Enclavizarea
Europei
Europenii
sunt educaţi în spiritul toleranţei şi al multiculturalismului, acestea fiind
valori cu adevărat civilizaţionale, perfect mulate pe exigenţele epocii
postmoderniste în care trăim şi adaptate viziunii eurocentriste integratoare.
Numai că
arhitecţii multiculturalismului au subestimat forţa motivaţiilor şi pasiunilor
identitare ale diferitelor grupuri etno-rasiale, mai ales ale celor care au
ajuns pe continentul european relativ recent. Aceste grupuri au venit acum câteva
decenii, într-un număr neaşteptat de mare, au întârziat să se asimileze, au
profitat de multiculturalism pentru a-şi conserva şi promova propriile
tradiţii, s-au concentrat în zone compacte, au creat mici insuliţe identitare
(etno-rasiale şi religioase). Astfel, diferitele state europene, spre
surprinderea lor, s-au pomenit la un moment dat că au pe intern o populaţie
paralelă – deosebită ca religie, cultură şi mod de viaţă –, care îşi revendică
tot mai îndrăzneţ drepturile, cere facilităţi suplimentare, solicită teren
pentru afirmarea propriei identităţi. Europa a descoperit că diversitatea şi
eterogenitatea devine o problemă; iar multiculturalismul funcţionează împotriva
europenilor nativi. La modul real, şi istoria demonstrează cu prisosinţă acest fapt,
coexistenţa mai multor grupuri identitare în cadrul aceloraşi froniere este
frecvent însoţită de animozitate, xenofobie şi chiar conflicte identitare. Am
descris în articolele „Schimbarea la faţă a Europei” şi „Europa de mâine a lui
Mahomed” că în Europa deja se înregistrează asemenea tendinţe alarmante; mai
mult, se produce dislocarea populaţiilor native. Această postare continuă seria
relatărilor despre fermentaţia identitară din unele ţări europene, mai cu seamă
e vorba despre comunităţile musulmane, care sunt majoritare în rândul
migranţilor.
Aşadar, din cauza tendinţei
musulmanilor de a locui compact, odată cu creşterea numărului acestora în
Europa se formează insule etno-rasiale şi religioase, ceea ce creează premise
serioase pentru apariţia unor conflicte identitare (etno-religioase) şi chiar
teritoriale. De exemplu, în oraşul britanic Bradford, cu o populaţie
consistentă de imigranţi, integrarea acestora nu s-a produs, în ciuda sau
graţie libertăţilor şi drepturilor oferite lor de către autorităţi.
Comunităţile etnice din Bradford au preferat să meargă pe calea unei
autosegregări, fragmentând oraşul pe falii culturale, etnice, religioase şi
sociale [Laqueur, 2007]. La ce a dus această fragmentare şi izolare? La aceea
că în 2008 voci din mediul experţilor au declarat că acest oraş poate deveni „o
linie de front în ciocnirea globală dintre Occident şi Islam”. În Bradford,
unde găsim o importantă comunitate de pakistanezi, iar numărul total al
imigranţilor e de aproape 30% şi continuă să crească, există toate condiţiile
pentru redeşteptarea nazismului şi Islamismului radical; se şi produc periodic
ciocniri violente între identităţile conlocuitoare [1].
Şi în alte câteva oraşe
din Marea Britanie, zone întregi sunt declarate „zone interzise pentru albi”,
acolo poliţia fiind neputincioasă împotriva violenţei, jafului şi
autosegregării [2].
Li se mai spune „No Go” Zones, fiindcă sunt periculoase
pentru albi şi nemusulmani. În Franţa sunt 751 de asemenea zone, numite în mod
eufemistic „zone de securitate prioritară” („zones de sécurité prioritaires”),
sau „zone urbane sensibile” („zone urbaine sensible”) [3].
Unele dintre zonele
respective sunt comparate cu „mici state”, deoarece autorităţile (care îşi au
reşedinţele în afara acestor zone) nu au putere să influenţeze lucrurile din
interiorul lor, acolo funcţionând legile Sharia impuse de liderii majorităţii
musulmane. Tot mai mulţi locuitori băştinaşi se arată revoltaţi, invocând până
şi pericolul izbucnirii unui război civil etno-rasial într-un viitor nu foarte
îndepărtat, în caz că lucrurile vor urma aceeaşi evoluţie [4].
Pentru a menţine
o pace relativă în mediul migranţilor, guvernul francez este nevoit să pompeze
zeci de miliarde de euro în întreţinerea socială a acestora; cheltuielile
pentru sprijinul financiar al zonelor populate de migranţi depăşesc
semnificativ cheltuielile, bunăoară, pentru ministerele de justiţie sau de
interne ale Franţei [5].
Evident că un asemenea tratament este vicios şi
suburbiile populate de musulmani se pot răscula la cea mai mică reducere a
subvenţiilor. Sporirea numărului de
imigranţi a schimbat în mod dramatic şi tabloul criminogen în ţările europene.
În Londra, majoritatea celor învinuiţi de comiterea crimelor în perioada anilor
2009-2010 au fost negri. Potrivit statisticii, negrii au fost învinuiţi de
comiterea a 59% din jafuri, 67% atacuri cu armă, 32% din agresiuni sexuale. O
statistică similară raportată la crimele săvârşite de femei arată că femeile de
culoare sunt responsabile de comiterea a 58% din atacurile cu armă, 45% din
atacurile cu cuţitul, 52% din jafuri [6].
Capitala Norvegiei, Oslo, a devenit
capitala europeană cu una din cele mai înalte rate a violurilor săvârşite de
imigranţii musulmani faţă de femeile norvegiene care au o vestimentaţie tipic
occidentală. Culmea „corectitudinii politice” este, în context, părerea
profesorului de antropologie Unni Wikan, de altfel şi ea femeie, care a opinat
că femeile norvegiene trebuie să fie responsabile de modul în care se îmbracă,
pentru a nu arăta prea provocator pentru bărbaţii musulmani; femeile trebuie să
ştie să se adapteze la societatea multiculturală (citeşte musulmană) din jurul
lor [7].
În Suedia, în al treilea ca
mărime oraş, Malmö, aproape 40% din populaţie o reprezintă imigranţii,
majoritatea musulmani. În raioanele populate compact de aceştia se
înregistrează cu regularitate acte de vandalism, ciocniri cu poliţia, atacuri
armate. Rata criminalităţii este atât de înaltă, încât, potrivit unor estimări,
practic fiecare al patrulea locuitor al oraşului a fost victima vreunei
infracţiuni pe parcursul anului 2011. Poliţia suedeză este nevoită să
însuşească limba arabă şi tradiţiile musulmane pentru a putea comunica eficient
cu imigranţii [8].
Statistica anilor 1997-2001 arată că peste 40% din toate
infracţiunile din Suedia erau comise de imigranţi. În particular, imigranţii şi
copiii acestora au comis de cinci ori mai multe crime cu tentă sexuală decât
suedezii nativi [9].
În Olanda, în cartierele unde majoritatea locuitorilor
sunt imigranţi marocani, rata criminalităţii în rândul tineretului a crescut cu
50%; fetele şi femeile fiind şi ele tot mai implicate în activităţi criminale.
De remarcat că majoritatea delincvenţilor marocani s-au născut în Olanda, ceea
ce arată că ei nu au reuşit să se integreze în societatea olandeză şi confirmă
rateul politicilor asimilaţioniste [10].
În Belgia, odată cu sporirea numărului migranţilor, s-a schimbat şi
comportamentul acestora, datorită formării unor nuclee etnice cu pretenţii
revendicative. În Bruxelles există cartiere unde originarii din Africa sunt
majoritari şi unde se înregistrează o incidenţă foarte înaltă a delincvenţelor,
motiv pentru care unii belgieni îşi numesc capitala ţării mai în glumă, mai în
serios „Bronxelles” [11].
Străinii constituie 40% din totalul deţinuţilor din
închisorile belgiene [12].
În Antwerpen, al doilea ca mărime oraş belgian, unde
există de mai multe decenii o importantă comunitate evreiască şi unde în
ultimul timp e foarte activă organizaţia radicală Liga Arabă Europeană (Arab
European League), se înregistrează o creştere a tensiunii interetnice şi
religioase; animozităţile dintre musulmani şi evrei degenerează periodic în
manifestaţii în masă, iar situaţia generală în oraş e departe de a fi una
liniştitoare [13].
La fel e şi în unele oraşe din Danemarca. În Odense, de
exemplu, oraşul de baştină al scriitorului Hans-Christian Andersen şi al
treilea ca mărime din această ţară, musulmanii îi forţează pe danezi să
părăsească unele raioane ale urbei. Etnicii danezi sunt ameninţaţi, intimidaţi
şi agresaţi fizic, li se creează condiţii insuportabile de trai, pentru a
elibera zone care vor fi populate exclusiv de către musulmani [14].
La drept
vorbind, în prezent întreaga Europă trăieşte un proces de africanizare şi
musulmanizare. După spusele preşedintelui Institutului de Religie şi Politică
din Rusia, Aleksandr Ignatenko, Europa sa confruntă în prezent cu un proces de
„cucerire musulmană”, pe calea expansiunii demografice şi prin intermediul
inoculării metodice şi agresive a Islamului în ţările de pe continentul
european [15].
Iar un alt cercetător rus, psihologul social şi conflictologul
Iuri Platonov, afirmă că în prezent Europa trăieşte cea de-a treia mare
tentativă de invazie a musulmanilor. Prima tentativă s-a produs în anul 732, la
Poitiers (Franţa), în perioada expansiunii Califatului Umayyad; a doua
tentativă a fost consumată în 1683, în faţa porţilor Vienei, în perioada
expansiunii Imperiului Otoman. A treia, potrivit lui Platonov, se produce
astăzi, pe cale demografică, sub genericul instituirii unui „califat global”
[Платонов, 2011, p. 70]. Migraţia în ţările europene se transformă în
„colonizarea” Europei, susţine Platonov, şi mai devreme sau mai târziu se vor
produce mişcări mult mai radicale, de înlocuire şi dislocare a populaţiei
băştinaşe europene şi a instituţiilor politice democratice [ibid., p. 80, 82].
Muammar Gaddafi, fostul lider al Libiei, nu ascundea intenţiile sale când,
fascinat de ideea hegemoniei Islamului, declarase în 2010: „Sunt semne că Allah
ne va dărui o mare victorie a Islamului în Europa, fără sabie, fără arme, fără
cuceriri. Noi nu avem nevoie de terorişti; noi nu avem nevoie de bombardamente.
Un plus de 50 de milioane de musulmani va transforma Europa într-un continent
musulman pe durata a câteva decenii” [16].
Statisticile demografice, cum am
văzut, vin în susţinerea acestor afirmaţii. Iar drepturile, libertăţile şi
politica multiculturalismului au devenit, toate la un loc, „călcâiul lui Ahile”
al Europei, deoarece aceste instrumente de revendicare a drepturilor şi afirmare
identitară sunt într-o măsură mai mare utilizate de minorităţi, decât de
majoritate.
Dorian Furtuna
Citeste mai mult: adev.ro/n3rkyc
Despre autor
A publicat prima carte de etologie umană și psihologie
evoluționistă din Republica Moldova – „Homo aggressivus: De ce nu se opresc războaiele
și violența” (2015). Este autor al zeci de articole de etologie umană,
psihologie evoluționistă și etnopsihologie publicate în mai multe reviste,
culegeri şi portaluri din Republica Moldova şi România. A lansat primul blog
științific din Republica Moldova, „Instinct și Rațiune”, dedicat
comportamentului uman sub aspect evoluționist și social, precum și un blog în
limba engleză, „Social Ethology”, în care explică pentru publicul anglofon
manifestarea instinctelor umane în societatea contemporană. Este și autorul
cărţii „Retorică în faţa morţii”, despre moartea oamenilor celebri, editată în
2007.
Europa şi
povara imigraţiei multirasiale
„Europa,
conştient sau inconştient, se sinucide. Dacă te duci cu metroul parizian, vezi
cum arată Europa de mâine. Majoritatea populaţiei din metrou este de culoare”,
declarase în 2010 istoricul Neagu Djuvara[1]. Într-adevăr, imigraţia şi
metamorfozele demografice din ultimii ani din Uniunea Europeană îi fac astăzi
pe tot mai mulţi cercetători să întrezărească un pericol care fusese practic
neglijat în zorii creării proiectului european. Iniţial, regimul liber de
circulaţie, comunicarea tot mai strânsă dintre europeni, spaţiul demografic
accesibil pentru populare creaseră pentru o bună perioadă de timp impresia că
vechile reflexe naţionaliste dispar, stingându-se odată cu ele şi necesitatea
permanentei autoafirmări şi revendicări identitare. În paralel, asimilarea
imigranţilor din fostele colonii, care nu-şi ascundeau dorinţa de a deveni
europeni, părea să fie un proces simplu şi firesc de realizat. În anii 60-70,
Europa reprezenta un spaţiu foarte ospitalier în plan demografic, potrivit
pentru a fi populat cu imigranţi, deoarece existau destule locuri de muncă şi
suficiente oportunităţi pentru asimilare lejeră sau pentru crearea propriilor
nuclee etno-culturale. Multiculturalismul părea a fi perfect pentru Europa,
bine mulat pe noile concepţii privind coexistenţa etnică, toleranţă, drepturile
omului şi celebrarea diversităţii. Nimic nu prevestea criza demografică şi
identitară de peste câteva decenii, iar cei care îndrăzneau să atenţioneze
asupra unui eventual pericol erau catalogaţi imediat drept rasişti înapoiaţi şi
reacţionari şi erau marginalizaţi de mediul politic şi academic. De exemplu,
politicianul britanic conservator Enoch Powell, care a rostit în 1968 un
celebru discurs, întitulat „Râurile de sânge” („Rivers of Blood”), despre
pericolul politicilor de înlesnire a imigraţiei, prin care, în opinia lui
Powell, Marea Britanie îşi pregăteşte în mod inconştient suicidul identitar pe
termen lung, a fost atunci învinuit de rasism şi i-a fost practic declinată
cariera politică şi publică [2]. De parcă oficialii britanici ar fi uitat
despre aserţiunea lui Winston Churchill că “amestecul de populaţii… creează
nesfârşite probleme”. Aliniindu-se în jurul unor viziuni cvasiutopice şi
concentrându-se cu precădere pe dezvoltarea domeniilor economice şi de drept
comunitar, fondatorii Uniunii Europene au subestimat aspectul revendicativ al
identităţilor etnice, religioase, rasiale şi culturale ale comunităţilor
statale şi au subapreciat rolul imigraţiei în balanţa demografică şi în
renaşterea etno-naţionalismului şi xenofobiei. Între timp, zeci şi sute de mii
de imigranţi din fostele colonii şi din alte ţări ale lumii a treia veneau în
Germania, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Suedia, Danemarca,
Norvegia ş.a., populând periferiile metropolelor acestor state,
aclimatizându-se şi concentrându-se în zone distincte. „Complexul vinei”, care
pare a fi la europeni un substitut a ceea ce Redyard Kipling cândva numise
„povara omului alb”, alături de datoria faţă de cetăţenii săi din colonii,
precum şi temerea ţărilor europene de a nu fi acuzate de politici
discriminatoare, toate aceste stări le-au determinat să lase porţile larg deschise
în faţa avalanşei de imigranţi. În rezultat, profitând de politicile foarte
tolerante ale ţărilor UE, imigranţii au avut oportunitatea să obţină facilităţi
importante din partea statului-gazdă, printre care permisiunea de a-şi păstra
tradiţiile culturale şi libertatea de a menţine contactul cu ţara-mamă. Aceste
libertăţi au frânat sau chiar au suprimat procesul de asimilare a imigranţilor,
ducând la crearea „insuliţelor” etnice, a diasporelor şi a unor întregi
comunităţi de imigranţi în Europa. Odată cu creşterea numerică a noilor veniţi
şi pe măsură ce prezenţa străinilor devenea tot mai vizibilă şi mai afirmativă,
au început să se accentueze diferenţele izbitoare de fenotip, cultură,
educaţie, religie, statut social şi stil de viaţă dintre europeni şi imigranţi,
iar asimilarea acestora din urmă devenea şi mai încetinită. În consecinţă, sub
presiunea factorilor demografici şi a contactelor interrasiale şi
interculturale, reflexele identitare, etnocentrismul şi xenofobia nu aveau cum
să nu se facă resimţite. Etologul austriac Irenaus Eibl-Ebesfeldt avertizase cu
privire la riscurile neglijării constantelor etologice în relaţiile dintre
popoare: „O coexistenţă armonioasă a popoarelor presupune ca fiecare popor
să-şi poată rezolva problemele în ţara sa, fără a se simţi ameninţat de alte
popoare. Stăpânirea străină, ca şi presiunea exercitată de imigrarea unor
indivizi aparţinând unei culturi străine declanşează apărarea”
[Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 11]. Totodată, referindu-se la ideologia
toleranţei şi la intenţia de a fi „dezvoltată o conştiinţă a umanităţii care să
depăşească graniţele grupului“, el a menţionat pe bună dreptate că un asemenea
umanism presupune reciprocitate: „Dacă la aceste principii aderă doar unele
grupuri, ele s-ar putea astfel autosubmina“ [ibid., p. 346]. În Europa,
multiculturalismul şi toleranţa ridicată în rang de religie socială nu a fost
reciprocă şi, de facto, sumbinează integritatea ţărilor-gazdă. Europenii au
considerat identitatea etnică şi teritorialitatea drept nişte atavisme şi au
greşit grav. Aşa cum pe bună dreptate observase filosoful româno-francez Emil
Cioran, martor al proceselor identitare din Europa: „Migraţiile, azi, nu se mai
fac prin deplasări compacte, ci prin infiltrări succesive: se strecoară, puţin
câte puţin, printre “indigenii” prea lipsiţi de vlagă şi prea civilizaţi pentru
a se înjosi la ideea unui “teritoriu”” [3]. Imigranţii nu doar au evitat
asimilarea, ci şi au început să-şi impună propriile tradiţii şi valori. Încă în
anii 1980-1990, când comunităţile imigranţilor statorniciţi în oraşele europene
au început să se transforme în fortăreţe etnice, au apărut şi primele ciocniri
cu populaţia băştinaşă; cu alte cuvinte, s-a ajuns la situaţia când, potrivit
unei expresii inspirate, „demografia a bătut democraţia”, iar confortul şi
liniştea europeană au început să fie scuturate din temelii. Aceste semnale
însă, la acea etapă, nu au putut clătina standardele impuse de respectarea
„corectitudinii politice” care au marcat gândirea şi comportamentul politic în
Occident. De aceea, orice declaraţie cu aluzii la pericolul izvorât din
imigraţie sau islamizare a fost în continuare apreciată drept una rasistă şi
nazistă, autorii respectivelor declaraţii fiind supuşi oprobriului public sau
chiar daţi în judecată. Ca şi în cazul lui Powell în 1968, în primii ani ai
secolului XXI apelurile la pericolul ce derivă din politicile imigraţioniste au
fost aspru sancţionate. Este grăitor în aceast sens cazul preotului catolic
Samuel Ozdemir, din Belgia. Acesta a fost acuzat public de incitare la ură
rasială, pentru că în 2002 declarase la un post de televiziune următoarele:
„Fiecare copil musulman care se naşte în Europa este o bombă cu efect întârziat
pentru copiii din Occident. Aceştia din urmă vor fi persecutaţi atunci când vor
deveni o minoritate la ei acasă”. În plus, preotul făcuse şi o avertizare
privind iminenţa unui război civil în Europa generat de schimbările demografice
şi „invazia Islamului” [4]. Câţiva ani mai târziu, vocile celor care au început
să semnaleze iminenţa unui pericol de ordin demografic au devenit într-atât de
numeroase, încât au schimbat în mod cardinal percepţia publică şi viziunea
politică asupra acestor fenomene. Însă realităţile au devansat deja în mod
categoric îngrijorările tardive ale elitelor politice şi reconsiderările de
ordin identitar. Astăzi se produce o „schimbare la faţă” a Europei şi această
schimbare, reală, nu metaforică, nu e cea pe care şi-au dorit-o arhitecţii UE.
Nici nu e cea pe care şi-au dorit-o cetăţenii ţărilor europene. Se prevăd fermentaţii
identitare curioase în Europa de mâine (precum şi alte regiuni ale lumii) şi
nimeni nu poate spune cu siguranţă cum vor trece ţările europene peste aceste
noi provocări. O privire de ansamblu asupra acestor fenomene, obiectivă şi
neafectată de prejudecăţi, e tocmai ceea ce de ce avem nevoie pentru a înţelege
azi ce se poate întâmpla mâine. © Dorian Furtună, etolog Surse bibliografice:
1. Neagu Djuvara: „Vom fi minoritari în ţara noastră” // Adevărul.ro. 8
octombrie 2010 / http://adevarul.ro/news/societate/neagu-djuvara-vom-minoritari-tara-noastra-1_50aec9647c42d5a663a06692/index.html
2. „Rivers of Blood” speech //
http://en.wikipedia.org/wiki/Rivers_of_Blood_speech 3. Marea înlocuire a
populațiilor – impactul imigrației islamice în Europa // Bogdan Calehari. În
Linie Dreaptă. 17 iunie 2013 /
http://inliniedreapta.net/marea-inlocuire-a-populatiilor-impactul-imigratiei-islamice-in-europa/
4. Father Samuel // http://en.wikipedia.org/wiki/Father_Samuel •
Eibl-Eibesfeldt I. Agresivitatea umană. Ed. a 2-a. Bucureşti. Editura Trei.
2009. 390 p. / traducere: Vasile Dem. Zamfirescu, după: Eibl-Eibesfeldt I.
“Krieg Und Frieden Aus Der Sicht Der Verhaltensforschung”. Piper Verlag GmbH.
1975. 315 p.
Vezi mai mult: http://dorianfurtuna.com/identitate/europa-si-povara-imigratiei-multirasiale
Copyright © Dorian Furtuna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu