duminică, 31 iulie 2016

F E N E L de Ioan Miclau






F E N E L
(Teatru în versuri)


Persoanele

TUFĂ-Toboșar la festivaluri
DOAGĂ- Prietenul lui Pițigoi
FENEL – Fratele lui Felia
FELIA – Sora lui Fenel
CIORCHINE – Nevasta lui Butuc
BUTUC – Soțul lui Chiorchine
PIȚIGOI – Prietenul lui Doagă

Piesă de Teatru în trei Acte
(Forma definitivă)







 ACTUL I

 SCENA I-a

FENEL, DOAGĂ



FENEL:

Prietene,vezi, casa să nu ți-o faci pe partea de jos a unei văi,
Dar nici în vârf de deal, ci locul să-l alegi oriunde la mijloc!
Astfel, vei fi ferit de al naturii sălbaticului joc,
Dar nici prea-ndepărtare de-a lumii comerciale loc!



DOAGĂ:

Înțeleg, vrei să-mi spui de mediocritate, ferit de-orice extreme,
Înaintezi pe calea ce-ți păstrează a ta întegritate, ferit de-orice opreliști;
Dar spune-mi unde astăzi oricât de înzestrat ești, mai poți ca să te miști,
Să nu te ducă spre păcate ale vieții, mărunte dar multele ispiți!



FENEL:

Nu pentru că numele-ți de vinuri amintește, dar vreau să te îndrept cu dinadins,
Spre-o culme a gândirii la care mulți nu pot ca să ajungă,
Deși se folosesc de șiretlic, de vorbă chiar mai vulgă,
Cu-o proaspătă minciună vor, s-atingă ceea ce nu e de atins,
Să treacă-a fi drept genii și veșnic trăitori eternului întins!
Tu, dragă Doagă, ascultă-mă acum...!


 
DOAGĂ:

Te-ascult precum cel rătăcit pe-un drum!



FENEL:

Nu-i vorba de-o rătăcire pe afară, și nici despre ce înseamnă a trăda o țară,
Ci vreau să te îndrept spre-a ta simțire ce o ai în tine, ca o ființă rară!
Sunt mulți ce una zic și alta fac, deși au minte bună, o folosesc greșit.
Adeseori mă tot întreb, de-o fac din voie sau cum s-a nimerit?
Ei te privesc din rama aurită ce-atârnă pe  perete,
E semnul meritoriu, școlat, în timp ce fapta  le-adună multe pete!



DOAGĂ:

Poți să-mi ara-ți din ele câteva?



FENEL:

Căteva? E prea puțin a spune, când de-o viață te joci cu focul care arde,
Dar nu mi-ai făcut nici un rău, mie, ci inima ta-ți arde, ascultă bine barde:
De cânți, și văd că scrii și versuri, fii fericit căci nobilă e Arta-ntotdeauna,
Și nobilă ființa ce  primește un astfel de dar sfânt, e ca în noapte Luna,
Ce luminează calea acelui călător ce în neștire umblă pe drumuri rătăcite;
Arată dar ce-i mai frumos și bine, arată prin exemplul tău lumina unei zilei fericite!
Dar eu aud că tu, mi-a spus-o chiar Ciorchine, sub haina artei mai mult te străduiești,
Să încâlcești, ba și mai rău, cu vorbe de ocară, în orice prieten bun îți place să lovești!
La ușa celor mari te duci ca un slugarnic, dar și dublicitar, tu vinzi pe orișicine,
Minți în orișice moment, ai terfelit-o la reviste pe harnica Ciorchine!
Ai întocmit scrisori de pâră, punând pe ici pe colo și falsă semnătură!
Pe la biserici când te duci să nu privești aproapele cu ură!
 Ce altceva să-ți mai arăt? Chiar Butuc te-a găsit beat turtă, dar  pretinzi,
Că ai și aripe la umeri, și tuturor le afli vr-un cusur, deci astfel cearta o întinzi!
E bine ca să știi și cui închini eforturile tale, căci semnul vre-unei arte slab se vede,
Iar a te războii așa de dorul lelii, fără rost, nu-i vine nimănui a crede!
E greu, deși s-a încercat, a-ți coborâ  nițel nasul mai jos,
Deci semn că temperamentul te biciue, pentru un os de ros!



DOAGĂ:

E limpede! Ești un dușman al meu! Tu ai crescut la oi,
Pe când eu dat-am festivaluri, să-ți spună Pițigoi!
Iar sfatul tău mai mult mă întărâtă, n-am chef să te ascult,
Și nici în cale-mi să te-ntâlnesc mai mult!



FENEL:

Viața nu-ți este un dușman, ci tu lovești în tine!
Cu bine, și să ne auzim de bine!
(Ies din scenă)








 SCENA II-a


Ciorchine, Pițigoi



CIORCHINE:

”N-am gând ca să te supăr, nici vorbe rele ca să-ți spun,
 Vreau să nu uiți fața să ți-o speli în apa cea curată și nu din cea din drum!
Ce treabă ai să-l îndrăcești pe Doagă, tot timpul povestindu-i de Felia,
C-ar fi femeia, vezi, spălătoreasă, și că zadarnic el îi caută iubirea!
Tu ai văzut ce gingase-i la toate, la vorbe, la purtare, dece atâta pică?
Încerc să cred că însu-ți tu pândești să o alegi a fi a ta iubită!
Eu dacă am doi ochi în cap, mai am și-n minte doi ce te privesc:
În gelozia ta, eu altceva observ, ești încărcat de doruri ce tot cresc!
Și cresc, iar într-o bună zi când dorul și tristețea vor face casă bună,
Te vei trezi respins, iar viața ta se va-ndrepta pe-o cale mai nebună!
Ești liber să alegi întotdeauna cărarea pe care tu o vrei,
Dar eu te sfătui să nu batjocorești, din gelozii, viața unei tinere femei!



PIȚIGOI:

”Nu înțeleg ce zici! Adică până unde vrei vorba să o duci!
Doagă mi-e prieten și niciodată nu ne-am dovedit a fi niște năuci!
Unde-ai văzut doi prieteni să iubească aceeași fată?
Iar ea să se prostească a crede că e bine și fapta ei curată?
Te înțeleg Chiorchine, ești o femeie ideală,
Dar prea ești curioasă a știi ce fiecare are de fiert în oală!



CIORCHINE:

”Vezi cum singur tu te dai de gol? Așa este cum vorbele-ți vestesc,
Nu sunt prieteni între ei, doi, ce pentru-aceeși fată se-mbrâncesc,
Numai atâta doar că reciproc se mint, în acest caz au gândurile false,
Mai rău de-atât, în viitor și viața o vor duce certați și zile arse!
Așa vrei viața să-ți clădești? gândește-te la tinerețea ta, dar si la aceleia,
Ce-n inimă îți place să-i faci loc; eu zic să-ncerci să te apropii de Felia,
Va-ți potrivi-mpreună de minune, obrajii ei îmbujorați și păru-i auriu,
Ar îmblânzi năravul tău de pițigoi zglobiu!



PIȚIGOI:

”Văd bine cum joc de mine-ți bați, la fel cum Tufă face,
Iar cu ursita ce-mi propui înveci n-oi avea pace!
Doar știi că ea este de-apururi în preajma lui Fenel,
De-apururea Felia ascultă de tot ce zice el!



CIORCHINE:

”Este normal ca să asculte, doar îi e fratele mai mare,
Dar tu de te apropii de Fenel, ai înțelege frumosul caracter ce-l are!
Iar prietenia cu Doagă să n-o strici, io spune verde-n față:
”Amice, eu de Felia-s robit, și-am s-o iubesc viața mea întreagă!”
Iar dacă  se va enerva, nicicum vrând să-nțeleagă,
 E dreptul lui norocul să-l încerce, precum și tu la fel să faci;
Căci pân-la urmă plin e lanul de flori albastre și de roșii maci!



PIȚIGOI:

”Ușor de zis! Dar n-am nici loc de muncă, Fenel e cu pretenții,
El nu va-ngădui relații, oricât ia-și dovedi eu bunele-mi intenții!
Iar Doagă scrie versuri la reviste și încă versuri multe,
Felia-i liceeană și are gust spre arte, deci are să-l asculte!
Dar nu sunt nici eu de pripas, mă știu isteț, nu mă las dus cu vorbă,
Am să-l conving că nu este prea bine, să ia vulpește bobița dintr-o ciorbă!
Iar Tufă toboșarul cel ne-ntrecut la festivaluri strigând hora,
Îl știi, cât har lingușitor e-n el,  sofisticându-se în fața tuturora!
Dar am văzut ce ochi frumoși făcea și el Feliei,
Deci n-ar fi mare lucru să îl vedem pe Tufă murind de dragul ei!
Dar dacă nu-i chemare, iar Muza nu-l primește,
Degeaba-ar vrea să-i lunece pe palme ca un pește!



CIORCHINE:

”Fii liniștit! Fenel nici nu gândește să-l aibă chiar pe Doagă de cumnat!
El e un înțelept, în el viața-i o oglindă în care se-oglindește doar adevăr curat!
Felia e o artă, spre care toți aspiră, e frumusețea vieții, un înger prototip,
E harnica albină ce înspre flori grăbește, cu mizantropi nu are absolut nimic!



PIȚIGOI:

”Aoleo! Uite, că urcă treptele spre noi! E ea, Felia cea frumoasă!



CIORCHINE:

”E ea! Fugi iute la pian, chiar de nu cânți, pe scaun te așează!



PIȚIGOI:

”O clapă tot am să ating, așa să dau de veste!
 (Se îndreaptă repede spre pian).



CIORCHINE:

”Bine, du-te!







 ACTUL II
 
 SCENA I-a



Ciorchine, Felia, Pițigoi



CIORCHINE:
(Venind în întâmpinarea Feliei,
 Se îmbrățișează).

”Feliia, e o fericire să te văd! Încă de ieri te așteptam să vii!
Ești cea mai nobilă ființă, dar mai ales iubirea atâtora să fii!
E ca în vremuri de legende, când prinții pețitori de-avalma fiecare,
Umblând prin lumea mare, să dea de urma Zânelor plecau în cercetare!
Vino, vino pe balcon, e mare zi din an!



FELIA:

”Dar parcă cineva cântă la pian?”



CIORCHINE:

”E un june, picat ca din senin la noi,
Un aspirant la cântec și-l cheamă Pițigoi,
Ce-i drept, la treabă nu prea se-ndeamnă el;
E tocmai ce nu-i place fratelui tău Fenel!



FELIA:
(Cu multă bunătate aproape șoptind răspunse:)

”Fenel e precum viața, viața care nu lasă fără răsplată fapta,
Faci bine ori faci rău e treaba ta, dar numai în bine se poate naște Arta!
Sunt fericită să mă știu iubită de-o lume cât mai mare,
Dar ascultă, tu, Ciorchine, la curtea mea, oricine talent de arte are,
Cu dragoste-i primit talentul să-și arate, fie calic, bogat, sau prințul Europei,
Căci puși sunt la-ncercare, precum acei pretențioși la mâna Penelopei!
De-aceea venii azi la tine, căci înspre Poezie ești cea mai generoasă,
De vrei ca să-i inviți la un colocviu cu toții adunați? Ar fi o zi frumoasă!



CIORCHINE:
(foarte entuziasmată:)

”Felia, ești Sfânta din Icoană, eu te urmez și-ți împlinesc dorința fără șovăială!
În glasul tău găsesc temei, lumini, idei, și-o să auzim de-o bună rânduială!
Doar Arta e oglinda realei noastre vieți! Dar vezi Felia dragă, de-i viața zbuciumată,
Croită-n multe rele, corupții, crime, mincinoși, bietul artist cum o zidi o operă curată?
Scântei de bine și iubire de unde să adune? El însă are har ceresc, vrea adevăru-n Lume!



FELIA:
(o îmbrățișează)

”Ai zis chiar legea Artei, Lumina harului divin dă operele bune!
E hristică idea ce-n inima lui crește, e-o dragoste ce desperată spune:
”Vor oamenii lumină, vor codrii cântece de păsări, izvore cristaline, Mări limpezi călătoare,
O lume a dreptății, așa cum Creatorul a gândit a da lucrării sale ziditoare!”
Sufletul din noi nu are nimic a face cu minciuna,
Cu-atât mai mult artistul în harul său cel hristic, cutremurat va fi întotdeauna,
Iar relele din jur în focurile artei ar vrea să le dizolve,
El v-a crea în perle a sale scriituri, și-al lumii viitor visând ca să-l rezolve!
Poetul cel adevărat chemare dumnezeească are!



PIȚIGOI:
(intră și el în scenă)

”Sper să nu aduc deranj dar dorul meu aprins nu are alinare!”



CIORCHINE:
(la fel de bine dispusă)

”Nici un deranj, ba chiar ne face cinste prezența dumitale!”
Dar cum am putea noi stinge acele doruri sentimentale,
Atât de mari de n-au nici  alinare? Ai pe cineva la inimă căzut?
Ne spune-ndată, dar nu tot ocoli un trandafir frumos!
Ce-i drept, adeseori acesta are ramul și groaznic de spinos!



PIȚIGOI:
(cu o oarecare precauție)


”Nici să mă tai felii, nu pot a divulga ce port cu-atâta greutate,
Îmi stă peste puteri, dar sper ca într-o zi să le dezvălui toate!”



FELIA:
(cu o calmitate proverbială)

”Se pare că ziua aceasta  nu va fi prea departe!”
De-aceea te-aș ruga să-l vizitezi pe Tufă, să-i spui așa în parte:
”S-anunțe peste tot, să bată toba tare,
Despre un colocviu ce se va ține mâine, nu-i nici o amânare,
La casa lui Ciorchine să vină fiecare exact la ora șase!
Se va vorbi de arte, se va servi desigur sarmalele gustoase!”



CIORCHINE:
(intervine imediat)

”Pentru Fenel, Doagă și Butuc  s-au și făcut anunțuri,
Le duc chiar eu, fiindcă ei au diferite gusturi,
Cu invitații speciale poți numai să îi miști din casă,
Tot timpul scriu, iar arzătorul lor talent nu-i lasă!
Se adâncesc în studii ca să afle ce scrieri face celălalt;
Fenel e cel de care toți se plânge, și-l iau adesea cu asalt,
Deși le spune adevărul de care ei, nici vor ca să audă:
”Nu poate sora lui a fi-n iubire cu-n plagiator, sau c-o stridentă notă de lăută!
Felia e cea mai frumoasă fată, e vers curat, al artei prototip,
Deci mâine s-a decide dacă dintre ei va fi unul numit
A fi alesul frunzelor de laur, pe frunte să le poarte!
Deci ține minte Pițigoi, arta e o oglindă a vieții, adună dar, poema vieții tale,
Căci niciodată nu-i pierdut un om ce-n inimă-găsea izvorul cântecelor sale!



PIȚIGOI:
(foarte răvășit)

”Dar când nu ai nici un buget, tu să creezi, tu să plătești ca să-ți apară,
Minunea unei poezii la vreo editură, eu văd aci a fi o stare cam amară!
Să nu devii nici patriot de vrei să-ți iubești țara, să nu cânți nici trecutul tău,
Căci te-nvinui de naționalism, ce pot să scriu e că am dor, să mă avânt spre hău!



FELIA:
(către Ciorchine)

”Pare a fi drept ceea ce spune!”

(către PIȚIGOI):

”Acum te du la Tufă și spunei ce ti-a zis Ciorchine”,



PIȚIGOI:

”Bine, mă duc!”







 ACTUL III
 
 SCENA I


Fenel, Felia, Ciorchine, Butuc, Doagă,  Tufă, Pițigoi



FENEL:

”Eu, nu-i zic acestei întâlniri nici forum nici colocviu,
Ci-i zic moment al artei, înzestrarea ei cu-al vieții adevărat principiu!
De-i arta o oglindă a realității, iar realitatea o vitregă suflare,
Cum ar putea oglinda să reflecte senine lumi sau blândul val pe Mare?
Căci arta e oglinda din vremile primare, e clopoțelul iubirii sufletești,
Sunt visele acestei omeniri ce speră la lumina  luminilor Cerești!
Poezia aduce-n lume ideea unei zile fericite, e calea ce trebuie urmată,
Ea are duh dumnezeesc, ea trece ca un fulger prin omenirea toată!
De vrei artistul cel bun și admirat să fii,
Dă sufletului simplitate, iubește tot ce vezi în jur cu ochii tăi cei vii!



FELIA:
”Pătrunsă sunt de tot frumosul ce împrejur există, de flori, de câmp, de munte,
De tot ce a zidit cel Sfânt,  Olarul, cel cea rotunjit cu drag a noastră frunte!
Din duhul dragostei ne-a dat, să fim și noi iubire pe Pământ!
Eu cânt al poeziei sunt, și cu nădejde  merg pân-într-al meu mormânt!



TUFĂ:
Cu multă fală

M-am străduit să-ndemn pe fiecare a fi prezent la mândra adunare!
Felia-i o bomboană, eu o privesc cu mare admirare!
Nu-mi place adeseori de  Pițigoi, căci prea e insistent,
Uitând cum  la gimnaziu rămase repetent!
De Doagă , acest pretins la versuri eminent,
Ce-ași mai putea spune, când tocmai la citire rămase corigent!
Chiorchine-i talentată, în multele relații năzdrăvană;
Chiar tipica unei profesii de politiciană!



BUTUC:
Foarte înfuriat

”Ce merite ai tu, măi Tufă, de-așa tăioasă critică lansezi,
De când te știu umblai haihui la oameni prin livezi,
Crescu-și precum și numele îți este,  și-acum poftim,
In loc a înțelege cuvintele Feliei și Fenel, tot rele povestim?
Iar de nevasta mea, ți-o spun, să nu te-atingi,
Căci vom ajunge-n judecăți..., la astea mă împingi?
Da, viața este cu de toate, dar cearta nu e Artă!
Și mai ales când nobila simțire nu-ți sună deloc la-l minții poartă!
Apoi...,



TUFĂ:
Infuriat si el!

”Apoi, deajuns! Eu n-am nimic cu voi,
Eu nu bat toba aiurea, cum face Pițigoi,
Strigând în gura mare pe stradă sau la colțuri,
Cum Doagă de Felia s-a-ndrăgit, iar fata face mofturi!
Pesemne pițigoiul se crede prea grozav, a fi alesul muzei,
Pretins a fi un sfetnic, un fiu al călăuzei!



DOAGĂ:

Trântindu-și scaunul de perete!

Dar oare Fenel o fi lumina zilei?
Nimic nu vrea să-și schimbe, ori noi suntem ai milei,
Ai suferinței? În seama lui suntem lăsați ca frunza-n vânt?
Viața asta-i bun ceresc, să o trăim în armonii și cânt,
Să fie arta poemele iubirii! Fenel ne bagă în mormânt!
Felia-i prea frumoasă pentru voi, și nici nu cred că vă iubește!
Degeaba-n sufletele voastre mândria se zorește!
Degeaba-n vise neîmplinite tot bateți câmpii în cer și pe pământ,
Iar lui Fenel, încerce orișicine, nu-i poți opri ce are în gând și în cuvânt!



FENEL:

Netulburat

Așezi frumos bobițele pe ață, dar cine vrei să-ți împlinească
Toate aceste vise, când iată tu prin fapte te dovedești a fi o biată iască!
Artele vin în urma noastră, ci nu noi după ele,
E zero gândul neîmplinit, căci nici lumina n-ar luci de n-ar fi-ntâi și stele!
Felia sora mea este oglinda ce așteaptă lumini din scrierile voastre,
Pe când în certuri și sudălmi, cum faceți azi, nicicum vestesc de-al artei mare oaste!



FELIA:
Cu o tristă melancolie

În ochi lumina-mi este tot mai stinsă, căci inima mi-e pradă acestor gelozii,
În care lumea voastră se-ntărîtă, voi dați poeziei veșminte mortuale, nu deale celor vii!
În veșnicii e viu Divinul Creator, dar nu la el vă este gândul,
Nu-l căutați în pieptul vostru gras, si-n cântece blestemelor dați rândul!
Voi nu iubiți pe cel ce greu muncind aduce mierea ce-n flori o pune sfântul!
Ce genii  aveți a fi voi dar? Ce opere nemuritoare aștept azi de la voi?
Doar câte unul din codru lui Amin* răsare ca lumina spre vremurile noi!
Fenel despre iubire și muncă vă vorbește,  desigur nu de sapa primitivă,
Ci pe măsura științelor de azi, să-nnobilăm viața și arta deopotrivă!
Natura nu urmează capriciile noastre, ci noi să îi urmăm divinile ei legi,
Atunci acea universală armonie se va restabili dând viață lumii-ntregi!
Aceasta o doresc...!



FENEL:
Cu ochi scânteietori

Spre-acelasi viitor nădăjduind privesc!






*Eminescu(Aminul - numit de A.Botez)


Ioan Miclău-Gepianul
25 iulie, 2016
Australia









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu