LA COLOCVII 26 iulie 2016

LA COLOCVII

cu

George Anca

26 iulie 2016  5 pm Calderon 39 colocviu CLASIC – recital Rodian Dragomir și Marilena Apostu; intervenții: Puiu Dănilă, Ștefan Dimitriu, Puși Dinulescu, George Anca, Dinu Dumitrescu, Constantin Poenaru, Viorel Speteanu – teatru de poezie Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Cătălin Codru, Vali Ortan, Florentin Streche – lansare de carte Rodica Anca

eseuri Puși Dinulescu, ziarul național

FB 22.7.2016 (like) – Florin Costinescu, Pavel Șușară, Daniel Vorona, Doru Braia, Adrian Majuru, Aurel Buricea, Vali Pena/Rodica Anca, Doina Cernica, Murgeanu Ion /Ion Vinea, Elena Popescu/Adrian G Sahlean, Dorin Croitor, Dumitru Ichim.

Interviu – Călin Georgescu

George Anca blog – Mariana Gurza

Colocviile de Marți

Marți 26 iulie 2016, 5 pm, Calderon 39

Tema:    CLASIC IERI-AZI-MÂINE

Recital: Rodian Drăgoi și Marilena Apostu

          Intervenții:

          Puiu Dănilă: Un clasic în teatru

          Ștefan Dimitriu: Clasic – tot ce e valabil

        

          Puși Dinulescu: Clasicul Leonid Andreev

        

          George Anca: Corespondențe poetice la Adrian Maniu

          Constantin Poenaru: Ziariști clasici

        

          Dinu Dumitrescu: Clasic în tehnică

          Viorel Speteanu: Istoria noastră clasică

        

          Teatru de poezie

          Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Catalin Codru, Vali Ortan, Florentin Streche

          Lansare de carte

          

          Rodica Anca:  Dantele de hârtie,    Bibliotheca, 2016

Coordonator : Dr. George Anca

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană,  Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști Români, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei,  Teatrul Robert Calul.  

 Puşi Dinulescu

Prin literatură...

Mă gândesc ce siguri sunt de ei oamenii care au reuşit în viaţă, sau care , cel puţin, aşa cred ei, că au reuşit în viaţă. Şi nu numai ei cred asta, ba şi nevestele, iubitele, copiii, bunicii, iar uneori chiar şi subalternii.

Majoritatea acestor indivizi, din păcate, sunt nişte imbecili perfecţi. Dar sunt, totuşi, şi ei, oameni, pentru că nu există castori sau muscoi imbecili, nici cârtiţe sau leoparzi, cu atât mai puţin albine sau furnici.

Şi totuşi, imbecilii ăştia sunt aşa de aproape de fraţii noştri din mediul animal!

În primul rând, pentru că nu-i interesează decât mâncatul, sexul şi,  hai, să zicem, onoarea. Fiindcă, orice s-ar spune, leii sau tigrii au onoarea lor, nu sunt ca bondarii şi boii, care se pare că nu sunt interesaţi la capitolul ăsta.

Dar, de fapt, nu e vorba de onoare, ci de fudulii, aşa cum au şi taurii, dar boii, nu.

Deci e o chestiune tot sexuală, tot instinctuală.

Dar de ce mă refer la ăştia?  Când, de fapt, eu vreau să vorbesc acuma despre literatură, că ăştia nici vorbă să citească, cel mult vor să facă asta, pentru că dă bine.

Gabriel Liiceanu, prietenul de odinioară al domnului Băsescu, definea undeva cu strălucire prostia ca încremenire în proiect. Probabil că nici asta nu citise încă domnul Băsescu atunci, când afirma, în 2009,

că tocmai citeşte Levantul lui Mircea Cărtărescu, deşi mai afirmase şi cu vreo doi-trei ani în urmă că trudeşte la această distinsă lectură. Încremenise oare în proiect sau pur şi simplu minţea, fiindcă să joace rolul lui Sisif, care tot încearcă aşa, în prostie, să urce un deal absolut inutil, nu mi se pare a fi în firea fostului nostru preşedinte. Dar cum să mintă, oare, un preşedinte al unei ţări atât de civilizate şi rafinate, chiar, ca spirtul, cum este fascinanta şi iremediabila noastră Românie? Nu, nu, eu nu cred. Eu cred, mai decrabă, că o fi avut, bietul om, cele mai bune intenţii şi o fi vrut să-şi înţeleagă intelectualii. Dar ce să vezi? Se aşezase, desigur, într-u fotoliu d-ăla, în care se intră până-n gât, îşi luase populara lui stacană cu whisky, în care plutea un cub de gheaţă mult mai puţin periculos decât cel care lovise Titanicul, dar... dar... veni şi-un somn dulce şi uşor crocant, ca o prăjitură cu nuci, făcută de bunica  şi pe-aici ţi-e drumul, prin ţinuturile parfumate ale Sudului, prin lupanarele din porturi îndepărtate sau în braţele suave ale vreunei blonde cu popou mare, cu ţâţe mari şi  cu surâs de zeiţă...

          Experienţa asta se pare că-l încântă peste măsură pe imprevizibilul nostru de-atunci preşedinte şi de câte ori se simţea mai împovărat de grijile ţării, mai descurajat din luptele voiniceşti cu primul lui ministru,  se ducea iar la fotoliul acela adânc, pe măsuţa de lângă care îl aştepta nepreţuita carte, deschisă şi crăcănată pe primele pagini. Servitoarea venea iar cu stacana, blocuşorul plutea pe lichidul arămiu... O zilele frumoase de la Aranjuez...

          Iar preşedintele de azi nu prea pare interesat de literatura modernă, păstrând o distanţă politicoasă faţă de intelectuali.

          Ce face atunci bardul nostru naţional de ocazie? Mai suportă chiar mofturile preşedintelui perpetuu al scriitorilor, care până la urmă îi dă totuşi un premiu naţional de literatură, blagoslovit doar de un secretar de stat din Ministerul Culturii, însă... O, unde-s vremurile când un ditamai preşedinte-jucător se apleca peste paaginile lui, din fotoliul ăla adânc... unde?

          Dar, lasă, poate-l citeşte odată şi odată chiar doamna MerKel, care văzând  cât sunt de groase cărţile poetului de la Dunărea de jos, dă un telefon şi ea la Stockholm şi printre altele le zice şi de băiatul nostru...

          Mai ştii? Că altfel cum?

Cit jeg e in literatura româna!

2009-10-15 · 17:03:09 | Autor: Ziarul National

Luati ca pe o birfa ce-o sa va povestesc. N-am confirmari, dovezi, trei surse, asa cum rigiie deontologii. Herta Müller e foarte suparata pe români, desi n-avem nicio vina ca tatal ei ar fi fost ofiter Waffen SS (repet, nu validez informatia) si l-au condamnat rusii. Asta ni s-a intimplat tuturor, am patimit cu totii din cauza rusilor, mai mult sau mai putin. Iliescu, deloc. In orice caz, ma bucur pentru Herta Müller. Nu fiindca a luat Nobelul, ea nu merita nici mentiune la Arici Pogonici, ci pentru ca a scapat de rapanoasa lume culturala din România. Vine, frige, urla o mostra de jeg, domnilor! Schita “Lantul slabiciunilor”, a lui Caragiale, e jucarie in comparatie cu grozavia prezentata mai jos. In ultimul numar din “România Literara”, Alex Stefanescu il marteleaza pe Pusi Dinulescu, deoarece acesta a publicat o carte in care il dezbraca pe Nicolae Manolescu la poponeata tavalita prin toate baltoacele interesului. In aceeasi revista, dar pe prima pagina, Manolescu il slaveste pe Stefanescu, dar nu fiindca ar avea vreun merit. Vrea sa-l anihileze, spera ca subalternul lui sa nu candideze la presedintia Uniunii Scriitorilor, functie pe care o detine autorul Istoriei de gasca a Literaturii Române. Ăsta e motivul pentru care acesti (ma sfiesc sa-i numesc ticalosi, deoarece ii respect) domni se cobzaresc intre ei. Cind am citit “România Literara” si am vazut magaria, am ramas mut. Dar nu cunosteam dedesubturile. Le-am aflat din “Academia Catavencu”, fiind dezvaluite de Stefan Agopian. Si aici intru eu in mocirla. Pusi Dinulescu e prieten bun cu Dan Dumitrescu, Dan cu mine, iar eu am fost coleg de clasa, la Sfintul Sava, cu Ioana Fruntelata. Pe vremea lui Ceausescu, Stefanescu a lucrat sub conducerea lui Nicolae Dan Fruntelata, la “Scinteia Tineretului”. Cind domnului Fruntelata i-a aparut un volum de poezii, Stefanescu l-a glorificat ca pe Baudelaire. Dupa ce s-a transferat la “Flacara”, obiectivul Stefanescu a facut muci urmatorea carte de versuri a lui Fruntelata. Sper ca va dati seama ca-mi iesea demonstratia si fara sa ma bag pe mine in culisele viciate pe unde bintuie Stefanescu. Dar am preferat sa fiu sincer. Si sa va avertizez ca acest mare intelectual ceausist, care a zis, in 1996, ca si-ar dori sa fie portar la Cotroceni, pentru ca devenise presedinte Emil Constantinescu, este salteaua pe care s-au odihnit toti sefii lui.

FB 22.7.2016 like

                                  Florin Costinescu

VÂNZĂTOAREA DE ROUĂ

Vindea o florăreasă rouă

la colţul unei străzi subţiri:

“Aceasta-i rouă de pe nalbe,...

aceasta-i de pe trandafiri…”

Sclipeau rotunde boabele fluide

pe raze înşirate lunecând

“Am rouă proaspătă, de floare

culeasă-n zori, la primul vânt…”

Ce clipă-a plâns-o-n destrămare,

ce aripi au purtat-o, moi,

spre masa-ngustă-a florăresei

ce ne îmbie şi pe noi?

Să cumpărăm de măr sălbatic

puţină rouă luminând,

în palmă ne va crşte fructul

din floarea ce-o avem în gând,

Dar florăreasa unde este?

Dar strada unde-a dispărut?

Ne scufundăm încet în roua

a unui ultim început…

                                  Pavel Susara

Brigăzile antitero tocmai scotocesc printr-o moschee din Paris, in cautare de ceva arme, simpla recuzită pentru rugăciunile dreptcrediciosilor. Dar corectii politic si tot neamul de alti labagii progresisti, stangisti, feministi, gaysti etc. sa nu-si facă probleme, fiindcă, asa cum se stie, moscheile nu au nicio legătură cu islamul, sunt exclusiv institutii supuse depresiei, crizelor de singuratate si altor disperari, atât de explicabile când încă mai exista prin preajmă nist...e chestii satanice, care se avanta spre cer si pe care necredinciosii le numesc catedrale. E dreptul lor, nu, al moscheilor, sa facă un mic depozit de arme fiindcă le-au stresat groaznic cruciadele acum vreo mie de ani, asa că trebuie să se mai elibereze si ele cumva de acest stres istoric de neimaginat! Haideți, bagati proteste, imbalosati monitoarele, urlati la agresorii albi si crestini sa-si ia labele de pe sărmanii islamisti care nu pot ajunge, individual, la Allah decât dacă sunt insotiti de cohorte de cadavre creștine.

Daniel Vorona

cu pumnii strânşi mă uit la tine

(şi) cu ochii închişi te părăsesc

.

...

:Dumnezeu poate să numere vrăbiile până dă de apă în piatră jumătate

din ziua care a mai rămas cere să fiu pedepsit în faţa mea las

morcovul să fie mâncat de câini (nu mă înteresează sarea linsă de vaci)

*

nişte oameni au desenat o pasăre pe asfalt

după trei zile

pasărea a zburat oamenii au rămas cu aţa

.

...

:nu e joi ca un pelerinaj la o moară dispărută în miezul târziu al zilei

şi eu am un ochi închis pentru mine am un ochi deschis pentru alţii

am părul nepieptănat de parcă aş cere iertare

cerealelor integrale dar eu urăsc cocorii şi nu-i

frumos să urăsc frumos este să scuip pe toate

la timpul lor pe jertfa noastră umană mituită ca o fanfară învinsă am

stat aşezaţi multă vreme sub formă de triunghi

ca nişte grămezi de cărbune ca nişte animale

tolănite la piciorul pianului îmbrăcat în civil nu-i

cunoşteam gamele nici simţ baroc nu aveam era frumos pentru că

puteam urî retraşi în lumina neoanelor stinse a florilor şi-a ierburilor

.

(eram atât de trişti încât devenisem gri

parcă eram de plastic coclit

şi nimeni nu ne-a spus nimic deosebit)

ps

acum sau niciodată în nopţile de vară vine o umbră la mine (o fi tot

ea pasărea o fi tot ea amăgita) şi îmi şopteşte a

poruncă decât o democraţie bolnavă mai bine o dictatură sănătoasă 

*

cu un vapor pe cap vom urca pe

scară sau vom alerga prin noroi

.

...

:joi mă urc la mare doar acolo mă dau cu fruntea de zid ca un eretic în afară

de sânii tăi alte femei îmi vor lumina

ochii atunci când voi ieşi de sub clopotniţa de apă şi sare cu alge sub unghii

până la desfigurare vor spăla batiste

vom aprinde focul nu vom scoate o vorbă vom plimba câinii şi ne vom fluiera

.

(în cântecul meu subjugat de tine

fir cu fir şi suplimentar ca laptele roșu

sub lupă memorăm mari tulburări)

.

tu ieşi despletită identică şi goală din haine şi miroşi toată a lină lumină

scoborând din calendar eu zic mişcă-ţi fundu' să îţi studiez mersul triumfător

celălalt tată al meu (din pământ) strigă la mine mă învaţă obrăznicătura

.

am tăiat valul te-am căutat din piatră de șapte ori am

strigat - mã las a fi înspre mine -

dar numai în lumina luminii lumină fiind eu te-am aflat

.

(am ieșit din foc mi-am

luat crucea şi am venit)

ca sã plec din nou mai

tânãr mai

neviermãnos mã întorc

.

nepieptănată de un secol tu plângi lângă un pian de

parcă această

comuniune de păsări n-ar fi martoră la un cutremur

.

sting lumânarea îmi dau jos pantalonii de lemn cu care măsor o

adâncime a oglinzii spontan mă risipesc în tine ca şi cum mi-aş cere iertare

ca şi cum aş intra într-un cort ca şi cum aş intra într-o mănăstire

.

îmi ceri sânge și rãzbunare până spre seară altcineva împrãștie

melancolii și alte insecte înfășurate în cămăși de bumbac

(în jurul mulțimii sughit subțire ca un câine mângâiat de stãpân)

.

nu aprind o ţigară car bomboane cu o pălărie pentru

aceia şi pentru acelea care

cântă pe stradă cu ochii închişi ca într-un cor creştin

ps

ţi-ai uitat umbra în apa despletită şi goală femeie balsam rece ca un biopotasium

nu te cunosc nu vreau să te aud

trupul tău este o mare acoperită de alge (mi se împăiejeneşte privirea) se

iluminează frigul orele zilele anii

îl rog pe Dumnezeu să-mi fie numai mie voce numai în iubire să-mi prefacă ura

*

capul întors înspre clanța smulsă de la a șaptea ușă

.

:eu m-am fost născut fără motiv pentru a putea muri...

ca o pasăre kivi ca o pasăre elefant am luat

dictatorul de ceafă am să-l îngrop în oala de noapte

Doru Braia

P R E C I Z A R E

Aflu, prin intermediul unei postări a dnei Narcisa Iorga, că un post TV ar fi lansat ideea și revendicarea de a se organiza pentru Radu Beligan funeralii naționale și a se declara chiar și doliu național, comparat fiind cu Maria Tănase.

Fac precizarea că, în 1963, la înmormântarea Mariei Tănase au participat, într-adevăr, sute de mii de oameni (ca și la Corneliu Coposu, dealtfel), dar nu au fost funeralii naționale și nici nu s-a decretat doliu național !

Adrian Majuru

Salonul – o poveste de viaţă

Ce ar putea însemna în istorie două-trei decenii de pace? Care ar fi putut fi modificările de substanţă ale vieţii de acasă pentru aceia care puteau investi în propriul confort? Salonul, de bal sau literar, de întâlnire şi taifas, se naşte dintr-un sincretism cultural şi necesitate socială, într-o perioadă de relaxare socială. La 1800 salonul nu exista în reşedinţele urbane din Valahia şi Moldova. Apare timid în marile palate aristocratice, în locul unor camere vaste cu divane orientale pentru oaspeţi neprevăzuţi cum erau ofiţerii armatelor austriece sau ţariste. Aceasta se întâmpla către anii 1806 şi 1815. Urmează o perioadă de tranziţie, când primele saloane proiectate şi frumos ornamentate după modelul lor european, au apărtu şi la bucureşti dar fără să fie iubite de protipendadă. Erau numai pentru străini. O descriere fidelă a acestei perioade, cuprinsă între 1816 şi 1835 o avem de la pictorul Barabas Miklos.

Acesta ne-a lăsat mărturii despre boierul Cantacuzino, care, „aparţinând şi el înaltei aristocraţii române, se cerea să imiteze moda europeană şi deoarece casa lui era frecventată şi de generalii ruşi, şi-a aranjat-o cu mobile moderne, căci portul european nu prea se potrivea cu divanele turceşti late, pe cari oamenii se aşterneau fără papuci. Vizitându-l odată după această metamorfoză, de abea mi-am putut reţine râsul întrând în odaia lui, unde am văzut vreo zece boieri fumând din nişte ciubuce lungi, însă şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap şi cu aripile fracului tăvălite pe duşumulele odăii! Cantacuzeno însuşi şedea pe canapea, însă celorlalţi boieri le şedea mai bine să stea pe pământ cu picioarele încrucişate după moda lor veche şi fiindcă pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitaseră să-şi ia jobenul. Această scenă era aşa de ridicolă, încât ar fi meritat să o desenez”. (Andrei Verres, «Pictorul Barabas şi Românii», Cultura Naţională, Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tomul IV, M.E.M. 8, Bucureşti, 1930, pp.379-381).

După 1835 şi mai ales începând cu mijlocul secolului al XIX-lea reşedinţele aristocratice ale Bucureştilor şi Iaşilor au fost remodelate în interior astfel încât salonul devine pe deplin piesa de rezistenţă a socializării oficiale dar şi de alcov. Într-un astfel de salon a concertat Franz Liszt în februarie 1847, şi anume în reşedinţa prinţesei Cleopatra Trubetzkoy de pe podul Mogoşoaiei, casă pe care o putem admira si azi. Deloc somptuoasă şi fără etaj. Peste 50 de ani, către 1900, Salonul formase déjà două generaţii de “consumatori” fideli. Nu era numai locul de cunoaştere, de intrare în societate, de reprezentare şi afişare, era şi cel mai potrivit loc pentru a începe cariera sau pentru a o consolida, mai ales în cazul literaţilor, muzicienilor, pictorilor, intelectualilor în general. Dar era şi un spaţi al tranzacţiilor, al negocierilor, al preliminariilor oricărei afaceri.

Limba de salon a fost la începuturi greaca înlocuită treptat de limba frnaceză către anii 1830-1860. Piesele de mobilier şi costumele, eticheta, gesturile şi atitudinea, regulile scrise şi cutumele trec de la o generaţie la alta. Pentru fiecare individ socializarea de salon era un examen social prin care trebuia să-şi personalizeze cât mai bine vestimentaţia şi accesoriile ei, vocabularul, direcţia şi variaţiile conversaţiei în funcţie de fiecare vorbitor şi fiecare subiect; discreţia elegantă a flirtului dar fără să-l elimine definitiv din aşteptările celuilalt.

Dincolo de eticheta obligatorie societatea de salon oferea fiecăruia şi posibilitatea de a fi “altfel” mai ales după 1920, când se impune jazz-band-ul, foxtrotul, shimmy-ul, dansuri venite de peste ocean. Patefonul va înlocui treptat orchestra şi instrumentiştii. Salonul cândva aristocratic s-a multiplicat în replici mai mici, în majoritatea reşedinţelor interbelice, şi urma să intre într-un adevărat rulaj de cotidian urban al clasei mijlocii. Regimul comunist a interzis socializarea de salon, arestând pe toţi aceia care se adunau “clandestin” pentru a asculta muzică la patefon sau pentru a juca un rând de cărţi. Privilegiaţii regimului însă s-au bucurat discret de confortul burghez al spaţiului şi al tipurilor de socializare şi distracţie pe care le presupunea viaţa de salon.

Aurel Buricea

AUD - CUM - PLANGE – DUMNEZEU

singuratatea ma invata pe de rost...

toate gandurile imi sunt memorate

si posteste cu mine ultimul post

chiar si tristetea are acum frate

tata s-a cuibarit intr-un colt de cer

chipul lui trece prin visele mele

dreptatea plange printre gratii de fier

invata viitorul marsuri rebele

toamna aduna umbra celor ce-au fost

peste inima mea bolnava de dor

maine voi gasi in taina adapost

prin viscolul de lumina calator

spiritul meu , iubito , aproape-i de tine

de-aud cum ninge Dumnezeu prin mine

Vali Pena

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului...

unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii

Rodica Anca

Doina Cernica

Vasile Alecsandri a fost sărbătorit la 195 de ani de la naştere la Mahala - Cernăuţi, în aşezarea Aniţei Nadriş, condusă azi de descendenta sa, primăriţa Elena Nandriş, printr-o frumoasă manifestare care a adunat împreună talente locale, reprezentanţi ai Bibliotecii Regionale ,,M. Ivasiuk" (Natalia Fileag, Maria Dovhan), ai Bibliotecii Bucovinei ,,I. G. Sbiera Suceava (Gabriel Cărăbuş, Alis Niculică) pe Gheorghe Botă, primarul Cernaucăi, pe scriitorii şi publiciştii Maria Toacă, Doina Cernica, Dimitrie Covalciuc, precum şi responsabile ale unor biblioteci româneşti din regiunea Cernăuţi  regiunea Cernăuţi

Murgeanu Ion

Ion Vinea – Declin

O tristeta întarzie în mine

cum zaboveste toamna pe câmp,

nici un sarut nu-mi trece prin suflet,...

nici o zapada n-a descins pe pamânt.

Cântecul trist, cantecul cel mai trist

vine cu clopotul din asfintit,

îl auzi în glasul sterp al vrabiilor

si raspunde din umilinta talangilor.

E toata viata care doare asa,

zi cu zi pe întinderea stepelor

între arborii neajunsi la cer,

între apele ce-si urmeaza albia,

între turmele ce-si pasc soarta pe câmp

si între frunzele care se dau în vânt.

Elena Popescu

Hymn to Life

(Imn Vieţii)

I

We long forever for the Sea...

from the sea of Remembrance

We long for the Distance

from the distance to the Horizon

We long forever for the Sky

from the sky of Memory

We long for the Ephemeral

from the ephemeral in Nature

We long for the unborn

In what is born

Or the unknown

in what is known

II

Within you lies the poet

Within you, poetry

Within you lies the prophet

Within you, the prophesy

Within you lies the voice

Within you the silence

Within you lies the thought

Within you the never-thought

Within you the quest

Within you the fathomless

Within you the question

Within you lies the answer

III

Nothing unchanged

Nothing impermanent

Nothing undiscovered

Nothing ignorant

IV

Remembrance lies hidden

in all that is unknown

Immortality is hidden

in all that has been lost

Find the truth

In what was forgotten

Only He is all-knowing

of all that is created.

ELP

English version by Adrian G Sahlean

Dorin Croitor

Şi timpul te-nghesuie-n umbră

ca spuza zăpezii copacul la rod învoit prea târziu,

te cerni prin propria viață

chibzuit ori nemeritat,

căutând aur, de cele mai multe ori galben,...

scormonind alte vieți cu propria ta furtună,

lăsând dovezi, cel mai adesea nesincere

că ai sau ai fost iubit.

Nu plecăm cu remuşcări dar trăim cu ele,

ca vântul în lațul orgei

căutând să-şi definească recviemul,

ca salcia plângând despletit şi prostește

deasupra apei propriei vieți.

Dumitru Ichim

PSALM, DIN NOU, AL RUGULUI

Să-i crezi tot nevăzutul, altfel iubire nu e,

Că inima nu doare, cum un copac ar spune.

Pe unde-a căzut gândul, e boarea Ta ce suie,...

Mai mult decât de-o ușă, n-ai cum vorbi de strune.

Eu Te iubesc când visul de coajă se dezbracă

Parfum, nu înflorire de-abecedar cu teascul.

Am numai două brațe spre cina mea săracă,

Nu soarele orbește, ci-orbita lui - Damascul!

De ce mi-o faci țepușă? Sunt propria mea vină,

De parcă-adânc de codri mă strigă: Saul, Saul!

Tu dacă-mi ești lumină, din altfel de lumină,

De ce-ai noptat cu-ascunsul în ieslea unui staul?

Nemistuit Ți-e rugul, din frumuseți străine,

Că te descalți pe cruce, ca să ajungi la mine!