Colocviile de Marți - ZBURĂTOR ÎN FEBRUARIE

Colocviile de Marți

Marți 28 februarie  2017, 5 pm, Calderon 39.

Anul VIII, nr. 2 (88).

Tema:   ZBURĂTOR ÎN FEBRUARIE

Recital: Gheorghe Dănilă

Intervenții:

Marian Popa: Povestea răzghitului

George Anca: Gitagovinda lui Jayadeva

Teatru de poezie: Irina Velcescu, Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Sorin Stratilat, Gabriela Tănase, Vali Pena, Doina Ghițescu, Liliana Popa, Ștefan Opreanu

Lansare:

Pranb Mukherjee: Rostiri (sub tipar la Bibliotheca)

Coordonator: Dr  George Anca

DANTE

Qui si forma un amore

Dell’invisibile Dio.

L’alma non vede, non sente,

Che dispiacele ogni rio.

O miracolo infinito

Farsi inferno celestío!

Prorompe amor frenesío

Piange la vita passata.

SHAKESPEARE

"Why, what's the matter,

That you have such a February face,

So full of frost, of storm and cloudiness?"

HUGO

...Mais tu ne veux pas qu’on te voie ;

Tu viens et tu fuis tour à tour ;

Tu ne veux pas te nommer joie,

Ayant dit : Je m’appelle amour...

ION  HELIADE  RĂDULESCU

Zburătorul

“Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,

Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine!

Îmi cere… nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;

Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,

În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,

Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,

Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,

Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, – pe frunte, ce sudoare!

Obrajii… unul arde şi altul mi-a răcit!

Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;

În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător.

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;

Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;

Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;

Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară

S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,

Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,

Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,

La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;

Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,

Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,

Şi parc-aştept… pe cine? şi pare c-a sosit.

Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,

Şi nu soseşte nimeni!… Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,

Când pleopul a sa frunză o tremură uşor

Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,

Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,

Mă sperii, dar îmi place – prin vine un fior

Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,

Sunt eu, viu să te mângâi…” Dar e un vânt uşor!

Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător!

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor”.

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul

Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;

Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,

Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serei şi soarele sfinţise;

A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,

În gemete de mumă viţeii lor striga;

Vibra al serei aer de tauri grea murmură;

Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână

Începe să s-audă ca şoaptă în susur,

Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână

Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.

Încep a luci stele rând una câte una

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,

Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte

Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,

Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Veşmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei

Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:

Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,

Şi apele dorm duse, şi morele au stat.

……………………………………………………………

“Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?

Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?

Or e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,

Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!

Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!

Închină-te, surato! – Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,

Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine

Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine

N-au nici un pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica

Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit

Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:

Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură

Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,

Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,

Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!”

(1844)

MIHAI EMINESCU

Călin

frunzele colindã,

Sun-un grier sub o grindã,

Vântul jalnic bate-n geamuri

Cu o mânã tremurândã,

Iarã tu la gura sobei

Stai ca somnul sã te prindã.

Ce tresari din vis deodatã?

Tu auzi pãsind în tindã --

E iubitul care vine

De mijloc sã te cuprindã

Si în fata ta frumoasã

O sã tie o oglindã,

Sã te vezi pe tine însãti

Visãtoare, surâzândã.

I.

Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,

Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic

S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;

De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .

Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.

Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;

Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ

Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi

Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit

Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.

Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,

Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;

Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,

Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.

Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,

A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;

Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,

Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.

Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;

Înecatã de luminã e întinsã în crivat.

Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri

Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;

Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã

Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.

Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,

Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,

Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,

Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;

Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,

Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;

De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,

A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,

Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;

Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe

Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;

A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,

Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.

El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,

Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic

S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.

II.

Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,

Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --

Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :

- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".

III.

Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --

Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,

Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,

Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.

Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,

Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,

Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume

Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:

Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã

Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.

Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,

Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !

Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare

Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?

"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,

Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.

Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi

Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz

Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,

Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.

Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --

Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?

Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,

E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.

Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --

Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,

Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"

IV

Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.

Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;

Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,

Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :

-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,

Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc

Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,

Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.

O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,

Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"

El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,

Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :

-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres

Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.

Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,

Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,

Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,

Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri

Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele

Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;

Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,

Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,

Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,

Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.

Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã

Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"

Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,

Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;

Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,

Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,

Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,

Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.

V.

S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr

Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.

Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,

Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.

Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,

Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;

Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,

Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,

Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos

Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.

Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,

Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.

Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint

Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;

Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;

N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,

Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu

Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;

Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,

Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?

Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,

Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;

Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,

Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!

Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar

S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?

Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,

Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !

VI

O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,

Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.

Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,

Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?

Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?

Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !

Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi

În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.

În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,

Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.

VII

Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã

Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,

Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate

Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.

De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,

Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,

Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --

Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.

Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?

Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.

Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,

S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !

Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ

Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.

-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"

-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;

Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?

'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."

Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,

Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.

Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,

Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;

Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,

Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;

Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,

În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;

Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac

Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;

Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã

Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;

Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi

Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ

Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,

Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.

O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie

Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.

Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã

În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.

El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,

O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,

Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,

Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,

Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,

Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.

El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,

Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.

Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,

Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,

S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,

Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.

El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,

Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale

Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,

Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.

VIII

De treci codri de aramã, de departe vezi albind

S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.

Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,

Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;

Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,

Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.

Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint

Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;

Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,

Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,

Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,

În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.

Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,

Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare

A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.

Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,

Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,

Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese

Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;

Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,

Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.

Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,

El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;

Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf

Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...

Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,

Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.

Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,

Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;

La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,

Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.

Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,

Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.

Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã

Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.

Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,

Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.

Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?

Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,

Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,

Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.

Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,

Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;

Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,

Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.

Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,

Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;

În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec

Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;

O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,

Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;

Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,

Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.

Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,

Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.

Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,

Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;

El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :

- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi".

GEORGE  COȘBUC

Crăiasa zânelor

Orcanul însuşi stă domol

Şi-n gânduri dulci se pierde,

Când zânele cu pieptul gol

Răsar pe lunca verde.

Uşoare, ca de neguri, fug

Prin liniştea adâncă,

Obrajii lor, ca flori de rug,

Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit

Aprins lucind ca focul

Palatul lor? Împrejmuit

Cu zid d-argint e locul:

Acolo ele-n veci nu mor

Şi vara-n veci nu moare,

Iar ele-şi au crăiasa lor

Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!

Dar într-o zi, la poartă,

Bătu, de drumul greu şi lung,

Slăbită şi mai moartă,

O fată de-mpărat, cerând

Un loc de mas, sărmana,

Şi se ruga milos de blând,

- "Şi cum te cheamă?î - "Anaî.

- "Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;

Acest drept al meu nu e.

Crăiasei noastre am să-i spui

Să vie să-ţi descuie.

P-un nor de aur lunecând

A zânelor crăiasă

Venea cu părul râurând,

Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald

S-ascunde, nu s-ascunde,

Străbaţi cu ochii viul cald

Al formelor rotunde.

Ard flacări ochii ei crăieşti

Cum stă la zid plecată;

- "Descui. Dar eu mă tem că eşti

Fecior!î - "Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost

Trăia cu ele soră.

Dar într-o zi a fost ce-a fost

Că nu s-a duc la horă

Şi-având inel, ea se juca

Stând singură-ntr-o vale:

Pe-acolo doamna se plimba

Şi-a dat de Ana-n cale.

- "Ce ai tu, Ano?î - "Uite ce-i!

Crăiasa schimbă feţe,

Că n-a văzut în viaţa ei

Inel, şi ce mândreţe!

Din piatra tronului din rai

Cioplit în flori măiestre,

El singur unui fiu de crai

D-ajuns i-ar fi fost zestre.

- "Şi cum îi zici?î - "Inel îi zic!

Pe degetul suleget

Al zânei pus, pe cel mai mic,

Crescut părea pe deget.

- "O, dă-mi-l mie!î drăgălaş

Se roagă ea-mbătată.

- "Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi

Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei

Cu grabă se-nvoieşte:

- "Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?

Şi pieptul Anei creşte,

Şi cum întinde braţul drept

Mai viu îi bate pieptul

Şi tremură, strângând la piept

Pe doamnă-sa cu dreptul.

- "Atâta ce-i?î - "Dar m-a durut!

Să nu pui mâna stângă!

Şi-n urmă zâna s-a zbătut

Că prea mult vrea s-o strângă.

Aşa fac şi copiii-n joc

Când nu-şi înţeleg vrerea,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari

De pom cu floarea albă,

Făcea, având mărgăritari,

Dintr-înşii Ana salbă.

Crăiasa vine iar. Zărind

Frumoasa jucărie,

Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind

Să aib-acea mândrie.

- "Ce-i asta?î - "Salbă!î Ard răzleţ

Mărgeanuri roşii-n pară,

Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ

Al salbei, dând o ţară.

- "Şi cui o dai tu?î pătimaş

Zâmbind crăiasa-ngână:

- "Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi

Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,

Ori poate flori şi fluturi,

Dar pentru salbă i-ar fi dat

Şi-o sută de săruturi.

Aşa fac doi coii în joc,

Când nu-nţeleg ce-i jocul,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac

Copila, ca-n oglindă,

Cerca şi nu putea pe plac

Un brâu pe trup să-şi prindă.

Crăiasa vine iar. Grăbit

S-a-ncins atunci crăiasa,

Şi cât de strâns i s-a lipit

De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac

Că strânsă-i stă mai bine;

Rotunde, ca un cap de mac,

Stau sânurile pline,

Mai naltă pare, şi-n umblat

Mlădie ca o vargă,

Ea simte cât de rău i-a stat

În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci

La brâu sălbatici cată.

- "Ţi-l dau, cu tine de mă culci

Alăturea o dată!

- "Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei

Altce, că am eu multe!

- "Nu vreu!î Şi-n urmă asta ce-i?

De ce să n-o asculte?

*

Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată,

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el

Ce trist crăiasa plânge!

Cu mâna ei cea cu inel

Rupându-şi salba, strânge

Genunchii lui, ea stă-n genunchi!

Şi brâul şi-l dezleagă,

Şi păru-i desfăcut mănunchi

Îi umple faţa-ntreagă.

- "Eu toate, toate le-am pierdut!

Şi Dumnezeu mă piardă

Din ochii lui, că te-am crezut!

El râde şi-o dezmiardă:

- "Acum nu-i timp să te boceşti;

Tu vii cu mine-acasă;

Crăiasă dacă nu mai eşti,

Vei fi împărăteasă!

ALEXANDRU  MACEDONSKI

Noaptea de februarie

I

Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos și crud

Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud

Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate

Nenorocitele ființe ce se numesc: prostituate.

Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare

Să uiți că mumă ți-e femeia și că în pântec te-a purtat,

Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare

Precum se pune un stigmat.

Și câtă osebire este între amor și infamie,

Între cădere și cădere, sau sărutări, și sărutări...

De-o parte, tainică plăcere ce se-nfășoară-n poezie,

De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.

O! și cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite

Care nu pot ca să aibă nici voință de-un minut,

Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbușite,

Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;

Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,

Nededate încă bine cu mârșavul povârniș;

Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,

Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriș...

Lacrimi?... Nu mai știu să plângă de o vreme-ndelungată...

Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plâng...

Lacrimile nu dau pâine, și nici jimbla cea uscată

Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng.

A! Civilizare! Secol de progres și industrie,

Ai mașini de aburi duse, și cu trăsnetul te joci,

Secol plin de prevedere, secol de filantropie,

Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,

Împărat atotputernic, pe uscat ca și pe valuri,

Îți îndeplinești menirea și nu am de zis nimic,

Dai femeilor calvaruri și poeților spitaluri,

Secol de filantropie, cine zice că ești mic?

II

Viscolea cumplit afară și era o noapte sumbră,

Se ghiceau, plutind prin colțuri, bestiale năzuinți,

Ș-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră

Ca o tânără femeie ce-și arată albii dinți.

Scaune și canapele având droturi sfărâmate

Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,

Dau afară-n șomâldoace, dintre pânteci scufundate,

Câlțul obosit de slujba unui loc neodihnit.

În pereți, vreo două cadre de femei în pielea goală,

Ca în piepturi să deștepte a dorințelor răscoală,

Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,

Mute între ele, însă, vorbărețe dacă vii...

Ele toate poartă-n față ca pecetie cumplită

Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...

O femeie mai bătrână le dezmiardă părintește --

Lina este deocamdată mai frumoasă, — ș-o iubește

Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...

Însă nu disprețuiește nici pe Mimi — o nebună

Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...

Nici pe Liza, nici pe Mița, nici pe Ana — unguroaică

Care poartă sânge roșu sub o piele de nemțoaică.

Toate fetele sunt bune, și a cărnii exploatare

Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.

III

Zoe — fată mai brunetă — la fereastră alergase...

Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoței,

Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,

Și intrară în odaie câțiva tineri derbedei

Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de școală,

Care încă nu-nsemnase pe a vieții sale coală

Cu condeiul voluptății vorba magică „Amor".

Mai frumos ca sfântul Gheorghe, își da aere viteje...

Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,

El, roșind ca o cireașă, se făcea-ntreprinzător,

Și cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,

Și cu ochii mari și negri ce cătau în ochii lui,

Îi părea cum că odaia se-nvârtește, și, în fine,

Lesne poți să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.

Unul câte unul, dânșii, câte patru, dispărură

În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,

Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieștecare

Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.

Câte patru, și sunt tineri! Câte patru, și din ei

Ce-și prostituie junețea la pierdutele femei,

Cangrenându-și corp și suflet cu o minte neînțeleaptă,

Se va naște viitorul, și posteritatea dreaptă.

IV

Dar din trei, uitate-n jețuri, cea mai tânără-adormise,

Însă somnu-nseninase chipul veșted și-ncruntat,

Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,

Când copilul dinăuntru ieși palid, dar bărbat...

O mândrie triumfală corona frumoasa-i față,

Și din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,

S-ar fi zis, de orișicine, preursirea că-l răsfață

Și că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,

Că degrabă câștigat-a vreo victorie-nsemnată,

Că de groaza lui dușmanii au dosit-o ca mișei...

Nu! Victoria cea mare, bătălia câștigată

Nu este decât podoaba tinereții, dezbrăcată

Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.

Mai veni puțin la urmă un bătrân uitat de vreme,

Rămășița lui de zile ca să-și dea mai iute-n jaf

Pătrundea, voios și sprinten, fără s-aibă a se teme,

Căci izbânda bărbăției și-o găsise într-un praf.

Mai veni și o ființă cu privirile în ceață,

Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,

Ca să-ți iei cu nepăsare lingurița de dulceață

Și să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.

Mai veniră... — nesfârșită ar putea ca să ajungă

Lista celor care intră, lista celor care ies...

Primăvara, ziua crește, însă noaptea e tot lungă

Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.

O! și cugetând că, poate, înjositele ființe,

Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,

Ar fi mame, coronate cu speranțe și credințe,

Iar nu frunze tăvălite într-al uliței canal.

O! și cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume

Inimi pline de iubire să le țină loc de mume,

Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,

Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,

Cu povețile-nțelepte din risipa-i de cuvinte,

Spuneți-mi, e cu putință să te-oprești să nu blestemi?

V

Lumânările scăzute șovăiau — și prin odaie

Focul ce murea în sobă c-o albastră vâlvătaie

Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.

Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...

Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate --

Și va trebui, atuncea, ca să-și facă rândul ei.

Încă-n floarea vieții sale, ea ce este mai trecută,

Este însă osândită ca să fie mai pierdută,

Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvânt...

O țineau de milă, poate, sub acel coperământ,

Și când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,

Pe tăblițele pierzării să înscrie nume noi,

Mila, într-o dimineață, te căiește, și oftează,

Dar te ia frumos de mână, și te-aruncă în noroi.

Ea știa prea bine aceasta, și supusă la poruncă

Își urma osânda vieții într-a vițiului muncă,

Iar Frineie, despletită, își făcea un piedestal

Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,

Și din tot ce îngrozește, și din tot ce e în stare

Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,

Sau să facă să tresară patimile-n amorțire

Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,

A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.

Însăși fetele pieirei o priveau cu îngrozire,

Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,

Nevorbindu-i timp de ore, și de zile, și de luni;

Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...

Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs și-atuncea încă...

Inima i se schimbase în prăpastie adâncă,

Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar.

Și din care nu reurcă nici răsunetul afar'.

Unde se gândește, însă, stând în jețul ei trântită?...

Fața ei odată mută e acuma-nsuflețită...

Iat-o... Pare că vorbește făr-a zice un cuvânt...

Pare c-o-nfășoară vălul unei creșteri îngrijite...

Pare-a nu mai fi femeia cu simțirile tâmpite

Și c-a tresărit cenușa într-al inimii mormânt.

Care vis o nălucește?... Care înger o însuflă?

Iat-o... Se ridică, umblă... — pe când vântul care suflă

Bate-n geamuri, bate tare, și le zguduie cumplit...

Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată...

Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,

Spre clavirul ce-i zâmbește printre fildeșu-nvechit.

Degetele-i deșirate calcă clapele sonore...

Armonia se deșteaptă, lenevoasă, la-nceput,

Visătoare ca fecioara cugetând în timp de ore,

La bărbatul ce iubește fără ca să-l fi văzut.

E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...

E murmurul plin de șoapte al pârâului duios...

E o voce ce șoptește, ca să-și uite de durere,

Un refren din câte-un cântec simplu și copilăros.

Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă

De sub degetele albe ce alunecă pe clapă

Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...

E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,

Este dulcea sărutare de pe buza adorată,

Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.

Și cu cât clavirul varsă note mai armonioase,

Cu atâta se fixează ochii ei deschiși și mari

Într-o ceață, pe sub care vede zilele-i frumoase

Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari...

Vede casa-i părintească și cu streșinile-i late

Pe sub care se agață cuiburile dărâmate...

Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;

Mumă-sa-n pridvorul verde o privește cum se joacă,

Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă

La biserica din sat.

Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde

Și aruncă o privire poleită peste unde,

Roata morii se-nvârtește, vântul suflă prin zăvoi,

Turmele de la pășune trec mugind în jos pe vale...

Clopoțeii de la capre zăngănesc voios în cale...

Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.

Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie

Se revarsă în cascade de sub degetele ei,

Și pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,

Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,

Care face să vorbească inima unei femei.

Dreaptă ca o somnambulă, ea lovește-automatic

Fildeșul sau abanosul învechitului clavir,

Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic

Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.

Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!

Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc...

Ea tresare — ea renaște — geme cu accente crude,

Căci și clapele au limbă, căci și clapele vorbesc.

E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...

În prezent, nici chiar nădejdea, viața moartă, și-njosirea...

În trecut, era iubire, erau raze, era trai...

În prezent, ticăloșia; în trecut, un vis de mai.

VI

Începuse, făr' să știe, pe divinul Trovatore,

Operă care vorbește cu poeții-n orice ore,

Și pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte

Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte

Și când Verdi împrumută note de privighetori

Ca să zboare, dus de ele, pân-la cei nemuritori.

Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,

Și pătrunsă de-o simțire dureroasă, dar suavă,

Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc

Din clavir să redeștepte cântecul dumnezeiesc...

Mizerere! Mizerere! Dânsa-n lacrimi izbucnise...

Pe octavele-amuțite mâinile-i încremenise...

Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungați...

Armonie! Limbă sfântă, care e ș-a ta putere

Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere

Chiar din ochii ce de ele se arată mai secați?

Care e ș-a ta putere, tu ce-nsuflețești îndată

Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormântată,

Și aci ne faci să plângem și aci, ca să zâmbim?

Nu ești tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată

Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?

Armonie! Limbă sfântă, limbă plină de simțire,

Tu dai cântecului aripi și-l înalți de la pământ...

Între suflete și ceruri ești trăsura de unire,

Și când nu mai cânți în suflet, omul intră în mormânt.

Ea plângea... Era scăpată... Dar, c-o grea scârțâietură,

Ușa se deschise-atuncea, și-njurând de dumnezei,

Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,

Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...

Toți ne-avem destinu-n lume... El pe-al său, și ea pe-al ei.

http://georgeanca.blogspot.com.au/2017/02/zburator-in-februarie-colocviile-de.html