Versul
poetei Irina Lucia Mihalca
Dacă suntem făcuţi din
atomi, din atom venim, în
atom ne întoarcem şi din nou renaştem. Versurile Irinei Lucia Mihalca ne fac să
ne simţim aproape, un tot unitar, o
atracţie, o dorinţă de unire şi întregire întru Dumnezeu, care e întru totul. A
fi sau a nu fi, o pulsaţie a creatorului. Creatorul pulsează, inspiră prin viaţă
şi moarte, început şi sfârşit. La
început am avut senzaţia că eu sunt subiectul/destinatarul şi aici e secretul Irinei
- ne face pe fiecare să ne simţim la fel, fără discriminare. E atât de clară.
Privind comentariile bărbaţilor, chiar şi a damelor, deduci reacţia de atracţie.
E atât de clară şi sinceră încât o întelegi ca şi cum ţi-ar vorbi un părinte sau
frate/sora, soţia/soţul sau fiica/fiul. Nici nu se discută simţământul de străin
sau dominator. Versurile te ung la suflet, dar te şi trezesc. Metaforele ei sunt
construite din real, sunt tratate serios şi în asta constă secretul multitudinilor
de mesaje care mustesc în poezia sa. Un copil o interpretează
ca pe un basm, un matur ca pe un punct cotidian, un agricultor ca pe un moment
din natură, un îndrăgostit ca pe o declaraţie reuşită şi, iată poezia care
poate fi dezvelită precum ceapa, până în inima ei.
Am senzaţia că sunt trei
muze în Irina, care compun poezia. Toţi
avem mai multe muze de-a lungul vieţii, însă pe măsură ce ne maturizăm, ne despărţim
de cele tinere, nu şi Irina. Ea are o experienţă de viaţă intensă, are respect
pentru tot ce se mişcă în jur. Se pare că poeta s-a apropiat de toate din
credinţă şi comuniunea cu divinul. În versurile ei, totul e posibil şi explicat
cu claritate. Ea te poartă într-o lume bine definită. Îţi deschide uşa şi te invită
într-un loc total, armonic, vibrant, fără
năluciri sau imagini derutante. Nu te plictiseşte, nu te adoarme cu vrăjeli
sau talente filozofice, însă te simţi bine şi iubit.
Irina ştie ce vrea, unde e ţinta şi ţi-o arată clar
spunându-ţi: Nu te speria! Aceasta e lumea şi raiul eşti tu!
Poeta Irina Lucia Mihalca scrie pentru toată lumea. Foloseşte un limbaj activ,
simplu şi direct chiar şi atunci când introduce în vers
cuvinte dintr-o altă limbă, cuvinte uşoare care ne par familiare. Ele nu
irită pentru că sunt des folosite în viaţa cotidiană. Limbajul pasiv în poezie punctează,
limitează, defineşte, dictează şi atunci poezia devine mai greu accesibilă omului
nepregătit, îl irită. Azi, marii majorităţi, nu ne place să fim încadraţi.
“Eu sunt cel ce sunt”, ne dovedeşte prin versul ei că suntem creaţi după chipul
şi asemănarea Lui, şi că ea a rămas credincioasă locului de unde vine, a rămas credincioasă
iubirii care a adus-o pe lume şi că cele lumeşti nu o deranjează sau convinge să
renunţe la origine, la puritatea cu care a venit pe lume. Noi suntem aici pentru
înălţare, nu pentru seducţia celor din jur, suntem aici să creştem în frumos! Suntem
egalii florilor şi-ai gâzelor, ai păsărilor, ai vântului, ai stelelor şi ai întregului
univers, ne spune Irina.
Fără să vrei înveţi să nu mai fii rasist, egoist şi singur în trai, vei vedea
dintr-o dată că se ridică soarele şi luminează
întreaga lume, vei simţi o adiere de vânt, îţi mângâie fruntea – este raiul din
suflet, cititorule!
Ben Todică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu