În pivnița
imposturii
Când un orb
vrea să se bată cu tine, te trage în pivniță. În pivnița orbului am fost trași
cu toții în acești 26 de ani ai „tranziției”. Primul gest pe care l-a făcut
echipa de activiști și securiși care a descins pe noul mal al istoriei după
1990 pentru a-i învăța pe români să construiască democrația și liberalismul
economic a fost să distrugă reperele morale.
„Toți am ieșit pătați din
comunism” a fost cuvântul de ordine al începutului pe care vechii pungași l-au
aruncat peste lume. Aceasta a fost marea strategie a impunității, orizontul în
care s-a așezat mizeria care-a urmat.
Căci de vreme ce am intrat în noua lume deja ticăloșiți, nu capătă oare
abjecția un aer firesc? Nimeni nu are îndreptățirea morală să o denunțe. Nimeni
nu poate deschide gura în numele adevărului. În nici o privință.
Sub acest
acoperiș al imoralității generalizate a început acapararea puterii. Au apărut
rapid ziare și posturi de televiziune specializate în linșarea publică a celor
ce contraziceau intrarea într-o lume care se pregătea pentru un jaf la scara
națiunii. Când s-a născut la 31 decembrie 1989, Grupul de Dialog Social a fost
numit de ziarul Azi „bârlogul lupilor”. Trebuia amuțit orice loc în care se
rosteau adevăruri răspicate.
Vârfurilor intelectuale ale țării li s-au confecționat
biografii impure. Toți cei care ieșiseră cu sufletul întreg din experimentul
comunist trebuiau mânjiți. Trebuia rapid construită o cocină generală. Și
băgați acolo toți cei care nu trăiseră în ea.
„Bolșevismul
a fost întotdeauna apărat de însuși caracterul său neverosimil”, a spus la un
moment dat un faimos filozof francez (Alain Besançon). În acest caracter
neverosimil continuăm să trăim. Iar lucrul cel mai neverosimil este firescul cu
care minciuna intră în lume sub masca adevărului. Pentru asta se cere o enormă
nerușinare.
Și un tupeu infinit: să acuzi în gura mare pe cel care-ți cere
socoteală pentru mârșăviile tale. Jefuitorul își ascunde jaful acuzându-te de
jaf, ticălosul își ascunde ticăloșiile în spatele calomniei și al discursurilor
moralizatoare, spiritul mafiotic se îmbracă rapid în mantia interesului național – toate țin de
tehnica caracterului neverosimil care naște minciuni adevărate. Ceea ce e cu
adevărat diabolic, spune Denis de Rougemont în Partea diavolului, este
„pervertirea și ruinarea pe dinăuntru a înseși criteriilor adevărului”. În
patru decenii de comunism, noi am trăit cu diavolul în brațe. Iar clasa
politică de la noi continuă, de peste două decenii, să-l țină bine strâns la
piept.
Iată-i pe
marii noștri plagiatori care au ținut morțiș să devină doctori peste noapte.
Mulți dintre ei analfabeți funcționali, mulți cu probleme de exprimare, alții
niște șmecherași obraznici – cu toții au reactivat tehnica tupeului diavolesc.
Lucrul cu adevărat năucitor este însă că cel mai mare impostor intelectual din
România ajunge să-l acuze de impostură pe rectorul Universității din București,
profesorul Mircea Dumitru. Ce competențe filozofice are un procuror care fură
(vezi antologicul articol al lui Dan Tăpălagă, De ce furi, procurorule?, apărut
la scurtă vreme, în 2012, după ce plagiatul lui Ponta a fost dat pe față), ca
să se pronunțe în privința unuia dintre cei mai distinși filozofi analitici și
solizi cunoscători ai lui Wittgenstein din România? El, care n-a fost în stare
să se pronunțe pe o temă juridică decât expropriindu-l pe altul, emite judecăți
de valoare despre germana filozofică și isprava unui specialist de top?
Mi-e greu să
tac pe această temă. În editura Humanitas au apărut în ultimii ani două volume
ale lui Wittgenstein traduse în coautorat de Mircea Dumitru. E elementar, dacă
te ocupi de filozofie, să știi că scrierile lui Wittgenstein sunt traduse în
toate limbile Pământului din confruntarea edițiilor germane cu cele engleze.
Iar prima ediție a Cercetărilor filozofice traduse în limba română la Humanitas
de Mircea Dumitru și Mircea Flonta este bilingvă. Colaborarea dintre doi mari
specialiști în Wittgenstein a dat în limba română o traducere remarcabilă.
Această faptă a excelenței este acum murdărită și călcată în picioare.
Calomniatorul
știe întotdeauna care este adevărul în privința victimei sale. Și-atunci de
ce-l împroașcă? Ca să-și acopere mizeria proprie sub preșul unei imoralități
inventate.
Ca să se poată bate cu Mircea Dumitru, orbul Ponta îl trage pe
rector în pivnița imposturii sale.
Gabriel Liiceanu
Sursa:
http://www.contributors.ro/reactie-rapida/in-pivni%C8%9Ba-imposturii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu