vineri, 22 iulie 2016

EXILUL







-Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste „dincolo”. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

-Suferinţele sunt variate, şi depind
de sensibilitatea şi tăria de caracter
a fiecăruia, dar sunt de ambele
părţi: şi pentru cei plecaţi, şi pentru
cei rămaşi în urmă. Mama ştiu că a
suferit enorm: pe de o parte că eu
plecând în 1972 din ţară, nu speram
să ne mai vedem vreodată şi eu sunt
singurul ei copil, crescut de ea singură,
văduva. Pentru mine, dat fiind
vârsta şi speranţa pentru un viitor mai
bun, inconştienţa tinereţii, suferinţa a
fost mai puţină decât a ei. Am trăit
însă suferinţa desprinderii bruşte de
familie, prieteni şi locuri dragi, când
am ajuns în Franţa, unde nu cunoşteam
pe nimeni. Desprinzându-te de
un mediu în care prin firea lucrurilor
erai veşnic protejat şi ajungând total
străină printre străini (unde nimeni nu
cunoştea pe nimeni din cei care mă
cunoşteau sau cunoşteau pe cineva
din familia mea) este foarte dur. Pot
însă spune că a şi reprezentat cea mai
puternică şi semnificativă experienţă
din viaţă mea. Chiar trăind în SUA,
unde familia înseamnă mai puţin
decât în ţară sau în Europa, totuşi duc
lipsa celor dragi “de acasă”. E şi a
fost pentru mine o suferinţă surdă, pe
care am încercat ani la rând să mi-o
“blochez”, pentru a-mi putea construi
o nouă existenţa. Apoi am adus-o pe
mama la noi şi a fost o mare alinare şi
pentru ea (cu tot greul adaptării) şi
pentru mine.

-Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

-Cred că unele sunt mai generale
şi unele foarte particulare pentru
fiecare caz. Pentru mine vămile au
fost multiple: iniţiala desprindere de
tot ce ştiam şi îndrăgeam, când, sub
comunism acerb m-am trezit “printre
străini” la Paris în Franţa. Câştigarea
încrederii în oameni necunoscuţi, în
numai câteva minute, “lupta” pentru
existenţă (f. concretă, a avea zilnic ce
mânca şi a găsi noaptea unde dormi,
căci nu eram obişnuită să dorm pe
sub poduri… Păstrarea acestei încrederi
brusc câştigate, găsirea unei slujbe
(am lucrat că arhitectă la un atelier
care construia vile particulare în jurul
Parisului). În această fază a vieţii mele
(un an) cred că mi s-a îmbunătăţit
şi schimbat puternic caracterul. Am
descoperit bunătatea care poate fi găsită
în oameni necunoscuţi (francezii,
contrar tradiţiei lor de “neprietenoşi”
te acceptă greu, dar odată deveniţi
prieteni sunt foarte devotati şi îţi rămân
prieteni pe viaţă) şi dorinţa şi
capacitatea unor români emigranţi
(săraci, la început de drum şi ei), căci
au fost mai mulţi cei care au sărit să
mă ajute. O vamă foarte rea a fost
experienţă mea la Centrul pentru
Emigranţii români: un domn Ghica,
care m-a sfătuit “să mă întorc acasă”.
Mă dusesem să scot nişte traduceri de
documente. N-am reuşit, căci încă nu
eram “refugiată în Franţa”… şi după
toată truda mea “de desprindere”,
într-un moment când aveam multe
gânduri contradictorii despre “stat/ rămas”
şi “întors acasă”, această persoană
care îi ajută pe refugiaţi mă
îndeamnă să mă întorc. Vama următoare
e adaptarea. E un proces lung.
Trăsăturile educaţiei şi spiritului în
care ai fost crescut rămân aproape
totdeauna profund în modul de comportare.
Iată un exemplu: “noi românii
întrerupem conversaţia” consideră
americanii. Iar eu la un monolog
de ½ oră la care nu am dreptul să
particip cu niciun fel de observaţii/
întreruperi, nu mai pot urmări ce se
spune. Şi ca mine, mai toţi românii pe
care îi cunosc. Acceptarea că multe
dintre lucrurile învăţate “acasă” pur şi
simplu nu se mai aplică la fel în noua
societate. Crearea de prietenii adânci
cu americani (foarte dificilă pentru
mine). Alţi emigranţi români au alte
“vămi”. Din unghiul meu, de exemplu,
mi se pare că cei care pleacă în
doi sau vin la familie sau rămân într-o
slujbă (un sistem în care sunt cel puţin
semi-integraţi) au “vămi” mai
uşoare la adaptare şi reuşită. Deşi am
observant că cel care “rămâne” din
propria lui dorinţă reuşeşte mai bine
în majoritatea cazurilor, decât “cel adus
de familie”. Cel care o face “prin
voinţa lui/ei proprie” îşi construieşte
nişte forţe diferite de adaptare, mult
mai trainice decât cel “adus”.
Altă vamă importantă a exilului
este limba. Unii nu o învaţă niciodată
şi rămân în consecinţă foarte izolaţi.
Alţii fac efortul de a o învaţă de la
început şi se integrează mai uşor,
găsesc şi ţin slujbe mai uşor. Sigur,
pentru cei care se căsătoresc cu “un
străin localnic” şi vorbesc acasă limba
ţării unde au imigrat, învăţarea limbii
uzuale devine mai simplă. Pentru
mine, care am vorbit aproape toată
viaţa (până la decesul soţului meu în
2000) numai româneşte acasă, cu
mama şi soţul, învăţarea limbii este
mai anevoie, chiar când “ai talent
pentru limbi străine” şi chiar în cazul
meu, când meseria de profesor
universitar implică “a vorbi, a te
exprima” modul de câştigare a
existenţei. Cu toată strădania pe care
mi-am dat-o continuu, şi vorbesc şi
scriu bine engleză, tot nu ştiu
expresiile uzuale ca lumea.

-E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

-Sunt aspecte în comun, şi multe
aspecte specifice românului emigrant.
Cei veniţi din alte ţări comuniste au
mai multe trăsături în comun cu noi.
Cei veniţi din ţările Europei de Vest
au un bagaj de cunoştinţe “de trai în
vest” pe care noi nu le avem, şi deci
modul lor de asumare şi manifestare a
exilului este diferit, se adaptează mai
uşor. Plus, cei din Europa de Vest au
totdeauna posibilitatea întoarcerii la
familie, la ţara lor. Uneori poate asta
să fie şi o piedică în adaptare, în loc
de a fi un avantaj. Mă gândesc acum
la românii plecaţi după 1989, care
ştiu că se pot întoarce… şi cunosc
mulţi, chiar tinerii, care din cauza asta
îşi împiedică procesul de adaptare în
SUA. Asumarea şi manifestarea exilului
mai depinde şi de nivelul de
“studii” al celui care emigrează, şi
de punctul în viaţă la care a plecat “de
acasă”. Tinerii se adaptează mai uşor,
cei mai în vârstă mai cu greutate.
Tinerii ajung să vorbească limba ţării
la fel de bine ca localnicii, cei mai în
vârstă unii nu învaţă limba niciodată.
Cei care “erau cineva în domeniul lor
în ţară” şi nu reuşesc (în genere în
anumite domenii competiţia este
foarte mare, şi apoi dacă domeniul
depinde de limbă – scriitor, jurnalist,
lucrând la TV, în filme, avocat) găsirea
unei slujbe la nivelul celei pe
care a lăsat-o în urmă este foarte anevoioasă.
Sunt câţiva care reuşesc, dar
se pot număra pe degete.”Coborârea
pe treaptă socială” este grea, foarte
grea şi probabil mai des întâlnită la
cei din Europa comunistă, căci cei din
Europa de Vest nu vin dacă străinătatea
nu le oferă o situaţie la acelaş
nivel. Doctorii, dentiştii de exemplu.
Trebuie s-o ia de la început, au multe
examene de trecut. Majoritatea celor
pe care îi cunosc se descurcă şi ajung
la un nivel profesional “ca înainte”
sau chiar mai bun. Ştiu şi câţiva care
nu pot face faţă (fie din cauza vârstei,
sau a incapacităţii de a învaţă din nou,
sau a lipsei de cunoştiinţă a limbii)
care, deşi doctori în România, nu au
reuşit să îşi practice meseria în Franţa,
Germania sau America. Cei cu
meserii (tâmplar, zidar, constructor,
instalator) se descurcă în genere mai
uşor. Meseriile practice cer şi mai
puţine cunoştiinţe de limbă şi sunt
căutate şi relative bine remunerate peste tot în lume.
Nu-mi dau seama exact cât de
diferiţi suntem noi românii emigranţi
faţă de polonezi, bulgari, unguri, ruşi.
Poate suntem, poate nu. Sigur, avem
unele trăsături de caracter complicate:
în genere nu ne ajutăm unul pe altul
(deşi din experienţa personală pot
spune că mulţi români emigranţi
m-au ajutat în multe feluri pe mine),
ne criticăm, suntem certăreţi şi avem
“ego-“uri (scuze că nu ştiu traducerea
cuvântului în română, poate s-ar spune
“orgolii”, suntem mândri şi nu totdeauna
aplicăm înţelepciunea în locul
mândriei, suntem încăpăţinaţi şi nu
foarte flexibili (deşi depinde de la om
la om), avem tendinţa de “a le şti pe
toate”, şi nevoia de a “ne demonstra
totdeauna dreptatea”, chiar şi în
lucruri minore. Şi da, cred că avem
“un dublu complex” care le stă
multora în cale “un complex de
inferioritate, împreună cu un complex de superioritate”.
Educaţia “de comportament în
viaţă” în România comunistă îi face
pe mulţi să nu se adapteze la modul
de trăi din Vest (Europa sau SUA):
sunt împotriva împrumuturilor, utilizării
cărţilor de credit etc. Nu fac un
efort să se întâlnească cu neromâni,
vin cu un bagaj de netoleranţă etnică
– care în general în SUA se stinge repede
în contact cu mediul înconjurător,
foarte amestecat rasial.

-Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

-Cred că am integrat mare parte
din răspunsul la această întrebare la
punctul 3. Mai adaug câteva lucruri.
Sunt doar foarte puţini scriitorii
din România care au publicat (şi făcut
carieră) în SUA (Petru Popescu, Andrei
Codrescu, Norman Manea – în
USA, Bujor Nedelcovici – în Franţa).
Şansele există şi sunt demonstrate de
Cioran, care era considerat a ştii şi
scrie în franceză mai bine decât un
francez literat, şi care a fost acceptat
în Academia Franceză şi citate din el
sunt date peste tot (ex. La intrarea
într-un mare târg de artă decorativă la
Paris). Apoi sunt cei din domeniile
umaniste care fac carieră universitară
(şi sunt mulţi, (Eliza Ghil – University
of Louisiana, New Orleans, SUA,
Matei Călinescu, Monica Grecu –
University of Nevada, Reno, că să
numesc numai pe câţiva). Omul de
ştiinţă are şanse mai bune de a se adapta
şi înainta în carieră că emigrant:
George Palade (premiat Nobel)
Viorel Coţoiu, „Mângâietoarea”
USA, Adrian Bejan – în domeniul
termodinamicii, Profesor de Inginerie
Mecanică la Universitatea Duke,
SUA, Alexandra Bellow – matematiciană,
Profesor la Universitatea
Northwestern, Statul Illinois, Constantin
Corduneanu (matematician,
profesor la Universitatea Texas Austin,
a scos ani de zile revista Libertas
Mathematica), USA, Nicolae Costea,
MD – doctor hematolog-onclog (1935
-2000), profesor la UCLA (University
of California at Los Angeles). Omul
fără pretenţii intelectuale se integrează
şi reuşeşte mai ales dacă are o meserie
concretă (instalator, zidar etc.)

-Cum se poate afirmă profesional, social, un exilat?

-În genere este mai greu, mi s-a
spus în Europa de Vest, unde scara
ierarhică e mai strictă. De exemplu,
un profesor universitar ţine catedră
până la retragerea lui din profesie,
examenele pentru medicină sunt mult
mai severe, şi în secolul 20 trebuia să
îţi treci întâi bacalaureatul francez
înainte de a putea speră să profesezi –
acelaşi era cazul, din câte ştiu în
Suedia). A deveni profesor universitar
în SUA este mai uşor. Sunt multe
obstacole dar mulţi din emigranţii
care încearcă serios reuşesc. În inginerie
de exemplu cunosc foarte mulţi
care au funcţii importante în companii
mari (Boeing, Northrop etc). În domeniul
de Informatică (Computer
Science) românii sunt foarte apreciaţi
şi au o pregătire mult mai complexă
decât localnicii (doveditor este numărul
mare de informaticieni care lucrează
la Microsoft, în Seattle, SUA).
În management (business) unii veniţi
din România reuşesc bine, deobicei
când vin mai de tineri şi fac studii în
străinătate (ex. Nancy Nemeş, manager
la Microsoft mulţi ani la rând în
Germania, acum cu o funcţie importantă
la Google, Berlin). Există şi
entrepreneuri veniţi din România, că
de ex. colecţionarul de artă modernă
Dean Valentine, Los Angeles, California, SUA.
Un întreg grup de tineri ingineri
lucrează la Jet Propulsion Laboratory
(NASA) în Pasadena California, printre
care Virgil Adumitroie şi Adrian Stoica.
O meserie “concretă” în care în
general e mai greu de pătruns e arhitectură.
Şi totuşi sunt români care sau
remarcat pe continental American:
contremporanul Dan Hanganu
(Montreal, Canada, şi Haralamb
Georgescu – din generaţiile trecute)

-Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

-Nu.

-Ce loc ocupă credinţă în exil? Dar prieteniile?

-Pentru unii români credinţa este
un puternic sprijin. Se întâlnesc la biserica
română, sărbătoresc împreună,
se bucură de mâncările româneşti,
dansuri muzică, fac prietenii. Deseori
e vorba în special de cei cu mai
puţine pretenţii intelectuale, dar sunt
mulţi pentru care credinţa în exil
joacă un rol important, deşi au
profesii importante şi au reuşit în
carieră. Pentru alţii mai puţin.
Prieteniile sunt în orice viaţă
extrem de importante, şi cu atât mai
mult în exil. Numai că “spaţial de
alegere” a prietenilor români în exil
este mai mic decât cel din ţară. Cel
puţin în SUA, ajungi să ai priteni de
toate categoriile. Dar prieteniile sunt
vitale: de la dat de sfaturi la sosire
(dacă eşti printre norocoşii care au
prieteni în locul în care emigrează pe
care îi cunoşteau din ţară (n-a fost
cazul meu la Paris); de scris recomandări
la locul de muncă (uneori în baza
încrederii în educaţia primită la instituţia
la care persoană a studiat în
România, calitatea instituţiilor de învăţământ
superior din ţară fiind puţin
cunoscute în SUA; la sprijin moral în
momente cheie în viaţă.

-Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

-Nu pot răspunde bine la această întrebare. Ştiu că baptiştii, penticostalii
oferă mult sprijin emigranţilor români.

-Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, că să etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţa, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.

-Consider că foarte mare. Cei
exilaţi ideologic sunt în genere cei
veniţi din România înainte de 1989.
Veneau ştiind că se desprind de tot şi
se străduiau să reuşească la cel mai

înalt nivel posibil (mai ales dacă aveau
o pregătire intelectuală). Cei veniţi
pentru motive economice dovedesc
în genere mult mai multe tendinţe
materialiste. Pentru români, în
majoritate, aceştia sunt veniţi după 1989.

-Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

-Găsirea unui echilibru intern,
cunoaşterea de sine şi aceptarea traiului
printre străini. Unii neagă România
şi tot ce este românesc. Personal
cred că aceştia sunt cei mai nefericiţi.
Unii vorbesc între ei numai
limba ţării în care au emigrat (nu ştiu
dacă motivaţia este “că vor învaţă mai
repede limba” sau că li se pare “mai
puţin nobil” să îşi vorbească propria
limba. Şi vorbesc limba “străină”
prost, se exprimă mult mai sărăcăcios
şi încearcă să îşi înăbuşe sentimentul
pentru ţară. Mi se pare o atitudine
dureroasă. Cei care reuşesc în carieră,
nu neapărat strălucitor, chiar mediu,
îşi găsesc mai uşor liniştea, şi fericirea.
Dacă au familii în care se simt
bine, chiar şi fără o reuşită personală
în viaţă… mulţi sunt fericiţi. Pentru
unii fericirea e bazată strict pe aspecte
materiale. Şi cred că foarte puţin dintre
cei cu această atitudine ajung să
fie fericiţi, căci vor tot mai mult, şi
puţini ajung cu adevărat bogaţi la un
nivel “al iluziei de fericire”. Nu pot
uită o perioadă mai grea din viaţa
mea, când mă simţeam cu sufletul
strâns, şi o prietenă româncă mi-a
spus: Cumpără-ţi o maşină nouă şi o
să-ţi treacă. Maşina nu mi-ar fi adus
niciun dram de fericire. Perspectiva ei
era complet diferită de a mea. Dacă o
rochie scumpă, o maşină luxoasă pot
face pe cineva fericit, sigur “acea
fericire” e mai uşor de atins.

-Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

-În general uşor, prin negare…
Copiii vorbesc mai bine limba
ţării unde au emigrat părinţii. Unii
încearcă (şi nu reuşesc în general, să
îşi înveţe copii limba maternă. Alţii
folosesc metode mai “subtile”, mai
“înţelepte” şi îi expun pe copii la lucruri
frumoase româneşti ridicându-le
interesul pentru ce este tradiţional la noi.

-E integrarea exilaţilor o problema insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

-În SUA cei care se integrează,
care au capacitatea de a se integra, nu
sunt deloc priviţi diferit de restul
populaţiei. Desigur, aici este un
“melting pot” (tradus în mod amuzant
“un ghiveci de naţii”, deci treci neobservat,
mai toţi vin de undeva din
altă parte, şi au accent (românesc,
indian, chinezesc etc.) doar dacă sunt
de multe generaţii aici sunt total
lipsiţi de accent (în vorbă şi comportament).
Dacă nu te ţii “doar în
Viorel Coţoiu, „Pasăre”
mediul etnic de origine” problema
exilatului este rezolvată (cel puţin în
SUA) de la sine. Dacă ai capacitatea
(sau “lucrezi conştient”) a ţi-o dezvolta,
de a te adapta înţelegând că eşti
într-un mediu în care “lucrurile sunt
altfel” nu mai rele, nu mai bune, ci cu
alte avantaje şi alte dezavantaje (de
ex., mulţi emigranţi români spun că
se învaţă mai bine în liceu în România;
posibil, dar realitatea că aici trebuie
să înveţi şi multe lucruri de zi de
zi, se pune accentul mai mult pe
gândire decât pe memorizare – este
“altfel”) Şi cineva cu bagajul românesc
poate să fie mai puţin adaptabil
dacă nu face efortul de a înţelege noul
mediu în care se află şi nu se integrează.

-Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin ,,ubi bene, ibi patria”!

-Mulţi înţeleg acest dicton greşit.
Totuşi de multe ori drumul de a-ţi
părăsi ţara este drum fără întoarcere,
şi nu neapărat că în noul mediu ţi-e
mai bine, dar te-ai dezrădăcinat, şi
acum smulgând nişte rădăcini şi aşa
nu foarte adânci poţi distruge sistemul
tău de existenţă. Să pleci din locul
în care ai trăit nişte ani, ţi-ai creat
o profesie, o viaţă, şi să te întorci
“acasă” într-un mediu care la rândul
lui s-a schimbat nu e totdeauna posibil.
Deci stai unde eşti. Sigur alţii se
duc înapoi şi se re-integrează în ţară
frumos. În general sunt cei care au
familii.

-Cum se vede ţară natală din exil? Cum se raportează imigrantul la ţară, la valorile ei? La neîmplinirile ei? La aşteptările ei?!

-Am atins punctele acestea cred mai sus.
Emigrantul român vede ţară natală
în multiple feluri: unii s-au gândit
tot timpul că îşi doresc să se întoarcă
acasă, alţii şi-au dorit o vreme şi după
nişte ani s-au adaptat la un mod în
care nu mai simt că e cale de întoarcere,
alţii neagă tot ce e românesc, →
nu vor să aibă de a face cu românii
(atitudine pe care eu una nu o pot
înţelege, decât ca o slăbiciune şi lipsă
de caracter… Suntem de unde am
venit, oriunde am fi pe lume).

-Cine, de ce s-ar reîntoarce din exil în patria mama?

-Unii se întorc din motive
economice (de ex., nu le ajunge pensia
agonisită în SUA după nişte ani
lungi de lucru), alţii se întorc din cauza
singurătăţii sau că au familii sau că
nu mai pot să îşi stingă dorul de ţară
altfel. Unii din cei ce se întorc se simt
foarte bine în România, alţii descoperă
că nu mai “sunt ca localnicii” şi
pentru aceştia întoarcerea e o a doua
emigrare-înapoi cu vămile ei…

-Ce compromisuri nu poate evita un român care alege să emigreze?

-Lipsa familiei, prietenilor lăsaţi
în urmă. Adaptarea la moduri de trai
care i se par neraţionale, dar fac parte
din “obiceiurile şi regulile” locului…
Trebuie s-o ia de la început în
carieră cu umilinţă şi urmărirea înţeleaptă
a unui scop îndepărtat.
Răbdarea, înţelegerea, perseverenţa,
speranţa care uneori pare
deşartă.
Acceptarea tuturor straturilor
sociale chiar şi în sfera prieteniilor.
Schimbarea totală a profesiei dat
fiind condiţiile emigrării (am studiat
arhitectură la “Ion Mincu” şi doream
să predau la universitate; eram
căsătorită cu un doctor profesor de
medicină la UCLA, care venise
dinspre Est spre Vestul Americii şi nu
îşi dorea să plece nicăieri. Şi nu există
un doctorat în arhitectură în Los
Angeles unde locuiam, deci am
“trădat” meseria pentru a studia un
doctorat în inginerie. Alţii au trecut
de la arhitectură la programare etc.

-Ce mai înseamnă pentru el patriotismul, naţionalismul?

-Nu ştiu, în general. Unii se consideră
foarte patrioţi şi naţionalişti români
la punctul că nu le permit copiilor
să se căsătorească cu neromâni.
Alţii, ca mine, nu ştiu dacă se pot
numi patrioţi sau naţionalişti, dar de-a
lungul anilor de emigrare fac mult
pentru a face cunoscute lucrurile frumoase,
de calitate româneşti şi a da o
imagine pozitivă ţării: Am organizat
un Congres ARA (Academia Româno-
Americană de Arte şi Ştiinţe(1992
la CSUN), am făcut parte din conducerea
ARA ani la rând, am participat
la multe din congresele anuale ARA,
am făcut parte nişte ani din Societatea
„Viitorul Român” din Los Angles, am
organizat vizite de delegaţii de învăţământ
la CSUN (California State
University, Northridge), am participat
la acţiunile a două fundaţii de orfani,
în prezent, mentor al unui bursier al
Fundaţiei Blue Heron (fondatoare
Ştefania Madgison din Los Angeles),
am organizat diverse evenimente
româneşti (un banchet cu expoziţie de
desene, fotografii, cărţi în cadrul
Societăţii Omega la mine la facultate,
când eram preşedinta societăţii care
făcea anual un banchet pe o tema
etnică – am adus un muzicolog
student graduat la UCLA, care a făcut
o prezentare comparativă Simfoniei
Albastre de Gershin şi Simfonia I a
lui Enescu, concluzionând – şi nu era
de origine română - că a lui Enescu e
mai bună - am organizat expoziţii de
sculptură, pictură şi fotografii pe teme
româneşti, am încurajat artişti români,
din România (Dinu Rădulescu) şi de
peste hotare (Ioana Sturdza, Patriciu
Mateescu), am expus artişti americani
la artă românească, unii chiar inspirându-
se din ea (pictorul Jerry W. Mc
Daniel inspirându-se din Lucian Blaga,
Ţuculescu şi Ana Blandiana), am
organizat multe evenimente româneşti
(cel mai recent, 90 persoane la o
întrunire cu Ana Blandiana – Romulus
Rusan şi Doina Uricriu), ţin contact
cu românii, am încercat să ajut
emigranţi cât am putut, să le fac
cunoştiinţă cu oameni care ar putea
să-i îndrume, să-i ajute. Din 1998,
scriu articole şi le public în reviste
din România şi diaspora despre
“prezenţe româneşti-surpriză în
străinătate - http://www.amazon.com/
EXERCIŢII-NEUITARE-vol-I-româneşti-
surpriză-străinătate/dp/
1936629429. Numiţi asta cum doriţi.
Viorel Coţoiu, „Fată cu bujori”
Vineri, 27 mai 2016, Facultatea
de Filozofie și Litere, Universitatea
din Alcalá, a găzduit, în Sala
de reuniuni, prezentarea oficială a
cărții bilingve (română - spaniolă)
”Egometrie – Egometria”, de Elisabeta
Boțan, poetă și traducătoare,
colaboratoare a revistei Vatra veche.
Cartea a apărut la Editura Limes,
Cluj Napoca, colecția ARCA, 2016.
Prezentarea cărții a fost susținută
de Antonio Castillo Gómez,
doctor în Istorie, prodecanul Facultății
de Filozofie și Litere din cadrul
Universității din Alcalá.
Despre carte și autoarea sa au
mai vorbit Lumi Bravo Herranz,
scriitoare și Diego Muñoz Carrobles,
doctor în Filologie Romanică,
traducător, profesor titular la Universitatea
Complutense Madrid, iar
fiica poetei, Bianca Boțan, a recitat
în limbile română și spaniolă.
Alături de un public numeros,
la eveniment au mai asistat domnul
ministru Ilie Bănică, Ministru
Consilier, Prim-colaborator al
Ambasadorului României în
Regatul Spaniei, și doamna Ioana
Ofileanu, coordonator de proiecte
la Institutul Cultural Român din Madrid.
Annamaria Damian, reporter la
Radio România Actualități, a
realizat pentru acest post de radio
un scurt interviu cu Elisabeta
Boțan, Antonio Castillo Gómez și
Diego Muñoz Carrobles, inteviu ce
s-a transmis în cadrul emisiunii
”Radio matinal” în data de 30 mai 2016.
Seara s-a încheiat cu o sesiune de autografe.
Dintre cei trecuți pe afiș, a
lipsit doamna Ioana Zlotescu,
director al ediției Operei Complete
a lui Ramón Gómez de la Serna,
care cu puțin timp înainte de
începerea evenimentului a anunțat
telefonic că nu va putea să ajunge
dintr-un motiv neprevăzut.

Nicolae Baciuț


Revista VATRA VECHE - Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul VIII, nr. 6(90), iunie 2016 *ISSN 2066-0952





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu