Cum au
devenit opincile româneşti respectate în întreaga lume
Trista şi
incredibila poveste a unora dintre cei mai buni ambasadori culturali pe care
România i-a avut vreodată.
1 aprilie 1910:
Patru studenţi români pleacă
pe jos, într-o călătorie de 100.000 de kilometri în jurul lumii, purtând cu ei
cultura românească în cele mai îndepărtate colţuri ale celor cinci continente.
Dintre cei patru, doar unul avea să
supravieţuiască acestei încercări: după şase ani de mers pe jos, şase
traversări ale Ecuatorului şi 497 de perechi de opinci rupte, buzoianul Dumitru
Dan avea să se întoarcă în ţară cu un record mondial şi o părticică de
nemurire. Însă, în România, ţara pe care a iubit-o şi a promovat-o peste tot în
lume, chiar şi nemurirea îşi găseşte sfârşitul sub praful gros al uitării şi al
nepăsării…
“Vom purta tot timpul opinci şi costum
popular”
În vara anului 1908, agenţia pariziană Touring
Club de France a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100.000 de
kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să
primească 100.000 de franci (sumă ce astăzi ar echivala cu o jumătate de million
de euro).
În scurt timp, în competiţie aveau să se
înscrie aproape 200 de temerari. Printre ei şi patru români. Toţi studenţi în
Paris şi toţi în vârstă de doar 19 ani: Dumitru Dan şi Paul Pîrvu (studenţi la geografie)
şi Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu (studenţi la Conservator).
Cum dintre toate itinerariile, cel al
românilor a fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o
singură condiţie: să fie lăsaţi să se pregătească în ţară vreme de doi ani. Tot
lui îi va veni şi ideea privind finanţarea călătoriei: banii necesari hranei,
transportului cu vaporul şi taxelor aveau să-i obţină susţinând spectacole
folclorice prin lumea largă: “Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci
când să cunoască lumea românii dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom
purta tot timpul opinci şi costum popular.” Cerul e acoperit şi plouă mărunt.
Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală” Cei patru se
întorc în ţară şi, în timp ce studiază intensive cartografia, meteorologia şi
etnografia, îşi alcătuiesc un repertoriu compus din sute de cântece şi dansuri
tradiţionale. Iar peste toate acestea, evident, exerciţiile fizice: merg zilnic
câte 45 de km pe jos, antrenându-se în toate anotimpurile şi pe toate formele
de relief.
“Sunteţi români, nu?”
Urmează Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm
şi Helsinki (unde spectacolele lor se bucură de mult succes) şi, în cele din
urmă St. Petersburg şi Moscova. Aici, vizitând galeria Tretiakov, îi năpădeşte dorul
de casă: “În faţa unui tablou de Vereşceaghin am plâns ore în şir. Erau imagini
cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani români pictaţi în straie ca ale
noastre”. În octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, iar de aici au mers
200 km prin munţi, “rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, până la Tbilisi, iar
apoi, mai departe, până în Teheran. “Cele câteva spectacole pe care le-am
prezentat în Persia s-au bucurat de o afluenţă de spectatori peste aşteptări. Am
observat că persanii nu cântă la niciun instrument muzical. De ce? Pentru că religia
îi opreşte. (…)În pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci
doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea,
scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!” După Bagdad,
traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile,
trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat
rostul
mersului nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi,
fie săraci sau avari!”. În Damasc au primit daruri de la românii din Galaţi şi
Brăila stabiliţi aici cu afacerile, au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria
şi, “înfioraţi de urletele şacalilor”, au coborât pe Valea Nilului avântându-se
în inima Africii. În Sudan, “unsprezece zile nu am întâlnit pe nimeni, n-am
băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”, în deşertul saudit “dunele fumegau,
sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de
fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cât, poate zeci de
ore, până s-a sfârşit”, iar “în Zanzibar ne-a sunat într-o zi la ureche
întrebarea: «Sunteţi români, nu?». Acolo unde ne aşteptam mai puţin, am fost
găzduiţi şi ospătaţi într-un hotel, proprietatea unor gălăţeni stabiliţi de mai
bine de 12 ani”… “Cauţi hotel în pădure de parcă eşti la Buşteni!” După
parcurgerea coastei de Est a Africii, a urmat traversarea în Madagascar şi, la
bordul unui vas, au pornit spre Australia. Traseul australian avea să însumeze
2100 de km (fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din
Anglia, care calcula distanţele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains
şi grotele Jenolan şi, dornici să ia contact cu băştinaşii, s-au aventurat
într-o zonă sălbatică. Şi au fost capturaţi de aborigeni. În timp ce Pîrvu şi
Negreanu ridicau un adăpost, Pascu şi Dan s-au avântat în necunoscut şi s-au
trezit într-o groapă adâncă de 20 de metri, una dintre capcanele pentru animale
ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperând că vor fi auziţi de ceilalţi
doi colegi. Însă, în locul acestora au apărut băştinaşii, care i-au legat cu
frânghii şi i-au dus în faţa şefului de trib. “El ne examina atent armele şi
lanternele ce ne fuseseră luate între timp. (…)Mărunţi la stat, aproape goi, cu
pielea variind de la arămiu la brun-închis, au un chip deformat din cauza
nasului turtit. Ochii le sunt însă de-o agerime surprinzătoare. Nu seamănă
deloc cu negrii pe care i-am văzut în Africa sau cu maiestoşii maori pe care
i-am cunoscut în Noua Zeelandă.” Spre norocul lor, ameţindu-se cu alcool,
aborigenii au adormit. ”Cauţi hotel în pădure, de parcă eşti la Buşteni”, i-a
reproşat Pascu lui Dan şi apoi s-a aruncat în foc, arzându-şi legăturile de
cânepă şi eliberându-şi mâinile. Au fugit amândoi, dar arsurile la braţ ale lui
Pascu nu aveau să se mai vindece vreodată.
Prima mare tragedie
Drumul românilor
a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud (unde, “cu Brâuleţul şi
Ciobanul am supravieţuit prin insule cu portocali”) până în Sri Lanka, apoi,
îmbarcându-se la bordul vasului “Peninsular Oriental” au pornit spre India. În
iulie 1911, la debarcarea în Bombay, aveau parte de o mare surpriză: “Nu am
ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne aşteptau sute de curioşi şi
reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of
Wales din capitală!”. Și tot aici avea să se petreacă şi prima mare tragedie a
călătoriei lor. Românii sunt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului,
iar după ospăţul oferit în onoarea lor, Dan, Negreanu şi Pîrvu au ieşit în oraş
pentru a cumpăra cele trebuincioase călătoriei, iar Pascu a rămas să
povestească gazdei şi invitaţilor din peripeţiile lor. La întoarcere, i-au
găsit pe toţi leşinaţi, cu pipe de opium în mână. “Jurasem să ne ferim de tot
ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se
scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica,
s-a prăbuşit”, notează Dan în jurnal. Colegii i-au“fricţionat braţele şi
tâmplele”, iar rajahul i-a liniştit, spunând că se va trezi după un somn de o
oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a
constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911, iar ei rămăseseră
doar trei călători însoţiţi de un câine… Temuta căpetenie a triburilor jivaros Au
plecat prin Benares, spre Calcutta. La bordul unui vas, echipajul ajunge din
nou în Africa, la Cape Town: “Inima ţi se strânge când ceva e interzis pentru
negri, sau e doar pentru albi”. De aici, parcurg coasta de vest a Africii, prin
Congo şi Gabon, până în Senegal şi, după ce poposesc aproape o săptămână în
Tenerife, pleacă spre America de Sud. În ianuarie 1912, sunt aşteptaţi la Rio
de Janeiro de sute de localnici: deveniseră deja faimoşi, iar în ziare erau mai
mereu articole despre sosirea lor. “Am folosit şederea din plin pentru a
prezenta mai multe spectacole de dansuri populare româneşti, precedate de
conferinţe despre România. Sala teatrului Diamantina s-a dovedit de fiecare
dată neîncăpătoare.” Traseul
sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia, iar la
graniţa dintre Ecuador şi Peru, temuta căpetenie a triburilor jivaros, cei care
“decapitau duşmanul omorât şi îi conservau capul prin mumificare cu ajutorul
soluţiilor speciale şi al nisipului fierbinte” ţine neapărat să-I cunoască personal
şi să le onoreze prezenţa. Cea de a doua mare tragedie. În cele din urmă cei
trei ajung în San Francisco, unde, după un popas de doar trei ore, se îmbarcă
spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în China prin Hong Kong, trecând prin
Canton şi stabilindu-şi ca destinaţie oraşul Pekin (Beijing-ul de azi).
Traseul presupunea traversarea munţilor Nau
Lin, pe un traseu extreme de periculos. Într-una din cele peste treizeci de
zile de mers pe acest traseu, pe o ploaie măruntă, în timp ce mergeau în şir
indian sprijinindu-se în bastoanele de lemn, aveau să audă un strigăt: Dan şi
Pîrvu aveau să-l vadă pe Negreanu rostogolindu-se şi lovindu-se de stâncile
umede… Negreanu “părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot
însângerat”. Dan fuge spre primul sat şi, când noaptea se lăsase deja, se
întoarce însoţit de doi chinezi. Negreanu era ”vânăt şi tremurând”. Îl poartă
într-un hamac până în sat, dar, negăsind niciun doctor, merg încă 10 kilometri
până la spitalul unui orăşel. Aici li se spune că primul doctor va sosi abia în
zori. La şapte dimineaţa, Dan pleacă să ceară ajutorul autorităţilor. Când se întoarce
la spital îl găseşte pe Negreanu mort. De acum mai rămăseseră doar doi prieteni
călători. Şi un câine.
Din frigul cumplit al Siberiei, la Casa Albă,
din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în
peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de
kilometri prin viscol şi geruri fără egal”. Reuşesc să ajungă, printr-un noroc,
la strâmtoarea Bering – “Temperatură de minus 37 grade, mâini jupuite de frig,
proviziile îngheţate” – şi, înaintând printre satele de eschimoşi, îşi continua
drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver. Aici Dan avea să
observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui: “E prea tăcut, el,
care râdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele”.
Îşi continuă drumul prin Seattle, Portland şi
San Francisco, iar de aici se vor întoarce pentru prima dată în Europa, după
mai bine de trei ani: ajung din Tanger la Tunis, trec prin Sicilia, Elveţia, Franţa
şi Olanda, iar de aici, cu vaporul, în Anglia. Londra avea să îi impresioneze:
“De necrezut! Sunt aici mai mulţi scoţieni decât la Glasgow, mai mulţi
irlandezi decât la Dublin şi mai mulţi catolici decât la Roma!”.
La Londra aveau să afle unde că, pentru a
înfrânge teama instaurată odată cu tragedia Titanicului, compania de transport
Allen Line oferea o sută de locuri gratuite pentru cursa transatlantică. Aşa că
pleacă din Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland şi Toledo, până la Detroit.
Cei doi români îşi continuă drumul şi, cum
renumele lor era tot mai mare, sunt primiţi personal de guvernatorii statelor
Delaware şi Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitaţi să petreacă o zi chiar
la Casa Albă. Între timp, în Europa izbucnise războiul…
Cea de a treia mare
tragedie
Pe teritoriul SUA, spectacolele lor sunt tot mai aşteptate aşa că trec,
rând pe rând, prin Virginia, Kentucky, Tennessee şi Alabama. În Jacksonville,
Florida, Pîrvu avea să se prăbuşească: “Era la capătul puterilor, picioarele
aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e
grav şi trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap,
câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei şi îl roagă pe Dan să-şi
continue drumul:
“Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de
km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să
se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Știam că vor fi, dar nu
le-am prevăzut aşa de groaznice. Speram să revedem cu toţii pământul patriei,
dar n-a fost cu putinţă. Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai
departe!”.
Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să
asculte rugămintea prietenului său şi să plece din nou la drum. Iar peste
câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele
picioare
amputate. Destinul
călătorului de cursă lungă. După şase luni de călătorie solitară pe teritoriul
SUA, Dumitru Dan avea să ajungă, pe 18 ianuarie 1915, în Havana. E primit cu
mare fast – “Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care
aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii” – însă durerea pierderii lui Pîrvu
era încă prea mare pentru a se putea bucura: “Am dăruit un costum popular
muzeului din Santiago de Cuba, am plâns şi am mers mai departe”.
Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados
şi Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul transatlanticului “Buenos Aires”,
ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona. După o escală în Malta, e arestat la Salonic
de un ofiţer britanic care, văzând că are în bagaje reviste din toate colţurile
lumii, îl consideră spion. Aşa se face că românul este expediat la Londra,
pentru anchetă. Ministrul plenipotenţiar al României şi cluburile sportive
britanice fac presiuni şi, în cele din urmă, Dan este eliberat şi retrimis la
Salonic. Însă, din pricina războiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit
şi să se întoarcă în ţară. Din cei 100.000 de km ai itinerariului stabilit, mai
avea de parcurs doar 4.000 de km…
Abia după opt ani – în vara lui 1923 -,
Touring Club de France îi stabileşte un itinerariu pentru parcurgerea distanţei
rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează
nordul Italiei şi Elveţia şi Soseşte la Paris chiar pe 14 iulie 1923, ziua
naţională a Franţei şi, printr-o coincidenţă, chiar ziua în care împlinea 34 de
ani. Află că fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii ambasadelor franceze
şi de organizaţii sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul
călătoriei, e primit cu fast şi i se înmânează titlul de campion mondial şi cei
100.000 de franci care, între timp, se devalorizaseră dramatic (ar fi
reprezentat azi cam 40.000 de euro).
O garsonieră de la Elena Ceauşescu şi un
mormânt pierdut în nepăsare
Cu banii primiţi Dumitru Dan avea să-şi cumpere un
hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost.
Aşa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor
sociale, iar după venirea comuniştilor la putere a mers prin şcoli să
povestească elevilor despre călătoria sa.
“A făcut un memoriu către Elena Ceauşescu
pentru a primi o casă. A venit o comisie ca să vadă care sunt condiţiile, dacă
sunt îndreptăţiţi să ceară casă şi au văzut că eu aveam deja patru copii şi mama
şi tata stăteau într-o căsuţă cu pământ pe jos. Le-a aprobat cererea şi le-a
dat o garsonieră cu chirie. Acolo a şi murit la 90 de ani” (Steliana Sârbescu,
fiica lui Dumitru Dan) A fost înmormântat în Buzău, în Cimitirul Eroilor. Un
mormânt străjuit pe care aproape că nimeni nu-l mai ştie, străjuit doar de o
cruce ruginită de metal. O cruce pe care nu scrie nimic.
Sorin Tudor
Sursa:
Cartea de vizită a lui Dumitru Dan
“7 mări şi 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de două ori cel Indian şi o dată Pacificul.
497 perechi opinci și 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan în cei șase ani de călătorie.”
497 perechi opinci și 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan în cei șase ani de călătorie.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu