trup cu suflet si din
intelect/vointa, ci a avut si Ego-ul ei genuin, care se pastreaza impreuna cu
persoana Cuvântului. Unirea n-ar fi decât o simpla asociere a celor doua
persoane, corespunzatoare celor doua firi. Incercând sa solutioneze logic
prezenta lui Isus in chipul omenesc, Nestorie ajunge sa formuleze ideea unei a
treia persoane, persoana unirii, care le leaga pe celelalte doua si este cea
care propovaduieste, face minuni, manânca alaturi de apostoli si ucenici. O
consecinta a nestorianismului este faptul ca nu mai recunoaste in Maria pe
Maica Domnului, care pentru aceasta conceptie este Nascatoare de Isus si nu
Nascatoare de Dumnezeu, cum afirma biserica. Deci, Nestorie sustinea ca în Isus
Cristos au existat practic doua persoane: persoana divina a Fiului lui
Dumnezeu, nascut din Dumnezeu-Tatal si persoana uman-istorica, cu care s-a
nascut din Maria. Conceptia nestoriana era ca Maria n-a nascut pe Fiul lui
Dumnezeu, ca sa merite sa fie numita Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos), cum a
sustinut in mod gresit biserica, ci ea a nascut doar pe omul Isus (Jeshua).
Nestorianismul a fost combatut la Conciliul III din Efes.
MONOFIZISMUL
[gr.
mono-physis = o singura fire]. Teza predicata de Eutihie (378-454) calugar din
Constantinopol, care a afirmat ca Isus Cristos nu are decât o singura fire
(monophysis), cea divina, intrucât trupul omenesc l-a luat in mod aparent.
Eutihie refuza distinctia intre hypostasis (ipostas, persoana) si physis
(natura, fire), spunând ca daca Isus Cristos e o persoana, el nu poate avea
doua naturi. Monofizismul era incurajat de formularea lui Chiril de Alexandria,
care a aparat formula: “unica este natura (physis) intrupata a cuvântului
dumnezeiesc”. In fata acestei teze, Conciliul de la Calcedon (451) vorbeste de
realitatea integrala a Fiului, care are o singura persoana, in doua naturi.
Cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, isi pastreaza integritatea lor, dar
ele sunt unite intr-un singur ipostas. Una din formele sub care a circulat dupa
Calcedon teza lui Eutihie este monofizismul severian sau moderat, propus ca o
formula de reconciliere intre calcedonieni si necalcedonieni, de catre Sever,
patriarh de Antiohia (512-538). Monofizitii sustineau deci ca firea omeneasca
luata de Cristos la întrupare în Maria a fost absorbita de firea sa
dumnezeiasca, încât cea dintâi a disparut cu desavârsire, asemenea unei
picaturi de apa în imensitatea marii. Dupa unii monofiziti Isus Cristos n-ar fi
avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecinta conceptiei monofizite
este ca, daca Isus Cristos nu are pe lânga firea lui divina si o fire omeneasca
reala, atunci se nimiceste întreaga opera de rascumparare/mântuire a omului.
Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la
mântuire. Doar prin incarnarea sa, Dumnezeu ar fi putut diviniza firea
omeneasca cea decazuta. Dumnezeu s-a facut om, ca sa faca pe om dumnezeu.
Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana lui Isus Cristos sustine
ca sunt doua la numar, divina si umana - diefizitism, unite într-o singura
persoana divino-umana.
APOLINARIANISMUL
Teza poarta
numele celui ce a sustinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (mort in anul
390). Acesta conceptie neaga prezenta unui suflet uman in Isus Cristos.
ApolinArius afirma ca Isus Cristos este radical deosebit de noi, facându-se
întru asemanarea oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el
insusi, are nevoie de un principiu animator in om, acest rol il joaca sufletul,
dar in cazul lui Isus, sufletul sau a fost inlocuit de Logosul divin numit
Cristos. Logosul e principiul de viata, atât al fizicului, cât si al psihicului
tuturor vietuitoarelor. Trupul lui Isus a fost vitalizat temporar prin Cristos,
nu prin suflet rational uman obisnuit. Astfel, Isus nu a avut suflet rational,
minte si vointa. Biserica nu a acceptat aceasta invatatura, deoarece concluzia
ei e ca Isus ar fi avut o umanitate anormala, el nu ar fi trait pe pamânt ca om
real. Hristologia apolinarista, prin concluzia ei ca Isus nu a avut o fire
umana obisnuita, revenea partial la arianism.
GNOSTICISMUL
[gr. gnosis
= cunoastere secreta, initiere]. Doctrina sincretista, compusa din elemente ale
religiilor de mistere, foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri
ale filozofiei grecesti, asociate insa si cu unele idei crestine inspirate din
Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a gnosticismului este dualismul intre fiinta
divina originara, inaccesibila, si o serie de emanatii rele care ajung in lume,
in materie. Sistemul lui Valentin (160), crestin din Alexandria, care a expus
invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135-160, este centrat
pe ideea de pliroma. Lumea spirituala pura (pliroma) este compusa dintr-o
unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal. Creatia ar fi
identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, in esenta rea, ca si
spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvântul (Cristos, Logosul) nu
este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut
prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic, si nu a înviat. Mântuirea ar
fi un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pliromei.
Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali,
gnostici (nu cei trupesti, nici cei psihici) poseda aceasta cunoastere si deci
se pot mântui. Origenes, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie,
Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combatut gnosticismul. Ei afirma despre
creatie ca este buna, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii
gnosticismului crestin se numara: Simon din Samaria (Simon Magicianul), Nicolae
(fondatorul sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan),
Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125),
Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca. 85),
Bardesan din Edessa (n.154).
Doctrine
gnostice:
Dumnezeu
este indiferent la soarta omenirii si a universului, omenirea si materia sunt
impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci
emanatii asupra carora Dumnezeu nu are control direct). Puterile care
guverneaza in mod secret universul sunt arhanghelii raului, asupra carora
Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt rai in esenta (cu exceptia acelor
putini alesi, in care scânteia divina arde inca, cei predestinati sa se
reuneasca cu lumea divina). Salvarea, mântuirea, nu sunt oferite tuturor, ci
doar unui numar limitat de alesi. Cei alesi primesc cunoasterea divina de la
Cristos (revelatia este pura cunoastere divina si indiferenta de aprecierea
intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul. Vechiul
Testament ar fi rau, fiind produs de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este
viata divina a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem,
condamnarea mariajului, desprinderea de animalitatea restului omenirii).
Mântuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).
Biblioteca
gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945 un fellah (taran egiptean)
descopera intr-un cimitir de lânga satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise
in sec.3-4 in dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca.
Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele
se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia lui Jung Codex (Zürich).
Doar câteva au fost publicate: “Evanghelia Adevarului” (probabil de Valentinus)
si “Evanghelia lui Toma” (cuprinde 114 pilde din Isus). Jung Codex: manuscrisul
a fost separat de celelalte 12 si cumparat de Institutul Jung in anul 1952. Se
pare ca dateaza din sec.4 d.C. si cuprinde: “Evanghelia Adevarului”,
“Scrisoarea lui Rheginos”, “Tratat asupra a Trei Natiuni” si fragmente din
“Rugaciunea Apostolilor”. Crestinismul, care este o miscare mesianica
evreiasca, poseda o tensiune interna provenita din întârzierea temporala a
Parousiei (sfârsitului lumii) asteptate. De vreme ce Parousia nu s-a produs,
Biserica preschimba eshatologia (stiinta despre sfârsitul lumii) istorica in
eshatologie supranaturala.
Asteptarea Parousiei nu dispare insa niciodata cu
totul din viata comunitatilor crestine. Acest element apocaliptic reprezinta
fermentul anarhist, revolutionar, care insoteste crestinismul in cursul
intregii sale istorii. Atunci când presupusa promisiune apocaliptica a lui
Cristos de “a se intoarce pe când (credinciosii contemporani) vor fi inca in
viata” nu s-a împlinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-esoterica
si au denuntat invataturile bisericii crestine ca fiind minciuni banale bune
pentru prostime. Parousia: Plato foloseste cuvântul parousia in sensul
prezentei ideei in obiect si a transcendentei obiectului in idee. Teologia il
foloseste in sensul prezentei lui Cristos in momentul intoarcerii (amânata sine
die). In asteptarea unei intoarceri propriu-zise nu este de mirare ca unii
credinciosi si-au cam pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului.
Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn,
in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul iar
spiritul reprezinta todeauna binele. Extinzând aceasta idee, si aplicându-o la
persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre
Isus si Cristos. Isus ar fi fost un simplu om, in timp ce Cristos ar fi
reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care
l-a parasit la crucificarea sa. Ca atare, atât întruparea, cât si învierea,
piloni ai crestinismului, sunt negate. Doctrina crestina cu privire la persoana
Fiului lui Dumnezeu sustine ca Isus Cristos ar fi Dumnezeu, ar fi o persoana
divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura
umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de substituire a
pacatosilor pe cruce. Natura divina a facut posibila învierea, înaltarea si
glorificare lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o întelegere si
acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului
biblic, adica urmând metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente
care, urmând traditii diferite sau bazându-se pe doctrine salvifice curente, a
avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din
comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagâne,
în fata acestor tendinte separatiste, se vede constrânsa sa insiste asupra
unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de
apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la început,
asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista imaginea izvorului pur al
adevarului de credinta, care, putin câte putin a fost alterat de doctrine
false…, ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere
unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor
separate (secte).
Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu
învatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o
traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19). La sfârsitul
primului secol, în Asia Mica traieste si-si propaga învatatura Cerintus, despre
care Irineu din Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea
transmisa de traditia apostolica. Pentru dânsul, Cristos este fiul natural al
Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez,
Cristos s-ar fi coborât asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum
înainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savârsit minuni.
Inainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit
si înviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie
evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Cristos
de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au câstigat
multi adepti. Daca Cerintus ramâne un personaj singular, ebionitii (de la
termenul ebraic ebjon=sarac) în schimb, vor gasi numerosi adepti pentru
ereziile lor. Poate ca la început, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa
anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Transiordania. Mai târziu,
sustinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor separa de
Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânsii avem
fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si
Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al
Scripturii. Aceasta traducere cât si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si
de catre Origene. Atât în problema cristologica cât si în considerarea
validitatii legii mozaice, ebionitii sunt împartiti, unii lasându-se cuprinsi
si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate în dualismul
referitor la originea lumii. De la început, Dumnezeu a creat doua principii,
unul bun (care va stapâni în lumea viitoare) si altul rau (stapânul lumii
prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezului si
pâna la începerea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica
observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici
sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului
intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si
greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina
sacra cu apa si pâine si sfinteste zilele de sâmbata si duminica. Alaturi de
ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la
începutul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si
parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (Duhul Sfânt) si
altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe
incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea
legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; în plus,
insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire
interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a
sufletelor defunctilor spre împaratia luminii. In eterodoxia lor exista un mare
rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In
opozitie cu Marele Mani si însotitorii sai, se afla lumea apei negre populata
de demoni si spirite rele. Intre cunoasterea profunda a misterului crestin,
care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In 10, 14), si
gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda;
nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în
paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga.
Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii târzii care, pe
baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului
târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine. Gnosticismul a
existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl
îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea
lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile
lor convingeri gnostice. In acest fel apare “gnosticismul crestin”. El încearca
sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi,
pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice
orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la
izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si Cartile lui Je,
ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini
antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica
din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din
Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata
biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul
cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere
necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând
traduceri din opere grecesti scrise în secolul al II-lea d.C. Din aceste opere
(apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu
siguranta principalele concepte ale gnosticismului:a. un dualism accentuat
între cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;b.
imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din eu-ul gnosticului,
chiar daca sufletul sau este înclinat total si învins de rau;c. urmând calea
cunoasterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se
întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;d. caderea si ridicarea
gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente
scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza
caracterul sau sincretist.
Prezentarea
acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca
gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de
raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate
în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul
timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali
sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu,
provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament,
Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina.
O
alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice
babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca,
propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra
destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului
dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca
sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumrân) sa fi exercitat
un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si
miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci când sincretismul gnostic ajunge la
apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste
granitele Palestinei.
Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana
mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna
atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe
Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista
grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa
atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte
din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate
baza pe doua motive principale. In primul rând, datorita superioritatii si
profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia
bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi
înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Insasi evanghelia
lui Marcu spune ca: Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul,
asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în
particular le lamurea toate discipolilor sai (4, 33-34). In al doilea rând,
succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti,
spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili
asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu. Principalii exponenti ai gnosticismului sunt:
Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator,
trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide,
influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul
persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4
ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin,
care începe sa predice la Alexandria spre anul 135, propagându-si apoi ideile,
pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei
naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita
valentinienilor.
Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea
paulina si de cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din
partea crestinilor. Insa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este
prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au
originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni
supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine
realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca.
Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta
frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica
si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta
si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de
vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui
acord-dialog (gnozeologic-mântuitor) între religiile pagâne ale zonei de
interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin este
Marcion. Nascut la începutul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului
din Sinope, în Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la
scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii
locale. Apoi, atât Papia cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea
ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea
crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste
un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este
adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si
sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil.
Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care
motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de
aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea
crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste
sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase
comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de cele
crestine.
Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor
ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi
da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin,
Tertulian si altii, scriu cu toata decizia împotriva lui si a învataturilor
sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza
incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de
atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude
întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii
(judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea
si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca
Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul
apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în
Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea
dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma
Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru
aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine
fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre
Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat
pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de
accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în
impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea
demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe
cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si
mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si
înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care
încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite
în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si
decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne casatoria, considerata
pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion îi sunt
straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul
impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici.
Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea
exigentelor ascetice impuse ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii
Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si
examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o
contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de
organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie
atât de periculoasa.
MARCIONISMUL
Numele vine
de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma catre anul 140, unde,
sub influenta gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem, pe baza
unor texte din Epistola catre Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente
si despre canonul biblic. Dupa Marcion, exista doi dumnezei: un dumnezeu
inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea
Mozaica si a inspirat profetii, care se mânie si se razbuna (legea talionului)
si un dumnezeu superior al Noului Testament, perfect, Tatal lui Isus Cristos,
un dumnezeu al iubirii, milei si iertarii. Intre cei doi dumnezei, cel creator
si cel rascumparator, nu exista legatura. Nici intre Mozaicism si Crestinism.
Materia este rea, de aceea Marcion recomanda ascetismul riguros. Pentru a sustine
ideile sale, el stabileste propriul sau canon: Evanghelia dupa Luca, epistolele
pauline, fara Timotei si Tit, din care elimina ideile iudaice. De la inceput,
biserica a condamnat ideile lui Marcion (excomunicat in 144).
MANIHEISMUL
Teza
dualista propagata de Manes-Mani (216-277), filozof persan, care, pretinzând a
fi in posesia unor revelatii secrete, se considera a fi ultimul trimis,
intruchiparea fizica a Paracletului. Maniheismul sustine dualismul radical
ontologic intre cele doua principii eterne, Binele si Raul, care se opun, in
cursul istoriei, intr-o confruntare fara sfârsit. Organizata ca o noua religie,
religia luminii, având carti, cult si ierarhie, miscarea maniheista a fost
obiectul unor represalii si persecutii. In sec.4-5 se raspândeste in China si
in Europa occidentala.
PELAGIANISMUL
Tot în sec.5
ia nastere Pelagianismul, care este întâia conceptie cu privire la antropologia
si soteoriologia crestina. Desi pelagianismul a fost condamnat, discutiile
teologice au continuat, dând nastere unei nou conflict: disputa semipelagiana.
Augustin, aparând doctrina Bisericii de pelagianism, a mers prea departe.
Sustinând necesitatea absoluta a harului divin, afirma ca vointa omului este
atât de slabita si neputincioasa din cauza pacatului stramosesc, încât nu poate
face, fara ajutorul lui Dumnezeu, decât fapte rele. Tot a acestuia este si
ideea ca Dumnezeu nu vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca, ci numai unii. Cei
ce se mântuiesc, e pentru ca harul divin i-a ales spre mântuire din veci sau
i-a predestinat sa scape de osânda. Cei sortiti osândirii ramân în numarul
celor pierduti pentru vecie, fara sansa de întoarcere (ideea a fost preluata de
protestantism).
PNEUMATOMANISMUL
In a doua
jumatate a sec.5 apare o alta miscare teologica, sustinatorii careia au primit
numele de Pneumatomanism (luptatori împotriva Spiritului Sfânt). Daca Arius
nega Dumnezeirea Fiului, atunci Macedonie (întemeietorul acestei teze) nega
dumnezeirea Spiritului Sfânt. Aceasta a fost ca o noua forma a arianismului. Si
Spiritul Sfânt, în conceptia macedonienilor, era o creatura. Primul care s-a
ridicat împotriva pneumatomanilor a fost Vasile cel Mare. Vasile afirma ca
Sfântul Spirit este de aceeasi demnitate cu Tatal si cu Fiul. El este egalul,
nu inferiorul lor. Asa cum fara un Cristos întrupat ca om mântuirea oamenilor
ar fi fost imposibila, tot asa si fara un Spirit Sfânt, înteles ca fiind de
aceeasi fiinta cu Fiul si cu Tatal. Daca Cristos si Spiritul Sfânt sunt
creaturi, atunci si noi ramânem închisi în planul creat, coruptibili si
muritori. Miscarea a fost combatuta la Conciliul II Ecumenic de la
Constantinopol în anul (381). Daca problemele trinitare s-au rezolvat la
primele doua Concilii, problema hristologica, privind raportul firii divine si
raportul firii umane din persoana lui Isus, a fost discutata pe parcursul a
patru Concilii Ecumenice.
MONOTELISMUL
O alta
controversa hristologica ce a luat nastere în sec.7 a fost Monotelismul. Noua
problema care era pusa de teologii vremii era daca a avut Isus Cristos o dubla
energie si o dubla vointa, cu toate ca Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon
stabilise ca fiecare din cele doua naturi ale lui Isus îsi pastreaza toate
însusirile si caracteristicile. Monotelismul nu este altceva decât o prelungire
a monofizismului. Monotelismul a fost eliminat odata cu venirea la Domnie a lui
Constantin Pogonatul. Acesta, dorind sa restabileasca pacea si întelegerea în
biserica, convoaca Conciliul VI Ecumenic unde s-a hotarât ca nu se poate admite
ca Dumnezeu si firea omeneasca a lui Isus Cristos sa fi avut o singura si
aceeasi lucrare.
ICONOCLASMUL
Ultima mare
miscare combatuta de unii reprezentanti clericali a fost Iconoclasmul. Pornind
de la interdictia chipului (sustinuta de Vechiul Testament), iconoclastii au
optat împotriva cultului inutil al icoanelor. Dumnezeirea nu ar putea fi redata
de mijloacele picturii si icoanelor, de aceea în icoana s-ar putea reprezenta
doar firea omeneasca a lui Isus Cristos. Iconoclastii recunosteau drept singura
icoana a lui Dumnezeu numai Euharistia. Iconoclasmul a fost combatut pe
parcursul a doua Concilii Ecumenice, cel de al Cinci-Saselea de la Trul (692)
si al Saptelea Ecumenic (787), la care s-a si formulat învatatura deplina
despre icoane. Doctrina ortodoxa despre icoane respinge ideea identificarii
icoanei cu arhetipul, adica deofiintimea cu el, deoarece însusi cuvântul
grecesc “eicon” înseamna chip, adica reflectie a arhetipului si nu arhetipul
însusi. Daca între icoana si arhetip nu exista deosebire, atunci ea nu ar mai
fi chip al arhetipului, ci arhetipul însusi. De aceea, nici Euharistia nu poate
fi icoana, pentru ca ea este însusi arhetipul, deci identica cu el, si astfel
se contrazice însasi semnificatia icoanei. Icoana ar fi dovada întruparii lui
Dumnezeu.
Sursa:
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/07/colocviile-de-marti-26-iulie-2016.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu