Proza de
sâmbătă
de
Gheorghe Schwartz
(După o
noapte în care m-a plouat în casă)
Rabut al
V-lea cel Mare
Toată lumea
a auzit despre Rabut al V-lea cel Mare, ştiindu-se că a dominat o epocă extrem
de agitată şi că însăşi domnia sa a fost perturbată de numeroase răzmeriţe.
Însă amănunte prea multe nu au parvenit până la noi, întrucât până şi Marea
Bibliotecă Imperială, unde se păstrau toate cronicile, precum şi documentele
oficiale, a ars, după cum se cunoaşte, în urma Revoluţiei Cenuşii. Aşa că, deşi
a intrat în limbajul comun – ca de pildă, „X a trecut prin toate furtunile,
asemenea lui Rabut al V-lea” -, informaţiile se bazau, în special, doar pe
legendele transmise, timp de atâtea veacuri, prin viu grai ori prin culegerile
de mituri esenţiale. Abia în 1943, când Sir Robert Free a găsit Manuscrisul
Rabut x7, am avut o descriere a domniei împăratului provenită de la cineva care
a trăit în chiar mijlocul evenimentelor.
La vremea
aceea, descoperirea Manuscrisului Rabut x7 a trecut aproape total neobservată,
deoarece lumea tocmai se afla într-un război cumplit, când, în 1943, totul mai
era posibil. Abia în anul 1957, profesorul Victor Reichenbach s-a aplecat cu
rigoarea-i cunoscută asupra pergamentului, dând publicităţii nenumăratele fapte
de vitejie bazate pe inspiraţiile divine ale Marelui Împărat. Toate acestea
n-au făcut decât să completeze strălucirea paginilor cunoscute despre Rabut al
V-lea, pagini din cărţile pentru specialişti, din lucrările de popularizare,
din biografiile romanţate şi din manualele şcolare, atât în cele de istorie,
cât şi în cele de etică.
Numai că
ştiinţa evoluează extrem de rapid şi, cu ajutorul noii aparaturi, un grup de
cercetători de la MBZ, în frunte cu profesorul Raul Li Ken, a penetrat stratul
exterior al pergamentului, dând de un text compus, probabil, în perioada Marii
Represiuni. În acel înscris, figura lui Rabut al V-lea apare cu totul diferit
decât eram noi obişnuiţi s-o avem în faţa ochilor: împăratul era prezentat
drept un dictator sângeros până la sadism, un individ pe cât de hrăpăreţ şi de
lipsit de cele mai elementare calităţi morale, pe atât de laş în situaţiile
cruciale. Chiar şi numeroase fapte dintre cele povestite în varianta lui Victor
Reichenbach sunt înfăţişate diametral opus. Într-un cuvânt, în lucrările de
popularizare, în biografiile romanţate şi în manualele şcolare, atât în cele de
istorie, cât în şi cele de etică, Rabut al V-lea este zugrăvit ca un monstru,
ca sângerosul tiran exemplar.
Da, dar nu
poţi spune niciodată că ştiinţa şi-a spus ultimul cuvânt. În anul 1989,
reprezentanţii Şcolii de la Aachen au izbutit să mai penetreze un strat al
pergamentului. Se pare că textul aflat acolo a fost conceput în perioada
maximei înfloriri a Imperiului, iar figura lui Rabut al V-lea ne apare senină,
asemănătoare zeului tutelar Rumugu. Astăzi, în lucrările de popularizare, în
biografiile romanţate şi în manualele şcolare, atât în cele de istorie, cât în
şi cele de etică, aceasta este versiunea acceptată.
Dar pentru
cât timp? Nimeni nu poate spune cât se va mai dezvolta ştiinţa, câte straturi
suprapuse ar avea acel pergament, ce palimpsest va mai ieşi la iveală. Mai ales
că extrem de apriga dispută în legătură cu modul cum a ajuns Rabut al V-lea pe
tron nu s-a încheiat încă. Unii chiar vorbesc despre faptul că personajul n-ar
fi fost decât un impostor. Însă, atunci, cine a fost cu adevărat Marele Împărat
Rabut al V-lea?
Premiere (?)
Berlin
decorare
La 30 mai
2016, a avut loc, la Ambasada României la Berlin, ceremonia de decorare a
scriitorului Norman Manea, cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de
Mare Ofițer, conferit de președintele României, în semn de înaltă apreciere
pentru promovarea activă a culturii și a valorilor românești, pentru înalta
ținută morală de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale cariere.
Distincţia a fost înmînată de Emil Hurezeanu, ambasadorul României la Berlin.
Printre
invitații la ceremonie s-au numărat ambasadorul Franței, Philippe Etienne, și
ambasadorul Spaniei, Pablo Garcia-Berdoy Cerezo, vechi prieteni ai scriitorului
român, ambasadorul Republicii Orientale Uruguay, Alberto Antonio Guani
Amarilla, cunoscutul filozof german Peter Sloterdijk, președintele Festivalului
Internațional de Literatură de la Berlin, Ulrich Schreiber și Katarina
Narbutovic, directoarea programului de burse DAAD pentru artiști.
În
continuarea ceremoniei, scriitorul Norman Manea a susținut o intervenţie, pe
care o prezentăm integral.
Mult stimate
domnule ambasador,
Excelenţe,
Dragi
oaspeţi şi prieteni,
Doresc să
mulţumesc pentru această importantă recunoaştere, care se asociază unei vieţi
deja îndelungate, ca şi strădaniilor mele întru literatură.
Sînt deja 30
ani de cînd mi-am părăsit ţara natală, dar amintirile legate de popasul meu, în
1986, în fostul Berlin Occidental, sînt încă vii. Sînt recunoscător pentru
prietenia şi bunăvoinţa care mi-au fost arătate atunci – şi pînă azi. Presupun,
deci, că nu este o întîmplare că oficialităţile române au decis ca festivitatea
de azi să aibă loc aici, în Berlin.
Cînd am
scăpat de dictatură, mi-am luat cu mine limba natală, precum un melc îşi ia
casa şi atunci, ca şi ulterior, ea a devenit punctul de forţă al evadării din
singurătate. Cu timpul, mi‑a oferit şi şansa de a reveni la mine însumi, adică la scris, singura şi autentica mea Patrie.
Exilul mi-a
oferit şansa pedagogică de a scruta necunoscutul şi noul dimprejur, astfel şi o
revalorificare a sinelui; o redescoperire
a eului într-o lume în schimbare. În ţara mea, oroarea naţionalistă şi
apoi opresiunea comunistă mă metamorfozaseră într-un nedorit „străin“.
Noul secol
stă sub semnul migraţiei şi al exilului, toate tipurile de exil, fie în propria
ţară sau în lumea largă, chiar şi între cei patru pereţi sau lingvistic, uneori
şi dincolo de toate acestea.
Crescuta
înstrăinare trimite mereu alţi locuitori ai bizarei noastre planete în exil,
nesiguranţa universală funcţionalizează şi îşi măreşte graniţele. Sîntem cu
toţii în exil, s-ar putea spune, dar scriitorul a fost mereu considerat un
cetăţean al exilului. Poate că tocmai această cetăţenie paradoxală şi
universală m-a ajutat să devin un multisupravieţuitor, după Holocaust, comunism
şi în exil.
Artistul a
fost şi este – în ciuda solitudinii şi a exilurilor sale voluntare şi silite
– un cavaler al frumuseţii, un
îndrăgostit – adesea decepţionat, dar nu despărţit – de enigma umană, un
complice fratern al traseului nostru terestru. A fost destinul meu să aflu
frumuseţea şi fascinaţia himerelor în propria mea limbă şi cultură; aceasta
explică loialitatea mea, ca şi lupta pentru o inseparabilă înlănţuire între
etică şi estetică – chiar şi în
vremurile cele mai întunecate.
Sînt
recunoscător pentru celebrarea de azi şi mă bucur să fiu cu voi toţi, aici şi
acum.
Ion Coja
Cât e de
corect Norman Manea?
Cu ani buni
în urmă am publicat în revista „Regăsirea” editată de inimosul tipograf
Corneliu Urlan, un text intitulat 400 000 de morţi şi nici o poezie?, prin care
semnalam contradicţia dintre teza holocaustului din România, cu cele 400 000 de
victime binecunoscute, şi absenţa totală a unei literaturi a holocaustului
„românesc”. După 1944 au zburdat pe ogorul literaturii române sute de scriitori
şi critici literari evrei, câţiva dintre ei ocupându-se, cu spirit director
pentru toată suflarea literar-artistică, chiar cu identificarea şi
inventarierea celor mai potrivite subiecte pentru literatura „nouă”, şi totuşi
nici unul nu a făcut „caz”, adică nu a pomenit de ororile holocaustului
„nostru”, că ar binemerita să fie şi ele evocate, transfigurate artistic etc.
Au scris poeţii realismului socialist românesc bunăoară despre Lidice, satul
ceh în care naziştii au ucis zeci de oameni nevinovaţi, dar n-au suflat alde Maria
Banuş ori Veronica Porumbacu un rând, măcar un vers, o epigramă despre
Vapniarka sau Moghilev, localităţi din Transnistria, unde au murit, se zice,
zeci de mii de evrei, de evrei români, de-ai noştri… Ce să înţelegi din asta?
Una din două: ori că (1)poeţii noştri, îndeosebi cei evrei, au dezertat de la
datoria de a da glas suferinţei imense îndurate de semeni de-ai noştri la
Vapniarca, ori (2)se impune de la sine teza-concluzie, negaţionistă, că ar fi
scris drăguţii de ei, cu entuziasm şi dăruire, dar nu prea au avut despre care
zeci de mii de victime să scrie poeţii noştri, fie ei şi evrei. Nici măcar acei
evrei care au trecut prin deportarea din Transnistria nu au avut ceva
interesant de povestit!… Printre aceştia din urmă numărându-se şi NORMAN MANEA,
pe care iniţiaţii în subteranele vieţii literare îl dau ca sigur viitor
nobeleat. De ce n-a scris Norman Manea nimic despre Transnistria?, întrebam eu
ritos în urmă cu ceva ani buni. De ce nu intervine, ca martor ocular, în
discuţiile bezmetice care s-au iscat după 1990 pe tema holocaustului din
Transnistria? De ce se „abţine”?
Mărturisesc
că mă încerca un gând, anume că Norman Manea, spre deosebire de majoritatea
poeţilor şi poetaştrilor, evrei sau români, dar realişti socialişti până-n
măduva oaselor, fiind el, Norman Manea, propriu zis un scriitor, scriitor
scriitor, unul adevărat, autentic, nu poate să scrie la „comanda socială”, nu
poate, pe scurt, minţi! Au făcut-o atâţia alţii, scriind la comandă despre
abolirea monarhiei, despre inexistenţii eroi ilegalişti, despre naţionalizarea
economiei, despre colectivizarea agriculturii, despre colonialismul şi
imperialismul anglo-american, despre suferinţele copiilor din Coreea, Vietnam
sau Biafra, despre martirii Lumumba şi Beloiannis, despre 23 a VIII-a ’44 sau
Marele Octombrie din 7 Noiembrie, despre 1 şi 2 Mai, despre 8 Martie, despre
1907, 1848, 1945, despre Lazăr de la Rusca sau Silvester Andrei, despre orice,
orice, numai despre Transnistria, nu! Unde-i literatura la care aveau dreptul
sutele de mii de martiri din Transnistria?!, mai întreb o dată!…
Aflu că
această literatură, până mai ieri inexistentă, a început să se scrie, chiar de
către viitorul premiu Nobel! Adică de către Norman Manea însuşi! Că în cartea
Întoarcerea huliganului, apărută în 2003 şi atât de lăudată de toţi
recenzenţii, ar fi vorba şi despre aşa ceva, despre experienţa – numită de
autor „iniţiere” – trăită de el, de dînsul, în Transnistria. Trăită împreună cu
toată familia sa. Mărturisesc, am luat deunăzi la citit cartea dlui Norman Manea
numai cu gândul la problema Transnistriei, la disputa în care m-am băgat şi eu,
aiurea-n tramvai, nu pentru că aş fi informat asupra subiectului, ci pentru că
erau, mi se părea mie, prea evidente contradicţiile de tot felul din textele
celor care încearcă după 1990 să ne convingă de realitatea celor 250 000 de
evrei ucişi de români. Mă va convinge oare marele Norman Manea – nu vreau să
fiu ironic! – de greşeala în care persist de atâta amar de vreme? Sunt dispus,
mi-am zis, să-mi fac mea culpa dacă mărturia mărturisire a lui Norman Manea mă
va convinge. Am atâta experienţă a citituluii şi a scrisului ca să recunosc
sinceritatea, autenticitatea unei reconstituiri, a unei mărturisiri, a unei
lamentaţii. Tocmai pe seama acestei sincerităţi pusesem abţinerea lui Norman
Manea de a atinge delicatul subiect. Trebuia să păstrez aceeaşi măsură!
Aşadar, nu
fac acum o recenzie literară a acestei cărţi deja celebră. Nu de opiniile mele
are nevoie ca să rămână o carte bună, deosebită sub raport literar şi
„artistic”. Nu am nimic de obiectat la aprecierile aduse de preopinenţi
calităţilor literare ale textului. Aş avea de adăugat chiar, virtuţi literare
pe care criticii profesionişti le-au trecut pe nedrept cu vederea. Ori nu s-au
priceput să le vadă! …Scopul meu este însă altul. Drept care nu fac o cronică
literară, o recenzie, ci îmi voi permite să înşir numai motivele pentru care
această carte, o spun de la bun început, citită cu multă atenţie, nu mă
clinteşte cu nimic din convingerea că tot ce s-a întâmplat în Transnistria
acelor ani, pe mâna şi din pricina ori datorită românilor, se poate numi oricum
şi orice, numai holocaust sau genocid ori pogrom, nu! Nu!
Şi iată de
ce:
Din carte
lipseşte propriu zis mărturia mult aşteptată a lui Norman Manea. Fragmentele
dedicate Transnistriei, nu puţine, sunt lipsite mai întâi de …literaritate.
Sic! Nu sunt literatură, nu cresc solidar, organic, din trunchiul textului, ci
sunt, în mod evident, lipite, iar de cele mai multe ori nici nu sunt scrise de
Norman Manea, ci sunt citate din documente istorice, fără nici o legătură cu
„trăirea” propriu zisă a experienţei deportării şi a traiuluii zilnic, vreme de
patru ani, în lagărele morţii din Transnistria. Despre moarte, despre moartea
unor oameni, Norman Manea pomeneşte din auzite. Şi aude despre aşa ceva ani
buni după aceea. Reconstituie cu oarecare autenticitate momentul plecării, al
ruperii de locurile dragi, petrecut cu violenţă de neuitat în gara de la
Burdujeni. Dar de la îmbrâncelile şi ghionturile de pe peron până la cîteva
sute de mii de morţi este cale lungă, pe care cartea nu o străbate. Îmi vine să
zic că dl Norman Manea are onestitatea să nu inventeze amintiri cu morţii din
Transnistria… Ca alţii! Lipsesc cu totul amintirile propriu zise, ale
copilaşului de 5-9 ani, despre cum şi-a petrecut acei ani, cei mai plini ai
copilăriei. Nu aflăm ce datorează sau reproşează copilul Norman Manea
Transnistriei! Cu ce spaime şi coşmaruri s-a ales din infernul transnistrean?
În ce fel deportarea i-a mutilat sufletul, rănindu-l fără de leac? Sau
fortificându-l!… Aproape nimic, într-o carte scrisă toată din jocul amintirilor
definitorii. Nu se poate, îmi vine să proclam, ca amintirile despre primirea
cravatei roşii de pionier comunist să fie mai puternice şi mai prezente în
carte şi mai consistente decât amintirile din Transnistria! Sinistra
Transnistrie! Unde-i?
În locul
amintirilor, documente! Iar documentele citate, arhicunoscute şi mereu invocate
de cei care neagă holocaustul din Transnistria, sunt incorect comentate, din
păcate. Iată un citat: „Sunt pentru migraţiunea forţată!” declară oficial Ion
Antonescu. În niciun dicţionar al limbii române migraţiune nu înseamnă
exterminare, cum le echivalează Norman Manea. Aşadar, lectura corectă: soluţia
pe care a preconizat-o şi a urmat-o mareşalul Ion Antonescu nu era genocidul,
ci, de fapt, era o soluţie perfect coincidentă cu soluţia imaginată de sionism:
plecarea din România a evreilor, migrarea în Palestina, în Eretz Israel!
Deportarea în Transnistria avea caracter temporar, pe durata războiului numai,
iar selecţia deportaţilor, a evreilor care merg în Transnistria şi a celor care
nu, s-a făcut după anumite criterii. Pe care Norman Manea nu avea cum să le
afle la vremea aceea, dar mai târziu le-a aflat, cu siguranţă, şi avea datoria
să le comenteze! Întrunea cumva tatăl său, librarul Marcu Norman, acuzaţiile
sub a căror povară au fost selectaţi evreii deportaţi de Antonescu în
Transnistria?
Ca persoană
cu un rol atât de important în amintirile autorului, Marcu Norman ridică unele
probleme şi nedumeriri cititorului preocupat de reconstituirea Transnistriei în
care evreii au suferit atât de mult. Căci lipseşte chiar şi mărturia bătrânului
Manea despre aceste suferinţe! Procedând aş zice americăneşte, N.M. i-a cerut
tătâne-su să-şi scrie o auto-biografie cât mai amănunţită, din care a inserat
în cartea sa fragmentele mai interesante. Lipsesc însă, din nou, cele
privindu-i pe evreii, cei peste 200 000, victime în Transnistria ale cruzimii
şi nepăsării româneşti. Nu este clar de ce. Ne-am fi aşteptat ca, în locul
copilului, măcar taică-su să conştientizeze dimensiunile hecatombei în care
erau implicaţi atât de tragic şi să lase mărturia sa de victimă a
holocaustului. Dar, nu! Ori a omis tatăl, în textul scris pentru fiul său
Norman, să producă aceste mărturii, ori fiul nu le-a considerat – de ce?,
potrivite cu spiritul cărţii sale, cu teza sa. Care teză? A holocaustului! Dar
de ce lipsesc din carte tocmai mărturiile directe ale familiei Manea?!
Cartea,
citită atent, cu gândul chitit bine asupra valorii sale ca document al
suferinţelor evreieşti din Transnistria, naşte în cititorul de teapa
subsemnatului suspiciunea că familia lui Norman Manea a ajuns în Transnistria
nu ca evrei, ci din pricina vederilor şi simpatiilor comuniste de care vor fi
fost suspectaţi. Oricum, în loc să-şi vadă cuminte de deportarea sa,
Manea-tatăl fuge, fuge din lagărul românesc de exterminare, fuge tocmai la
ruşi… (Nici nu-mi vine să cred că am înţeles bine!) Da, fuge la ruşi… În
privinţa aceasta, când e să relateze această fugă, autorul recurge, cu talent,
la tehnica aburirii sau a aburelii. Cum o fi corect? Cred că abureală… A aburi,
aburire pentru lentile sau geamurile casei ori ale maşinii, şi a aburi,
abureală când e vorba de cititori! Ca mine, ca dumneavoastră… Ne cam abureşte aşadar
dl Manea Norman când e să-şi amintească explicit(!) cum şi de ce a fugit
tătâne-său la ruşi! La ruşii cu care marele inchizitor Antonescu şi românii săi
erau în război. În războiul numit Cruciada împotriva Comunismului… Aşadar, alde
Manea a(au) fugit la inamic? Cum se cheamă asta? Se cheamă trădare de Ţară!
Da, filmul
amintirilor se rupe brusc aici, iar din prea puţinul consemnărilor lăsate de
fiu nu se înţelege nici dacă tatăl autorului fuge la ruşi cu toată familia,
nici prin ce pericole au fost nevoiţi să treacă fugind din lagăr. Era chiar aşa
de simplu? Şi, mai ales, întrebarea întrebărilor: cu ce s-a ocupat familia
Manea odată ajunsă de partea cealaltă a frontului? Trădând, care va să zică…
Fiul, Norman, era de-acum băiat în toată firea, cu cei şapte ani de-acasă
împliniţi. Nu ar fi fost interesant, ba chiar obligatoriu să ne povestească
amintirile sale de pe lumea cealaltă, a comunismului biruitor? Lipsesc din
carte amintirile despre Holocaust cumva pentru că familia Marcu Manea a
petrecut holocaustul din Transnistria la ruşi? Nu vreau să fiu ironic, dar aşa
pare că s-au petrecut lucrurile! Iar capul familiei, tatăl lui Norman Manea,
după ce fuge din Transnistria se înrolează în Armata Roşie, ceea ce nu era prea
cusher din partea sa, iar apoi mai fuge o dată, de data asta în sens invers, de
la ruşi la români, atunci când ruşii, în loc să-l pună la curăţat zăpada în
Piaţa Roşie din Moscova, aşa cum făcuse Antonescu la Bucureşti, pe Calea
Victoriei, cu evreii săi, îl trimit ruşii pe Manea senior pe linia întâi a
fontului, la un fel de moarte sigură! Evident, postură inacceptabilă pentru un
evreu atât de tipic ca tatăl marelui scriitor! Ceea ce Antonescu, din nou, nu a
făcut cu nici un evreu, nici măcar cu tatăl autorului. Numai pe români i-a
trimis să moară în linia întâi! Cu toate acestea Manea tatăl, „riscând totul”,
părăsise Transnistria dezgustat de români, căci, citez din nou, „la Demnitate
domnul Manea nu renunţa”. Evident, să mori în prima linie a frontului
anti-hitlerist, mai ales după ce hitleriştii uciseseră câteva milioane bune de
evrei nevinovaţi, nu avea nici o legătură cu demnitatea de om şi de evreu a
suspomenitului. Care, dacă am înţeles bine, i-a trădat aşadar şi pe români, şi
pe ruşi! (Dacă cumva am înţeles greşit, aştept să mi se explice ce şi cum, nu
voi ezita să fac publică mea culpa. Felix culpa…)
Aşadar, nu
garantez că am înţeles prea bine ce s-a întâmplat. Prea ar fi de oaie, fie-mi
iertat că vorbesc aşa, acest du-te vino între români şi sovietici! Dar şi
autorul, Norman Manea, lasă prea multe lucruri rememorate derutant de vag!…
Dar parcă ar
sta în picioare şi lecţiunea potrivit căreia numai Marcu Manea a fugit la ruşi,
soţia sa nedând prea multe parale metafizice pe demnitate, mulţumindu-se cu
supravieţuirea la care avea mai multe şanse dacă rămânea în Transnistria. Dacă
aşa stau lucrurile, nedumerirea sporeşte: înseamnă că familia, rămasă în
Transnistria, nu risca nimic prin fuga la ruşi a capului familiei. Caz în care
orice evreu normal se întreabă ce argumente îi mai rămân pentru a susţine mai
departe că Transnistria a fost tărâmul morţii, al celor mai criminale abuzuri!
Iată că nu! Deci, unor cititori ca mine de „negaţionişti”, Norman Manea le
rămâne dator cu lămurirea împrejurărilor în care răposatul său părinte, fie-i
ţărâna uşoară, a ajuns să fugă de la ruşi la români şi vice versa. …Adică
invers: mai întâi de la români la ruşi şi abia apoi vice versa! Să ne
lămurească cum de nu a păţit nimic Marcu Manea pentru acest comportament lipsit
de loialitate pentru ambele tabere, şi cum de fiul lui Marcu Manea, ajuns
moralist în public, adică scriitor, nu găseşte nimic în neregulă la taică-su,
ba dimpotrivă, îl face victima „celorlalţi”.
Cert este că
reveniţi în ţară mult mai târziu decât ceilalţi evrei – şi iar ar trebui să ni
se explice de ce această întârziere, alde Manea încep o viaţă nouă: se lasă de
librărie şi intră plini de elan în comerţul socialist şi în partidul comunist.
Feciorul, premiant, este numit comandant de pionieri pe şcoală, merge în tabere
internaţionale de pionieri, probabil şi la Artek, în Crimeia, angajat cu toate
energiile în construcţia comunismului. Fotografia sa, în clipa atât de fastă şi
de fastuoasă, de emoţionantă pentru fericiţii părinţi, când i se pune la gât
cravata roşie de pionier, este cu grijă înrămată şi expusă în sufragerie, ca să
se vadă şi să se înţeleagă ce e de înţeles din acest gest: ataşamentul total!
Total dezgustător…
Dacă lipsesc
amintirile din Transnistria, Norman Manea le înlocuieşte cu amintirile de la
…Periprava, unde tatăl său ajunge, probabil pe nedrept, ca deţinut de drept
comun. „La stuf…” Pentru delapidare. Destin atipic pentru un activist de
partid. Iar Norman Manea nu întârzie să-şi viziteze tatăl la vorbitor! Vizită
care se lasă cu un veritabil cutremur sufletesc! Statistic vorbind, ca număr de
pagini şi amintiri-trăiri personale, Periprava pare un topos mai important
decât Transnistria în evoluţia „lirică” a autorului, în economia fantasmelor şi
amintirilor de care este bântuit. În plus, din Periprava Manea tatăl nu mai
poate fugi, aşa cum o făcuse din Transnistria. Şi nu poate primi şi găzdui
musafiri la Periprava, aşa cum fusese posibil în Transnistria, unde familia
Manea putea fi vizitată la domiciliu, iar musafirii veniţi din ţară cu
sarsanaua plină puteau adăsta cu săptămânile fără ca autorităţile să se
sesizeze, să obiecteze în vreun fel. Puteau fi găzduiţi aceşti musafiri,
aşadar! În coteţele de porci? Împărţind deci cu gazdele regimul de exterminare
la care românii îi supuneau pe evreii din Transnistria?!… Altfel cum să
interpretezi logic detaliile pe care ni le oferă totuşi autorul amintirilor?!
Detalii, cam toate, în mod evident incompatibile cu ideea de holocaust. Dar
nu-i bai, România este „ţara în care nu se respectă nici o incompatibilitate”,
ne asigură Norman Manea! N-are de ce să ne mire un holocaust care nu lasă
nimănui amintiri în vreun fel mai deosebite! O fi vreun holocaust mai atipic,
mai echivoc, cum sunt mai toate cele în Jormania… („Performanţa Transnistriei a
rămas ambiguă, ca tot ce este românesc”, pag.213, apreciază Norman Manea, în
cunoştinţă de cauză. Cum vine aia „holocaustul ambiguu din Transnistria”?
Formula merita un comentariu lămuritor pentru toată lumea, mai ales că o
lansează un martur ocular…)
Sunt multe
contradicţii în cartea cu pricina, carte care nu aparţine literaturii de
ficţiune, ci este literatură memorialistică, scrisă cu sentimentul, afirmat
explicit, al datoriei de a scrie şi de a lăsa ca document istoric mărturia
celor trăite, gândite şi simţite în calitate de victimă a holocaustului din
Transnistria. Din păcate, autorul ocoleşte această mărturie, o amână şi o face
uitată. Iar postura sa de victimă a holocaustului, a holocaustului trăit, iar
nu citit, ne rămâne cu totul necunoscută, lipseşte cu desăvârşite din paginile
cărţii! De ce? Rămân la ideea mea: ca să nu fie obligat să mintă… În felul
acesta nu intră în contradicţie cu teza holocaustului. Dar nici nu o confirmă.
Ceea ce nu-i puţin.
În schimb,
dl Manea se angajează să susţină teoretic holocaustul, invocând textele şi
argumentele altora, concluzionând că holocaustul este uşor „dovedibil”.
Concluzie incorectă, chiar necinstită, profund necinstită, căci angajându-se pe
această pistă, a probaţiunii obiective, trebuia să respecte câteva reguli,
bunăoara vechea audiatur et altera pars. Ştie bine dl Manea că pentru alţii,
precum subsemnatul, este dovedibil cum că nu! Nu meritam şi noi, negaţionştii,
o pleasnă, două, din partea cuiva care a trecut pe acolo, prin Holocaust?! Şi
care, dintr-o poziţie superioară nouă, cea a păţitului, ne-ar fi povestit ce a
văzut cu ochii săi, ce a simţit pe propria piele, şi închidea subiectul! Ce să
răspunzi în contradictoriu la o asemenea mărturisire, a unui Norman Manea ori a
lui Marcu Manea?! Eu unul le-aş fi dat crezare, în mod necondiţionat crezare,
chit că mă puneam astfel într-o situaţie grea, de retractare a sute de pagini
scrise pe acest subiect nefericit! Din fericire pentru mine şi din păcate
pentru holocaustizanţi, martorii Manea, tatăl şi fiul, se prezintă în faţa
instanţei cu ce au auzit de la alţii, nimic care să însemne mărturie, fapte la
care a fost martor sau participant careva dintre ei! Au fost cei doi în
Transnistria, nu neg, dar se pare că nu au văzut cu ochii lor nici un
Holocaust! E drept, l-au citit după holocaust pe Matatias Carp, poate că şi pe
Radu Ioanid etc., şi ne oferă citate din opera de diversiune a acestora. De ce
face asta dl Manea? Probabil pentru a răspunde totuşi imperativului, regulei că
nu poţi aspira la premiul Nobel dacă nu ai scris măcar un sfert de carte despre
Holocaust. Este taman sfertul care strică atât de mult, pe toate planurile, o
carte care merita o altă discuţie, căci miza ei propriu zisă este sau putea fi
alta… Păcat!
Las pentru
altădată alte comentarii şi alte contradicţii. Până atunci sper să mă lămuresc
dacă tatăl lui Norman Manea chiar a fugit din Transnistria la ruşi, cu
dus-întors. Pare de domeniul ficţiunii rocamboleşti… Ce spune răposatul în
auto-biografia sa ? Poate că aflu adresa dlui Manea şi îi scriu. Poate că mă va
lămuri altcineva, vreun cititor mai atent şi mai priceput. Oricum, voi reveni.
Ca să mai trag o dată concluzia afirmată la începutul acestei recenzii.
Concluzia cu holocaustul din Transnistria, care a fost pentru familia lui
Norman Manea mult mai uşor de suportat decât cel din Periprava. Aşa rezultă cel
puţin din cartea dlui Norman Manea, care a cunoscut ambele „locaţii” şi a putut
să compare. Nu am cu ce să-l contrazic.
ION COJA
Bucureşti,
24 februarie 2007
Post scriptm
– Dat fiind că importanţa cărţii Întoarcerea huliganului va creşte în timp –
sunt convins!, îi sugerez dlui Norman Manea să publice integral „autobiografia”
părintelui său. Ca document istoric, ca mărturie despre Transnistria anilor
1941-1945, acest text va completa în chip lămuritor „depoziţia”, poate prea
literară, prea …artistică, a dlui Norman Manea.
Post
scriptum 10 aprilie 2007 I-am trimis dlui Norman Manea textul de mai sus, pe
adresa de e-mail, dar nu am primit nici un răspuns. Mai aştept. Mai aşteptăm.
Ion Coja
De ce ar
trebui Patapievici ori scuipat, ori împușcat! Ori amândouă!
Domnule
profesor ION COJA, ați scris de câteva ori pagini avântate împotriva lui Pleșu
sau Liiceanu! Dar despre Patapievici parcă nu ați spus nimic, nici de bine,
nici de rău!
Ba am scris,
nu pagini, e drept, ci câteva rânduri numai, nu le-ai băgat în seamă!
Mi-au
scăpat… Și ce spuneați în acele câteva rânduri rămase fără niciun ecou în
conștiința publică românească? Nu vi se întâmplă prima oară!
Îmi place
tonul întrebării tale!… Făceam un apel la publicul românesc, un fel de chetă
publică, de cutia milelor, să nu mai fim atât de aspri cu bietul Patapievici,
și schițam o motivație pentru atributul „bietul”! Anume aceea că bietul
Patapievici este un om care suferă, este un om tarat, un om care nu poate uita,
nu poate trece peste o grozăvenie care l-a marcat definitiv cu ani în urmă. Un
om care a trecut printr-o experiență demolatoare, care i-a zdruncinat
temeliile, l-a șubrezit pentru totdeauna! Un individ irecuperabil pentru starea
de normalitate, de echilibru interior, de mulțumire de sine!… Pe scurt,
recomandam, în puține cuvinte, ca individul, dacă suntem buni creștini, să fie
compătimit, iar nu combătut… Ce să combați? Ne-norocul din naștere?
Ce vă face
să spuneți asemenea cuvinte? Despre ce „grozăvenie” este vorba?
Motivele
mele erau foarte întemeiate, bazate pe niște informații căpătate întâmplător,
fără să le caut… Circulă într-un anumit
mediu confesional… N-aș vrea să discutăm despre ce informații este vorba! Poate
că aș fi făcut-o azi dimineață, când pentru mine acest Patapievici încă era o
victimă a destinului, acel destin care și-a bătut joc și de regele Oedip, atât
tatăl, cât și fiul!… Acum însă, după ce am văzut emisiunea de la Realitatea TV,
am descoperit că nici vorbă de tragismul unui destin. Patapievici chiar este o
pușlama, o haimana, cum bine i-a spus Nicolae Breban. O haimana și atât! Eu,
naiv, făceam din haimanaua de Patapievici o victimă, un personaj tragic, de
care Doamne-Doamne și-a bătut joc cu o cruzime de neînțeles… Când colo am
descoperit aseară un Patapievici fără „simțul răspunderii”, care „fuge de
răspundere”, un laș, un fricos și un mincinos! Un individ incapabil să-și asume
propria persoană.
Vă cer în
mod imperativ să faceți precizări!
Una: când
haimanaua cealaltă, Bogdan Rareș, îl întreabă de ce oare Breban l-a atacat așa
de dur, Pata ăsta se face că nu pricepe ce l-a apucat pe Breban! Doar, în prima
sa carte, Patapievici a scris câteva pagini elogioase pe marginea romanului
BunaVestire, al Brebanului… Hal de logică!… L-a întrebat și a doua oară același
Rareș, deși cunoștea bine răspunsul la întrebarea pusă: Nicolae Breban, precum
și alte sute de mii de români, a aflat, a citit sau a primit pe Internet
„antologia” vorbelor mizerabile rostite sau scrise de haimanaua de Patapievici
privitor la entități și simboluri spirituale românești definitorii pentru tot
ce este mai drag celor mai mulți dintre români! Pentru acele vorbe nu se poate
să nu existe sancțiune publică! Haimanaua de Băsescu l-a „sancționat”,
colegial, dându-i pe mână funcția de director la ICR, adică l-a pus șef peste
sufletele românilor injuriați într-un mod atât de aiuritor, pur și simplu!… Lui
Băsescu i-or fi plăcut acele mizerii, a subscris la ele prin 10 ani de
batjocură publică! Dar ceilalți români l-au sancționat propriu zis pe
nevrednicul Patapievici, unii scuipându-l, așa cum mi-a venit și mie să-l scuip
pe Brucan când întâmplarea mi l-a scos în cale, de-mi pare și azi rău că n-am
făcut-o! Alții, mai puțin norocoși, s-au răcorit pe Internet!… Pe la emisiuni
tv, inclusiv la emisiunea haimanalei numite Bogdan Rareș, nu li s-a oferit
ocazia…
Deci, dragul
meu, eu am stat ca prostul să mă uit două ceasuri la emisiunea respectivă
convins că netrebnicul se va explica, va da un răspuns la întrebarea pe care
toți ne-am pus-o: cum e posibil să vorbești despre un popor, despre chiar
propriul popor, în termenii în care a făcut-o acest avorton, pe care l-au moșit
Liiceanu și Pleșu, printr-o înscenare, printr-o diversiune mediatică penibilă,
jenantă! Mă așteptam să asist la încercarea de „a drege busuiocul”, inclusiv
punându-și cenușă în cap și retractând ordinăriile. Nu-mi puteam imagina că
într-o discuție de un ceas și ceva, un om de carte cum se consideră și Bogdan
Rareș, nu-l va întreba: domnule coleg, dar vorbele acelea nesăbuite,
nemairostite vreodată în limba română, unice în
mizeria lor, cum de le-ai rostit? De ce le-ai rostit! De ce le-ai
scris?!
Haimanaua de
Rareș l-a întrebat De ce? De ce te-a înjurat Breban? Tocmai pentru acele vorbe
l-a înjurat Breban! Și-l înjură toți care au aflat de ele și se miră și ei cum
de nu l-a împușcat nimeni până acum?! Nu numai în Polonia pentru asemenea
nelegiuite vorbe putea fi împușcat! Împușcat împușcat, nu metaforic, ci foarte
concret! De ce credeți că în România nu-l paște asemenea perspectivă pe… Că
nici nu mai știu cum să-i zic!
Asta e o
întrebare!… Poate că de milă!… Românul simte că ceva nu este în regulă cu
persoana a cărui minte poate să-i fete asemenea mizerii! Românul lasă excesele
pe seama altei judecăți! Pe oamenii ne-oameni îi lasă mai degrabă în plata
Domnului… L-a bătut Dumnezeu destul dacă este și arată așa cum este și arată!
Mai rău ce ai putea să-i faci?! Este deja pedepsit! De la naștere!… Sunt multe
deosebirile dintre români și polonezi pe care le putem invoca dacă mergem pe
„metafora” lui Breban! Aceleași cauze produc efecte diferite! S-a mai văzut
asta!…
Nelegiuirea,
nemernicia acelor enunțuri care l-au făcut celebru pe Patapievici e greu de
calificat în cuvinte care să li se potrivească! Limba română nu are cuvinte
pentru a defini acest grad de decădere umană!… A zice nelegiuire sau nemernicie
este mult prea puțin!… Într-adevăr, comentariul cel mai potrivit este glonțul!
Potrivit pe majoritatea meridianelor, mai puțin cel românesc! Noi ne-am mulțumi
cu o bătaie bună dată la curul gol, în Obor sau în Gara de Nord, unde să fie
lume multă! Eventual să-l mai și stuchească mahalagiii mai aprigi din cap
până-n picioare!
Eu nu l-aș
împușca! Eu l-aș tăvăli prin miere sau altceva și l-aș pune la soare să-l
mănânce muștele. Așa se făcea în vremuri străvechi, de normalitate, cu cei care
alegeau să fie anormali!… Lașitatea golanului, după ce a spus despre români ce
a spus, s-a văzut în timpul emisiunii când încerca, derbedeul, să-l toarne pe
Breban care ar fi făcut deosebirea între poporul polonez, un popor brav, și
poporul român, cam lipsit de bravură… Un fel de turnătorie!… Deh, nemernicul cu
asta încerca să se ocupe în emisiune: să apere demnitatea poporului român în
fața unui denigrator infam ca Nicolae Breban!… Tertip care m-a dezgustat mai
mult ca orice!
Pe mine m-a
dezgustat felul în care a raportat tot scandalul la faptul că este evreu! Că,
deci, lumea îl scuipă pe stradă pentru că este evreu! Jidan, ca să-l citez.
Asta mi-a
adus aminte de un comentariu al lui Steinhardt, într-o carte scrisă cu alt
evreu, depre condiția de evreu. Nu mai țin minte titlul cărții!… Pomenea
Steinhardt de loazele de elevi evrei care rămâneau pe bune repetenți sau
corigenți, iar acasă se plângeau că profeorii sunt anti-semiți!… Eu m-am mirat
să aflu că Patapievici este evreu!… Nu am crezut și nici n-am dat importanță
până acum acestei „bârfe”: Patapievici este evreu! Sau jidan!… Ei, și?!… Nu,
n-am să iau în serios ideea unora că evreitatea lui Patapievici explică „boala
lui pe români, pe tot ce este românesc”! Boala lui se explică prin faptul că
omul este bolnav! De o boală pentru care nu există medicamente! Bolnav și punct!
Săracul…
Dar pe lângă
boala de care suferă, omul, iată, mai este și laș, laș și mincinos, și lipsit
de onoare!… Nu mă mir! Merg foarte bine împreună! La fel de bine cum merg
împreună toți trei: Pleșu, Liiceanu, Patapievici!… Dintre care numai Patapievici
este „jidan”!… De ce îi huiduie lumea? Dintr-același motiv și singurul: lipsa
de caracter! Pezevenchi fără onoare! Moraliștii fără rușine! Fără nicio urmă de
respect față de propria persoană! Au acceptat s-o pună în cele mai jalnice
posturi!
De ce au făcut-o?
N-am decât o
singură explicație: pentru că așa a lăsat Dumnezeu, pe unii dintre noi,
nefericiții, să-i îndrăcească și să-i îndrăgească Nefârtatele!… Oameni ca
Liiceanu sau Pleșu, ca Petre Roman, ca Brucan, ca Băsescu, m-au făcut să-l
descopăr după 1990 pe dumnealui în persoană Dracul să-i ia, de netrebnici!
Diavolul,
ați spus? Vorbiți serios?!
Dragul meu,
eu de mic copil am fost învățat de maică-mea să-L descopăr pe Dumnezeu la tot
pasul! Să-L văd, să-L pipăi!… Dar de
existența pipăită a diavolului am aflat și am avut parte abia după 1990!
Dureroasă descoperire!
N-ar trebui
să le fiți recunoscător pentru această descoperire?!
Să știi că
mă încearcă și acest sentiment!… Muream prost dacă nu eram contemporan cu
haimanalele mai sus pomenite! Poate că ar trebui să facem lista lor!…
Cine ar fi
cap de listă?
Concurența
pentru acest post este mare… Știu numai cine ar putea fi ultimul pe listă, cu
voia dumneavoastră!…
A consemnat
PETRE BURLACU
4 iunie 2015
The
Prohibition of Holocaust Denial
Joseph P.
Bellinger
"Once
any idea is expressed…no matter how repugnant it may be to some persons or,
simply to everybody, it must never be erased by the Government.” – Kurt
Vonnegut
On 8 July,
1981, the sovereign nation of Israel became the very first country in the world
to specifically outlaw “Holocaust denial.” The Israeli Knesset passed the bill,
entitled “Denial of Holocaust [Prohibition Law], 5746-1986 by majority vote
thereby setting a precedent which subsequently influenced European legislators
to follow in suit.
The Israeli
law stipulates that “A person who, in writing or by word of mouth, publishes
any statement denying or diminishing the proportions of acts committed in the
period of the Nazi regime which are crimes against the Jewish people or crimes
against humanity, with intent to defend the perpetrators of those acts or to
express sympathy or identification with them, shall be liable to imprisonment
for five years.”1
This law was
recently strengthened by a controversial bill introduced into the Knesset by MK
Aryeh Eldad of the National Union Party on 20 July, 2004, which in theory
enables the state of Israel to demand the extradition of any ‘Holocaust denier’
anywhere in the world to face prosecution in Israel. Critics of the law opined
that the bill might never have gathered enough support to pass muster in the
Knesset were it not for the unswerving support of former Israeli Justice
Minister and Holocaust survivor Yosef ‘Tommy’ Lapid. Expressing his
satisfaction with the bill to a journalist representing the widely read Israeli
newspaper Am Haaretz, Lapid averred that denial of the Holocaust “is a clearly
neo-Nazi crime. Anyone involved in this belongs to the group of criminals whom
our arm must reach anywhere in the world. This is essential even if the law
remains declarative. We will not hunt them, but they should know that they are
on our list of criminals…What I want is that if a Holocaust denier publishes a
book in England, he will be considered a criminal in Israel.” Lapid concluded
the interview by expressing his joy and ‘satisfaction’ that Holocaust deniers
will now be added to Israel’s list of criminals.2
As of
November, 2006, twelve European countries have followed Israel’s precedent -
Spain, Romania, Germany, Austria, Lithuania, Poland, France, Switzerland,
Slovakia, the Netherlands, Belgium and the Czech Republic have all enacted
similar legislation which legally proscribes any person from questioning the
mainstream version of the Holocaust under pain of prosecution. Aside from
widely publicized high profile cases, it is impossible to definitively state
the number of innominate victims who have fallen under the punitive arm of
Holocaust denial legislation since these laws were first enacted. It has been
estimated that over 58,000 individuals in Germany alone have been prosecuted
for various thought crimes during the period 1994 – 1999. During the course of
one year, [1999], Germany’s aggressive policy of enforcing these repressive
laws accounted for 11,248 convictions. Of this number, 8,968 cases were
‘right-wing’ violations, 1,015 were categorized as “leftist,” and the remaining
1,525 cases primarily involved foreigners or other non-German related issues.3
Further
complicating matters is the fact that human rights organizations ostensibly
committed to monitoring governmental violations of basic human rights, such as
Amnesty International, routinely ignore and distance themselves from the plight
of convicted ‘Holocaust deniers’ who continue to languish in Cimmerian gaols
throughout the continent of Europe. Publicly branded as ‘Holocaust deniers,’
dissident historians are thus relegated to the status of outcasts, “neo-Nazis,”
outlaws and pariahs, exposed to public contempt by an unsympathetic media and
“politically correct” politicians.
The social
stigmatization normally associated with ‘Holocaust denial’ has become so
pervasive and all-encompassing that only the most committed advocates of free
speech will publicly risk an unfettered defense of the right to unrestricted
expression of opinion for revisionist historians and independent researchers.
The courageous defense of such advocates and assorted literati is especially
commendatory in view of the fact that their statements of conscience are
sometimes published at considerable risk to themselves and their own
reputations. One of the few organizations that actively campaigns in defense of
free speech issues for revisionists is the Institute for Historical Review, in
Costa Mesa, California, which closely monitors the carefully orchestrated,
well-organized and highly-financed attempts by special interest groups to
stifle free inquiry, research and open debate.
As will
presently be seen, individuals and special interest groups concerned with
stifling freedom of expression constantly test, suggest, update and introduce
novel and legally questionable methods designed to curtail free speech and
inquiry. Additionally, a number of libraries and organizations such as Steven
Spielberg’s Survivors of the Holocaust Visual History Foundation and the Wiener
Institute of Contemporary History in London openly restrict access to their
materials in respect to independent researchers unable to provide acceptable
‘credentials’ or referrals.
Nevertheless,
to date jurists have been unable to unanimously agree upon a precise, legally
acceptable definition of just what constitutes ‘Holocaust denial” or provide
any satisfactory reason as to why an act of denial or questioning of an
historical event warrants special legislative and judicial attention.
In response
to the question, what is Holocaust denial, it is difficult to provide an exact
definition due to the legal complexities surrounding the issue, as legislative
definitions vary from country to country just as they vary from one individual
to another.
Overall,
current laws pertaining to Holocaust denial appear to be loosely interpreted,
vaguely worded and erratically applied, each case being adapted as
circumstances warrant.
In those
countries which have enacted laws restricting freedom of expression, citizens
live under a pervasive sword of Damocles. In the present dystopian age, a
casual remark uttered in jest may lead to denunciation, arrest and prosecution
in scenes reminiscent of George Orwell’s prescient novel, 1984.
Thus the
term “Holocaust denier” is misleading, nebulously defined and a misnomer in
view of the fact that there exists no consensus of opinion even among
mainstream historians or revisionists in respect to a uniform definition of the
Holocaust. Nevertheless, this elusive, nebulous definition of the Holocaust and
Holocaust denial is precisely what animates and facilitates the job of
prosecutors whose primary task appears to be limited to an arbitrary
application of the law directed against those deemed politically undesirable.
In his Essay
on Tolerance, Voltaire had written,
“For a
government to have the right to punish the errors of men it is necessary that
their errors must take the form of crime; they do not take the form of crime
unless they disturbed society; they disturb society when they engender
fanaticism; hence men must avoid fanaticism in order to deserve toleration.”4
It is
precisely this logic which appears to motivate those individuals who argue for
legal remedies to address the issue of ‘Holocaust denial.’ The “error” of
“denying the Holocaust” is invariably defined as a ‘crime’ which ‘disturbs the
public peace,’ because “deniers” are perceived as engendering ideological or
racial fanaticism. That the “Holocaust” is not denied, but redefined according
to the evidence or how it may be variously interpreted and applied, offers no
legal loophole for those deemed to have transgressed the substance of the law.
Furthermore, it is not ‘society’ in general which is disturbed, but those who
seek to impose their beliefs on others by suppressing opinions with which they
are at variance. It is by these means that “deniers” are deemed “unworthy of
toleration.”
Among the
ranks of those who advocate harsh legal measures against ‘deniers,’ any pretext
will often suffice to advance their agenda. Thus, as laws are reformulated,
revised and amended, stiffer penalties and charges are appended to existing law
in order to snare greater numbers of ‘deniers’ within the legal net. Rather
paradoxically, the legal definitions are in revision just as surely as the
facts of the Holocaust are being revised by individuals falling within the
orbit of legal retribution. Harsh sentences are expected to serve as a
deterrent to other prospective ‘deniers.’ Out of sheer necessity, Holocaust
denial laws invariably become more elastic in order to assure the maximum
number of convictions with the least amount of publicity or trouble. Clearly,
minatory decisions are being made in intramural ‘star chambers’ disembodied
from public purview, where harsh judgments are subsequently applied and meted
out to suspect individuals. Thus, in an attempt to circumvent orthodox legal
procedures and avoid any possible legal ramifications, accused “deniers” are
charged by prosecutors with ‘defaming the dead,’ although the laws fail to
specify precisely how the dead are any more defamed than the living if the
statements considered to be defamatory happen to be true and factual. In
actuality, what the system seeks to punish is the perceived ‘intent’ of the
accused. However, since the ‘dead’ cannot face the accused, state prosecutors
and interested agencies such as the World Jewish Congress, the Anti-Defamation
League [ADL]and the British based Institute for Jewish Policy Research [IJPR]
promote themselves as self-appointed proxies supposedly acting on behalf of the
dead.
In respect
to the latter-mentioned agency, the IJPR offers a rather formulaic assessment
of Holocaust denial, opining:
“Holocaust
denial is…not the expression of good faith of a legitimate interpretation of
history; it is designed to engender hostility against Jews, and is insulting
and offensive to Jews, other victims of the Holocaust and all who value truth
and the lessons we can learn from history.”5
The
definition offered by the IJPR is in fact misleading at best and begs the
question, “Shouldn’t those who “value truth” also value the right of
individuals to tell the truth as they perceive it, whether their views and
interpretations turn out to be right or wrong over time? If it is indeed
possible to ‘learn from history,’ the best preventative to repeating the
mistakes of the past might consist of education, dialogue, open debate and
reconciliation, but according to Rabbi Marvin Hier, dean of the vaunted Simon
Wiesenthal Center in Los Angeles, California,
“…it is not
in the power of people living now to forgive…the only people who have a right
to forgive are the victims, and they are not here…”6
If, in Rabbi
Hier’s opinion, it is impossible for the present or any other generation to
forgive, how can it ever be possible for the healing process to begin? At what
point and with what living generation can the spiritually rejuvenating process
of reconciliation begin, if not here and now?
Another
school of thought opines that the Holocaust is so unique that it supersedes and
surpasses all other historical episodes of racial or religious persecution, and
as such the Holocaust is deserving of special status and recognition. The
advocates of censorship vigorously defend these and similar views, perceiving
revisionist historians as a threat to public order, whose research and
published statements constitute “incitement to hatred.”
Rather paradoxically, it would seem that the
“Holocaust deniers” have only succeeded in inciting
hatred
against themselves!
While penal
codes may vary from nation to nation, most are based upon commonly accepted
legal norms which have been universally applied from generation to generation.
Holocaust denial laws, by way of contrast, are designed to punish unpopular
thoughts and ideas deemed pernicious by self-appointed watchdogs for special
interest groups who evidently feel that any criticism of the Holocaust by
individuals whose motives are politically suspect demeans people through
insensitivity.
Yet
historical events are hardly a matter for the criminal courts to decide, for
the revision of history is a legitimate function and exercise associated with
responsible scholarly research. Moreover, even criminal law allows for the
overturn of previous convictions whenever new evidence surfaces which
exonerates the accused. Why, then, is only the Holocaust considered to be
exempt from all normative applications of law?
In
attempting to deny revisionists and “Holocaust deniers” legitimate status,
denigrators conveniently attempt to equate them with racists and neo-Nazis.
Marginalized and consigned to the “lunatic fringe,” revisionists struggle to
achieve parity with non-suspect historians and researchers. Reminiscent of the
McCarthy era, revisionists are suspected of harboring politically incorrect
opinions. The fact that Holocaust denial laws purposefully target individuals
prejudged as holding unorthodox political views or individuals suspected of
anti-Semitic tendencies underscores the discriminatory basis for such laws.
Thus, as the laws now stand, it is impossible for revisionist historians to
profess their belief in the Holocaust per se, simply due to the fact that they,
unlike “accepted” authors such as Arno Mayer, Raul Hilberg, Jean-Claude
Pressac, Robert Jan van Pelt, etc., are considered to be politically suspect or
in some way ideologically motivated. Nevertheless, it may be considered an
established fact that Holocaust revisionists are not necessarily ‘Holocaust
deniers.’
Although
criticism of “deniers” appears to be momentarily socially acceptable, it may
prove to be a daunting task for proponents of censorship to explain or justify
how or why the published views of men such as Daniel Goldhagen and David
Ketzer, both of whom authored polemical books in which Christianity is equated
with virulent anti-Semitism, deserve to be accorded special status over and
above the published writings of men like David Irving or Germar Rudolf.7 For the
law to be truly equitable, it must apply equally to everyone, without favor or
exemption, with none deserving of special status.
An
innovative idea that seems to be gaining momentum throughout the world media is
that a sovereign nation is ‘outside the family of respectable nations’ if it
fails to adopt Holocaust Denial laws or expresses solidarity with nations where
such laws are already a fait accompli. For example, Holocaust Denial is
routinely used as a pretext for inciting public hostility and contempt toward
the nation of Iran and its recently re-elected President, Mahmoud Ahmadinejad.
Thus, at the
present moment, any revision or repeal of Holocaust Denial laws seems out of
the question as more countries fall meekly into line with the majority nations,
enacting laws designed to punish, ostracize and relegate skeptics to the
‘lunatic fringe’ of society. The recent violent attack upon the Holocaust
Museum in Washington by a crazed sociopathic personality merely adds fuel to
the existing fire. Moreover, legislators appear to be of the opinion that
enactment of such laws provides ‘legitimate status’ to nations desiring
recognition, and/or ‘parity’ with the great powers of the occident. Cynics, on
the other hand, perceive their performance in more prosaic terms as jumping on
the bandwagon.
Concomitantly,
organizations supposedly dedicated to safeguarding human rights consistently
refuse to serve as advocates for persecuted revisionists or free thinkers. The
right to be able to think freely and express one’s thoughts without fear of
retribution has been irretrievably compromised. If the current and dangerous
trend continues, there will not exist one square inch of free soil among the
western nations where an individual accused of violating the nebulous ‘Holocaust
Denial’ laws will find refuge or elude the heavy arm of retribution.
Free-thinkers will have ‘nowhere to run, and nowhere to hide.’ In ages past,
the Catholic Church served as a place of sanctuary for those unjustly branded
by an intolerant society, but even this boon has been effectively neutralized.
The widely publicized ostracism of Bishop Williamson underscores the enormous
pressure that is being placed on the Pope and the Vatican as it struggles to
defend itself against a formidable array of relentless critics who
unscrupulously accuse it of being the ideological precursor of ‘Naziism,’ the
author of ‘theological anti-Semitism,’ and ‘refusing to save the Jews of Europe
from extermination.’ Thus, compassion and mercy have been neutralized to feed the
Holocaustian Moloch.
The subject
of Holocaust Denial continues to permeate and suffuse nearly every organ
comprising the body politic of the Western world, and nary a day passes by
without this topic being raised somewhere in the international media as it
increasingly assumes inordinate world-wide significance with world-wide
consequences and repercussions, It has, in fact, become an international
obsession - an unhealthy fixation in a visibly hurting and ailing society
tremulously awaiting the coup de grace to our civil liberties.
Notes:
1. The full text of the law is published in
Sefer HaChukkim, Number 1187 of Tammuz 9, 5746 (July 16, 1986), page 196.
2.
http://www.haaretz.com/hasen/spages/496841.html, November 4, 2004. “The
long arms of Rabbi Elyashiv and of the Knesset,” Shahar Ilan – Haaretz
(Israel).
3. Journal of Historical Review, Issue:
May/June 2000, Vol. 19, Number 3, p. 7.
4.
http://oll.libertyfund.org/Texts/Voltaire0265/OnToleration/0029_Bk.html#hd_lf029.head.009
5.
http://www.jpr.org.uk/Reports/CS_Reports/no_3_2000/main.htm
6. Rabbi Abraham Cooper, “Editor’s Column,”
Response-The Wiesenthal Center’s World Report, May, 1990, Vol. 11, No. 2, p. 2.
7. Daniel Goldhagen’s two books, Hitler’s Willing
Executioners, published in 1997, and A Moral Reckoning: the role of the
Catholic Church in the Holocaust and its unfulfilled duty to repair, published
in 2004, have been deemed by many critics to have crossed the line of what is
considered to be responsible historiography. Similarly, David Kertzer’s The
Pope’s against the Jews: the Vatican’s role in the rise of modern
anti-Semitism, published in 2001, prompted similar criticisms.
Ion Coja
Eminescu si
problema evreiasca
Suntem
obligati sa stim, merita sa ne reamintim! Este bine sa ne cunoastem si trecutul
dar si adevarul cu bunele si relele lui.
Eminescu si
alti patrioti s-au opus instrainarii pamantului romanesc dar politicienii de
azi au vandut strainilor si pamant si bogatii si morminte si istoria milenara a
poporului roman!
Romania este
acum o colonie a Vestului.
A venit
vremea sa „chemam la judecata ” pe tradatorii de neam si tara.
Virgil Ciuca
New York
Implicarea
organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care
invadaseră Principatele Unite a coincis cu momentul creării statului român
modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor
româneşti.
Pentru a
înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către „poporul
israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei
Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană,
nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul
unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne
membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează
întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte
se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor
fi ale noastre”.
Problema
drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului
Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că „religia nu poate fi un
obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de
manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf
Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în
schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda
demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art.
7, următorul text: „Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.
În scurt
timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În
anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea „Les Juifs de Moldavie”,
din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia
trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar
şi se ocupă de camătă”.
Acuzat în
afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: „În România, chestiunea
evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi
totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o
comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o
naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi
chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi
sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei
ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a
opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
În „problema
evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: „N-am decât o
teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă
puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România,
încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau
aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău
în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare
România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat
aici deocamdată”.
În 1873,
Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei,
fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar
aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie
sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din
Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra
populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
Evreii
veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau
„sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor
diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de
orice obligaţie faţă de statul român.
Toată
această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al
Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece
tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania
lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu
scria: „Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere
a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale
există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea
nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea
muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze
majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Prin
activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două
mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua
ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei
(camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul
român.
În ianuarie 1877,
Eminescu a publicat seria de articole „Evreii şi Conferinţa”, scriind: ” Prin
ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu
cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un
agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile,
demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa
austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri
pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă,
nelegiuire!”.
Episodul
legat de „boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.
În 1882,
poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în
realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din
oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să
înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În perioada
în care Eminescu conducea ziarul „Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei
doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice
Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi
alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
Cu un an
înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul
Mayer a transmis un raport secret: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii
o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu
Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta
împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai
mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca
studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile
de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în
timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în
direcţia unei Dacii Mari.”
Urmărirea
lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din
1876, prin agentul Lac
„Eminescu și
evreii din vremea sa.”
24 februarie
2015
de Ion Coja
Popor
tolerant, românii au primit să se aşeze pe pământul ţării lor, în istorie,
diferite neamuri. Oricine a venit din cele patru zări a fost binevenit pe
pământul românesc. Niciodată noi, românii, nu am practicat discriminarea
rasială sau religioasă faţă de ceilalţi. Străinii aşezaţi la noi şi-au
construit aşezări durabile, şi-au înălţat lăcaşuri religioase unde să se
închine dumnezeului lor, au trăit în pace/prietenie cu poporul cel vechi. Sunt
„n” exemple ce dovedesc toleranţa, mai mult decât atât, omenia poporului român
faţă de străinii ce s-au aşezat la noi.
O situaţie
aparte au avut-o românii din Transilvania şi Banat, cărora, după cucerirea
maghiară (secolele XII – XIII), li s-a impus cu brutalitate un regim de
discriminare etnică, socială şi confesională, cel mai lung din istorie (aproape
o mie de ani). Aşadar, în pământurile româneşti intracarpatice, noi veniţii
(ungurii, secuii, germanii) nu s-au mulţumit că au luat în stăpânire ţara
românilor, ci au transformat pe băştinaşi în robi.
Spaţiul
românesc extracarpatic, însă, a fost încă de la întemeierea statelor româneşti
(secolul al XIV-lea) un spaţiu de imigrare. S-au aşezat la noi, în timp,
armeni, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, cehi, slovaci, tătari etc., care o
dată nu s-au plâns că nu au drepturi şi libertate sau că românii sunt
intoleranţi.
Între toate
etniile ce s-au aşezat la noi evreii constituie un caz aparte. Foarte puţini în
evul mediu, rarisimi chiar[1], evreii au început să emigreze din alte ţinuturi
ale Europei spre spaţiul românesc după cele trei împărţiri ale Poloniei de
către Rusia, Austria şi Prusia (1772; 1793; 1795) şi, îndeosebi, după tratatul
de pace de la Adrianopol (1829), când Turcia, înfrântă în războiul cu Rusia
(1828 – 1829), este nevoită să renunţe la monopolul comercial-economic asupra
statelor româneşti extracarpatice. Numărul evreilor va creşte, de asemenea, în
partea de Nord-Vest a Moldovei, după ce, la 1775, Austria anexează acest
teritoriu[2], ocupaţia lor favorită fiind „cârciumăritul, cu vin, holercă şi
bere”[3]. Generalul austriac Euzenberg, pe la 1781, nota într-un raport că
evreii sunt „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte
fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”[4]. Spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul
evreilor imigraţi, în primul rând în Moldova, va creşte. Pe la 1816,
persecutaţi cu brutalitate în Rusia, circa 20.000 de evrei forţează graniţa
Moldovei, deşi domnul Scarlat Callimachi (1812 – 1819) încearcă să-i oprească.
Nu-i va opri nici domnul ţării, şi nici altcineva, căci instalarea masivă a
evreilor în spaţiul românesc extracarpatic făcea parte dintr-un plan.
Aşezarea
evreilor în spaţiul românesc, în deceniile ce au urmat anului 1829, a luat un
caracter de masă. A fost vorba, în realitate, de o adevărată invazie, „lentă şi
tenace”[5], şi care urmărea scopuri perfide, antiromâneşti, după cum susţinea
Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, într-o şedinţă a Senatului României,
noii veniţi urmărind nimic altceva decât „să devină proprietari ai pământului
acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi”[6].
Întru
atingerea acestui obiectiv, evreii veniţi în România au declanşat şi susţinut o
campanie de lungă durată împotriva românilor, acuzaţi cu totul pe nedrept de
persecuţii rasiale, adevărate pogromuri împotriva lor! Calomniile împrăştiate
deliberat în toată lumea de către evrei împotriva românilor aveau ca scop
exercitarea de presiuni (după 1866) asupra tânărului stat român. Rezultatul va
fi că guvernanţii români ai timpului vor fi nevoiţi să „legitimeze prezenţa în
România a acestor invadatori”[7], care, nefiind deloc mulţumiţi cu cele ce
obţinuseră, voiau mai mult: drepturi egale ca oricare cetăţean român[8], pentru
a duce la îndeplinire nestingheriţi, cu ajutorul Ocultei mondiale, proiectul
„Israel în România”[9]. Acest proiect malefic, cu intenţia de genocid împotriva
poporului român, urmărea constituirea unui stat evreiesc pe teritoriul
României, fapt ce-l va face pe Vasile Alecsandri să declare despre acest
proiect, în acelaşi discurs în Senatul României, că este unul „fără de seamă în
analele istoriei lumii”[10].
Din această
perspectivă evreii urmăresc culpabilizarea poporului român ca popor antisemit
încă de la geneză, de la constituirea statelor româneşti medievale, care,
chipurile, au luat „măsuri juridice antisemite”[11]. În consecinţă, Radu Ioanid
îi acuză de „antisemitism” (sic!) pe unii dintre marii domni ai noştri ca
Ştefăniţă cel Viteaz (1517 – 1527), Alexandru Lăpuşneanu (1552 – 1561; 1564 –
1568), Aron Tiranul (1592 – 1595), Mihai Viteazul (1593 – 1601)[12]. Dacă ar fi
să-l credem pe Radu Ioanid (nu-l credem cu niciun chip), întreaga istorie a
românilor nu ar fi avut altă menire decât să-i combată pe evrei. Dăm câteva
exemple de rea credinţă desăvârşită în a analiza istoria noastră în ultimele
trei secole: „atitudinea oscilantă a domnitorilor români din secolul al
XVIII-lea, unii dintre ei adoptând măsuri discriminatorii antisemite”; „În
secolul al XIX-lea, legislaţia română referitoare la evrei se dezvoltă sub
semnul discriminării etnice şi religioase…”[13]. Nu stărui asupra „opiniilor”
lui Radu Ioanid cu privire la secolul al XIX-lea în istoria românilor, care
este apreciat doar ca o lungă „discriminare antisemită”[14]; la atât şi nimic
altceva se reduce istoria noastră în veacul al XIX-lea!!!
În această
atmosferă viciată de colportarea de minciuni şi calomnii la adresa românilor,
cu care evreii din România împânzeau Occidentul, îşi va scrie seria de
articole, cu privire la chestiunea evreilor, poetul naţional Mihai Eminescu. Ne
oprim, deocamdată, doar la două dintre acestea, care au apărut în „Curierul de
Iaşi” la 1876 şi, respectiv, începutul anului 1877.
Primul
articol scris de Mihai Eminescu despre problema evreiască în România a fost
publicat la 5 decembrie 1876 în „Curierul de Iaşi”, având un titlu dat de
editor: Iarăşi evreii (Timpul reproduce…)[15]. Aşa, faţă de intenţia pe care
Alianţa Universală a israeliţilor o avea, ca într-o Conferinţă europeană să se
solicite, printre altele, ca „evreii din România să aibă partea lor de
beneficii…”[16], Eminescu adoptă o poziţie tranşantă, vehementă, respingând ca
obraznice, nefondate pe nimic pretenţiile respectivei Alianţe.
Eminescu
notează că, de-a lungul istoriei, în urma celor mai mari sacrificii ale
omenirii, cei care au profitat de acestea, fără să facă sau să rişte nimic, au
fost evreii. „Cum aşa?”, se întreba şi întreba cititorul Eminescu, Rusia şi-a
pus în mişcare sute de mii de „suflete”[17], Serbia şi-a sacrificat elita neamului,
iar România cheltuieşte pe zi „250.000 de lei noi”[18], pentru ca din sfânta
sudoare a ţăranului român, „a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a
rusului”[19] să beneficieze în mod egal evreii? Ei, evreii, se indigna Mihai
Eminescu, vor egalitate perfectă cu popoarele vechi ce „s-au sacrificat”[20],
ei care, printr-o presă mincinoasă şi făţarnică, au fost „contra
creştinilor”[21], batjocorind pe români, pe sârbi, pe ruşi, pe care îi numeau
„semibarbari şi semiasiaţi”[22]. Drepturile sunt pentru cei ce s-au jertfit
pentru pământul patriei lor, cine „nu-şi varsă sângele pentru petecul său de
pământ strămoşesc…”, consemna Eminescu, „…poate să precupeţească înainte
chibrituri şi vax”[23], dar să ne lase în pace.
Pentru
România, nota Mihai Eminescu, impunerea de către străini a egalităţii evreilor
cu poporul cel vechi („egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi
precupeţi”[24]) este o chestiune de supravieţuire sau de moarte. Ca nou veniţi
în ţară, evreii solicită egalitatea în drepturi cu băştinaşii („drepturile…
civile şi publice”[25]), dar prin această egalitate evreii nu urmăresc „decât
dreptul de-a exploata poporul nostru de bună voie”[26]. Nimic nu are mai mare
importanţă, continua Eminescu, când e vorba de existenţa poporului nostru, iar
înjurăturile presei jidoveşti sau conspiraţiile alianţei universale nu ne
intimidează, căci vom şti totdeauna de a le arăta „lungul nasului”[27]. În
fond, evreii, cu mijloace ascunse, vor să ne domine la noi în ţară, îşi informa
Eminescu cititorii, ajutându-i în această direcţie tocmai istorica noastră
toleranţă.
Dacă domnii
evrei se simt discriminaţi în România, conchidea Eminescu, ceea ce nici vorbă
să fie cazul, au alternativa, dacă „li-e numaidecât după drepturi egale”[28],
„de a merge cu drumul de fier”[29] în Austria, Germania, Italia, Franţa „ca să
se bucure de toate drepturile posibile”[30]. Desigur, sunt şi evrei care
„merită egala îndreptăţire”[31], dar numărul acestor „folositori” ţării e prea
mic ca să „dăm drepturi depline sutelor de mii de venetici neproductivi care,
la urma urmelor, trăiesc pe urma muncii şi vieţii poporului nostru”.
Înainte de
acest prim material scris de Mihai Eminescu, cu privire la problema evreilor,
este bine să notăm că, pe 25 august 1876, tânărul poet publica, tot în
„Curierul de Iaşi”, o scurtă notă intitulată Sămânţa jidovească din Cernăuţi.
Cu acest prilej, Eminescu punea la punct pe un oarecare Carol Emil Franzos ce
publicase, în „Noua Presă Liberă”, un foileton despre realităţile din Nordul
Moldovei, Bucovina şi Galiţia, pe care le aprecia extrem de critic ca
aparţinând de „Semi-Asia”[32]. Eminescu reproşa domnului respectiv că, neştiind
nimic despre poporul cel vechi din aceste locuri, necunoscându-i limba,
cultura, tradiţiile, şi în baza impresiilor adunate din „Colomeia, Sadagura,
Podul-Iloaiei”[33] de la evreii trăitori acolo, el şi-a extins judecăţile de
valoare şi asupra românilor. Din acest motiv, Eminescu sancţionează poziţia
individului în cauză, apreciat drept un „tânăr şi gros”[34] colaborator de la
„Noua Presă Liberă”, ca fiind una mârşavă şi obraznică, căci batjocoreşte toate
neamurile ce „n-au plecare de-a se săruta cu jidanii”[35]. Pentru a scrie
veridic despre români, susţinea Mihai Eminescu, trebuie să le cunoşti limba, să
trăieşti lângă/cu ei, doar aşa se poate da „o icoană fidelă despre cultura unor
popoare”[36]. Doar cunoaşterea „limbii jidoveşti”, a mediului comunităţilor
evreieşti din această regiune este cu totul insuficient şi nefolositor,
neputând servi, concluziona cu ironie Eminescu, „decât pentru a te introduce în
universităţile din Tîrgu-Cucului”[37].
La începutul
anului 1877, pe 9 ianuarie, Mihai Eminescu revine asupra chestiunii evreilor
din România cu un articol consistent, Evreii şi Conferinţa, publicat tot în
„Curierul de Iaşi”, în care abordează acelaşi subiect ca şi în articolul de la
sfârşitul anului 1876.
Subliniem
că, şi în acest material, Eminescu îşi manifestă regretul faţă de acei evrei,
„relativ puţini”[38], care „s-au identificat cu această ţară”[39] şi care ar
merita o cu totul altă soartă. Dar, pentru că „evreii sunt o armie economică”
unită împotriva a tot ceea ce nu este din neamul lor, iar când această armie se
apropie de noi, ea trebuie combătută fără a mai lua în seamă „pe puţinii amici,
ce i-ar putea avea în acea armie”[40].
Eminescu
este tranşant în a aprecia că evreii, de oriunde aiurea, îşi dobândesc
drepturile fără muncă, cât şi fără sacrificii, spre deosebire de alte popoare
la care „drepturile publice şi private”[41] au fost rezultatul unei munci fără
preget, precum şi a unor sacrificii deosebit de mari. În istorie, sublinia
Mihai Eminescu, evreii n-au avut altă preocupare decât „traficarea muncii
străine”, iar de stabilit s-au stabilit doar în acele ţări în care „s-a
încuibat corupţia”[42]. Deşi munca asiduă „e singura creatoare a tuturor
drepturilor”[43], evreul dispreţuieşte munca şi „precupeţeşte lucrul
străin”[44].
Creşterea
numărului de evrei în România, Eminescu o pune şi sub semnul importului de
civilizaţie occidentală în societatea românească, românii ignorând cu desăvârşire
că, pentru a deveni funcţionale „toate formele de cultură occidentală”, ar fi
fost necesară o „muncă echivalentă”[45] făcută de oameni competenţi spre a
dirija sistemul implantat, nu nişte indivizi fără de nici o ştiinţă de carte.
Pe Eminescu îl exaspera faptul că evreii veniţi recent în România se plâng
pretutindeni că nu au drepturi, minţind în străinătate că sunt persecutaţi. Ei
bine, nota poetul, dacă în Rusia, Austro-Ungaria, Turcia evreii au toate
drepturile „posibile şi imposibile”[46], de ce vin în România unde ştiu că vor
fi cel mult „suferiţi”. De altfel, scăpată recent de stăpâni, accentua
Eminescu, România, sătulă de aceştia, cu niciun chip nu voieşte stăpâni evrei!
În
continuare Mihai Eminescu nota că drepturile unei naţii se dobândesc în timp,
iar istoria e plină de sacrificiile poporului român, de munca acestuia spre a
ieşi la libertate. În această veche şi mare luptă a poporului român, evreii nu
au fost prezenţi sub nicio formă. Iată de ce ei nu pot să aibă aceleaşi
drepturi cu românii, susţine Mihai Eminescu, căci niciunul dintre evrei n-a
trudit pentru ca neamul românesc să-şi aibă „un loc la soare”[47]…
Aşadar,
pentru Mihai Eminescu, singurul şi cel mai important factor de legitimare a
drepturilor civile îl constituie Istoria, cu munca şi sacrificiile constante
făcute de poporul cel vechi, românii. Noii veniţi, dacă-s cinstiţi, muncesc şi
se integrează societăţii, se achită de toate obligaţiile datorate la stat, au
aceleaşi drepturi ca şi românii. Dar dacă nu muncesc, se ocupă doar cu negoţul
de băuturi spirtoase falsificate care sunt „stricăcioase sănătăţii”, guvernul
este obligat să adopte măsuri legale împotriva acestora, interzicându-le
comercializarea respectivelor băuturi otrăvitoare la sate.
Interdicţia
ca evreii să mai vândă băuturi otrăvitoare la sate, restricţiile impuse de
guvernul român în această direcţie au declanşat o extraordinară campanie
antiromânească a lobby-ului evreiesc în Occident. Aşa, doar pentru că evreilor
li se interzice crâşmăritul la sate (ocupaţia lor favorită după ce s-au aşezat
în spaţiul românesc), România este acuzată de antisemitism feroce, de adevărate
pogromuri evreieşti[48]. De altfel, accentua Mihai Eminescu, colportarea
minciunilor/calomniilor pe seama românilor este uşurată de faptul că evreii au
sub control „presa europeană”[49].
În viziunea
lui Eminescu, grav nu-i faptul că evreii controlează presa europeană, ci în ce
scop folosesc ei această extraordinară putere. Aşa, după Mihai Eminescu, evreii
exercitând un adevărat monopol asupra mass-mediei din Occident, ei nu urmăresc
„luminarea”[50] publicului, ci propagă „ura între clase şi popoare”[51],
introducând „uşurinţa pariziană”[52] şi ura în „relaţiile sociale”[53]. În
Austro-Ungaria, credea Mihai Eminescu, evreii asmuţă (poetul foloseşte cuvântul
„sumuţă”) un neam împotriva altuia, în Germania ridică o confesie religioasă
împotriva alteia, „ginte contra ginte”[54]. Patronii de la Pester Lloyd care
„sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este
acelaşi care prin „Neue Freie Presse” sumuţă pe germani contra
maghiarilor”[55]. Oriunde s-ar afla, evreii au fost totdeauna de partea
stăpânilor (a celui „tare”), „niciodată cu cel apăsat şi se unesc cu acela (cel
puternic – n. ns. – G. M.) întru traficarea şi exploatarea puterilor pozitive
ale poporului”[56].
Faţă de
acuzele de antisemitism aduse românilor, acuze cu care evreii la acea vreme
umpleau Europa, ca un foarte bun cunoscător al trecutului românesc, Eminescu nu
spune în articolul pe care îl analizăm decât adevărul: „Prigoniţi n-au fost la
noi evreii niciodată. Restricţii juridice (ceea ce e cu totul altceva decât
antisemitism – n. ns. – G. M.) au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza
religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei veniţi din Polonia
libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii,
aşa-numiţii noştri suverani, care de pe la 1560 au început să ne calce
tratatele, nu l-au avut niciodată… Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci
proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată de contribuţia de sânge,
la care nimeni nu i-a poftit, nimeni nicicând, şi de la care, când îi pofteşti,
ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieci, deşi sunt născuţi în România
din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.”[57].
După această
clarificare, concluzia lui Mihai Eminescu este fără echivoc: fiindcă nu muncesc
nicăieri, evreii „nu merită drepturi”, iar comerţul care li-e specific neamului
lor şi pe care îl practică nu înseamnă deloc muncă, iar el pretutindeni nu cere
decât „libertatea traficului”[58]. Evreul tocmai din acest specific economic al
său e „veşinic consumator, niciodată producător”[59], excepţiile sunt extrem de
rare.
Venirea în
număr mare a evreilor în România, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
aşezarea lor pe pământul românesc a fost înlesnită, în opinia lui Mihai
Eminescu, îndeosebi după constituirea statului românesc modern şi reformele
efectuate de acesta „în sens liberal”[60], care „au ajutat înmulţirea
furnicarilor”[61]. În absenţa muncii reale, adevărate şi productive,
„libertăţile nu sânt decât tot atâtea forme de nelibertăţi”[62], iar omul cu
adevărat liber nu este decât acela „ce trăieşte din munca productivă a mâinilor
sale”[63]. În contrast cu acest postulat, sublinia Eminescu, în România, unde
domneşte o crasă incultură (doar „forma goală a culturii”), ţară a
„reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte…, a profesorilor fără
elevi”[64], numaidecât trebuia şi evreii să fie aidoma, în superficialitatea
muncii, cu „generaţia actuală din România, călărind fraze umanitare şi
egalitare pe care le-au învăţat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi”[65].
Desigur,
marea minte a lui Mihai Eminescu era cu totul străină de ura de rasă faţă de
oricare popor. O spune chiar el în articolul pe care îl analizăm, subliniind că
doar pentru conservarea neamului românesc este de acord cu măsuri cu caracter
restrictiv împotriva evreilor nu de multă vreme aşezaţi la noi în ţară.
În trecut,
pe vremea domniilor fanariote, accentua Mihai Eminescu, neluându-se măsuri de
prevedere faţă de asaltul social a acestora, vechea noastră aristocraţie a fost
lichidată. Faptul a fost posibil prin metisarea elitei neamului românesc cu
„stârpitura grecului modern”[66] tarat de toate viciile posibile[67]. Ciocoii,
luând de aliaţi pe evrei, au îndepărtat din fruntea statului vechea boierime
românească. Evreii controlând sistemul arendăşiei la noi în ţară, guvernul a
luat măsuri ca ei să nu poată, pe căi legale, ajunge proprietari asupra
pământului, caz în care întreg patrimoniul nostru naţional ar încăpea pe
mâinile lor. Eminescu, nefiind cu nici un chip xenofob, aprecia că nu faptul că
evreii „ar acapara toată proprietatea”[68], dacă ar avea aceleaşi drepturi
civile ca şi poporul cel vechi, reprezintă pericolul cel mare, ci faptul că
aceiaşi evrei „nu sânt – nu pot fi români (subl. aut.)”[69]. Există un specific
evreiesc, la evreii din Europa, sublinia Mihai Eminescu, anume, în orice ţară
ar trăi, din cauza unui accentuat „simţământ de rasă”[70], acesta predomină
faţă de „iubirea pentru naţia în mijlocul în care trăiesc”[71].
Întru
susţinerea punctului său de vedere, Eminescu aduce exemplul constituirii
„Alianţei Israelite Universale”, care este „curat ebraică” şi „mincinoasă”, şi
care „pretinde că, fiind evreii pretutindeni oprimaţi”, are ca scop să-i „scape
de opresiune”[72]. Ajuns aici, poetul naţional se întreba, deloc retoric,
desigur, cât de mult sunt asupriţi/oprimaţi evreii în România, tot el dând un
răspuns fără echivoc, în acord cu realitatea istorică: împotriva evreilor din
România „nu există opresiune, nu există persecuţie…”[73].
Astfel,
argumenta Mihai Eminescu, în România comerţul şi capitalul sunt în mâinile
evreilor, „proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile
lor”[74], tot ei controlează „arenzile de moşii în Moldova”, ei au monopolul
negoţului de import şi export, ei exercită controlul la „tot debitul tutunului
şi a băuturilor spirtoase”[75], ei au monopolul pe „toate arterele vieţii
economice care se bazează pe speculă”[76]. În ciuda acestor evidenţe, evreii se
plâng pretutindeni că în România nu au drepturi şi sunt persecutaţi, probând o
atitudine duşmănoasă faţă de ţara care i-a primit, ponegrind-o pretutindeni,
colportând în gura mare pe seama ei calomnii, minciuni ordinare[77]. Prin toate
acestea, evreii s-au ridicat împotriva poporului „în mijlocul căruia
trăieşte”[78], dovedindu-se trădători. Evreii, ca să beneficieze de aceleaşi
drepturi cu „cetăţenii statului român”[79], trebuie să fie loiali României, să
vorbească limba română în familiile lor, să se amestece cu românii prin
„căsătorii interconfesionale”[80], să devină, cu timpul, purtători ai „sarcinei
de cultură a ţării româneşti”[81], să intre în „conmembraţiunea socială a
românilor”[82], devenind, pe această cale, „trup din trupul nostru”[83].
Faţă de
calomniile răspândite de evrei în Occident pe seama României şi a pretinselor
persecuţii la care, chipurile, ar fi supuşi evreii la noi în ţară, Mihai
Eminescu conchide tranşant: „…evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici
cel mai mic rău…”[84], restricţiile de natură economică impuse acestei seminţii
constituind, în viziunea lui Eminescu, „singurul „modus vivendi” ce-l putem
avea deocamdată cu seminţia evreiască”[85].
La finalul
articolului, Eminescu combate, încă o dată, pe demagogii politici „care vorbesc
întruna de naţie”[86], de „voinţa naţională”, pe când în realitate naţiunea
adevărată, asuprită cu brutalitate chiar de acei demagogi, „susţine cu
sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin
numeroasa clasă de proletari ai condeiului”[87], străină cu totul de esenţa
adevăratei culturi europene, faptul fiind explicabil deoarece acest
„proletariat” refuză cu îndărătnicie „să muncească”[88].
[1] Utilă în
acest sens, chiar dacă au trecut peste o sută de ani de la apariţie, rămâne
Istoria evreilor în ţerile noastre, de Nicolae Iorga, cu o prefaţă de prof. Ion
Coja, Editura Vicovia, Bacău, 2013.
[2] Nicolae
Iorga, op. cit., p. 81.
[3] Ibidem,
p. 82.
[4] Ibidem,
pp. 82 – 83.
[5]
Protocoalele Kogaionului, teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion
Coja, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 31.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem,
p. 33: „…Exodul de evrei, îndeosebi din Rusia, Polonia, Austria, Germania şi
Turcia [în spaţiul românesc] s-a desfăşurat în paralel cu o campanie puternică
de propagandă anti-românească, susţinută de mass-media controlată de cercurile
evreieşti, acţiune de dezinformare şi calomniere a tot ce era românesc, de
denigrare sistematică a românilor, pe seama cărora au fost formulate acuzaţii
de persecuţii, crime şi pogromuri săvârşite împotriva evreilor. Acuzaţii care
s-au dovedit de fiecare dată neîntemeiate, ceea ce nu a dus de fel la sistarea
nedreptelor atacuri mediatice. Această vastă până azi neîntreruptă propagandă
anti-românească s-a străduit să-i prezinte pe evreii agresori şi invadatori ai
pământului românesc ca pe nişte victime nevinovate ale sălbăticiei românilor
(subl. ns. – G. M.).”.
[9] Ibidem,
p. 30.
[10] Ibidem.
[11] Radu
Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 13.
[12] Dacă
tot scrie ceea ce scrie despre istoria românilor, Radu Ioanid ar fi bine să le
înveţe cum trebuie istoria. Aşa, la pagina 13, op. cit., respectivul autor
notează că nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă cel Viteaz îşi începe domnia
la 1522 (corect: 1517), iar Mihai Viteazul urcă pe tron la 1596 (corect: 1593),
sau că a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se încheie la 1569 (corect:
1568)!!!
[13] Ibidem.
[14] Ibidem,
p. 17.
[15] Mihai
Eminescu, Opere politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian
Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2008, pp. 1077 – 1078.
[16] Ibidem,
p. 1077.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem,
p. 1076.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem.
[38] Ibidem,
p. 1081.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Ibidem,
p. 1078.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem:
„Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspira la egalitate
cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi
ungurii? Lor le-au pus turcii, când am înfrânt tratatele vechi, capul în poale?
Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări…? De când rachiul este un element
de civilizaţie? (subl. ns. – G. M.)”.
[48] Ibidem,
p. 1079: „Dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde
băuturi spirtoase într-un sat, evreii reclamă ţara noastră de „persecuţie,
pradă, neligiuire””.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Ibidem.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem.
[61] Ibidem: „Deja „regulamentul organic”, care
a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe
care n-o merită, a făcut ca fiecare din aceşti noi aristocraţi care fugeau de
muncă şi aspirau la slujbuşoare să aibă câte un asociat jidan sub formă
de orândariu
pe peticuţele lor de moşii… În urmă, alte reforme, şi mai liberale, au deschis
uşa funcţiilor statului, înmulţite în infinit, tuturor feciorilor de popă şi de
negustori care nu reprezentau nici avere, nici inteligenţă… Astfel s-au
înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului… luptând prin ură,
intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pâinea amară a bugetului şi înecând cu o
rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.”.
[62] Ibidem,
pp. 1079 – 1080.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem.
[65] Ibidem.
[66] Ibidem.
[67] Ibidem:
„Prin urmare, clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul
constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de
ciocoimea ei, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru
societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii, ce dăduse aşa de tare
îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului „ridicat”, pentru că
s-au ridicat din clase leneşe… Rămânea o singură clasă muncitoare, din a cărei
exploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul. Dar chiar
exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii
şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindenea câte-un asociat activ chezaro-crăiesc
– câte-un evreu. Precum ciocoimea a alungat pe boierii vechi din locul lor, tot
astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua
în mâini proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul
românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar (subl. ns. – G. M.).”.
[68] Ibidem.
[69] Ibidem.
[70] Ibidem.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem,
p. 1081.
[73] Ibidem.
[74] Ibidem.
[75] Ibidem.
[76] Ibidem.
[77] Ibidem:
„Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendinţe deosebite de popor, vorbind
în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva
noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic
munca poporului care-i susţine. Apoi sânt totdeauna o armă a străinilor în contra
noastră… (subl. ns. – G. M.). Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc,
când ni se dispută drepturi seculare… tot ei, prin uneltirea „alianţilor”, ne
îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la
străini, de la duşmanii noştri chiar (subl. ns. – G. M.).”.
[78] Ibidem.
[79] Ibidem.
[80] Ibidem.
[81] Ibidem.
[82] Ibidem.
[83] Ibidem.
[84] Ibidem.
[85] Ibidem.
[86] Ibidem.
[87] Ibidem.
[88] Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu