ALEXANDRU IOAN CUZA-un DESTIN, o CONŞTIINŢĂ, o CRUCE!

ALEXANDRU IOAN CUZA-un DESTIN, o CONŞTIINŢĂ, o CRUCE!

reflectat în viziunea spiritualităţii publicistice a lui Mihail Eminescu

                                                         GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

  

   „Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun.

   Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei,

   prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale

   patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale

   naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din

   Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa.

   Să trăieşti, Măria ta! ”  (MIHAIL KOGĂLNICEANU)

  

   În sânul fiecărei epoci, în pieptul fiecărei generaţii sunt coborârile şi suişurile acelui context social-istoric în care limba, religia, cultura, tradiţia câştigate şi păstrate prin jertfele milenare ale sângelui sfânt, Neamul, Naţiunea, Poporul nu trebuie doar să vieţuiască, ci să rămână cu voia Domnului suverane destinului suzeranităţii lor .

   Gândul, cuvântul, fapta, menirea, năzuinţa, lupta, jertfa, mărturisirea trebuie să aparţină doar Fiinţei Unităţii Naţionale a Românilor-PANROMÂNISMUL.

   Prin Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1821, a încercat instituirea Dreptăţii sociale, astfel ca Patria să devină norodul...,iar Statul să fie românesc şi fiecare liber.

   Revoluţia de la 1848, a încercat să pună lângă libertate şi noţiunea de proprietate, astfel ca pasul următor să uzurpe vasalitatea de sub jugul străin pentru a se putea înfăptui visul măreţ de aur al Unirii Principatelor Române.

   Orchestrarea şi dirijarea Revoluţiei de la 1848 a aparţinut masonilor, printr-o subtilă sugestie s-a indicat în programul revoluţionar din Ţara Românească şi art. 21, care prevedea: „emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.”

   În Ţara lui Ştefan cel Mare programul revoluţionar: „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”  a fost elaborat de boierul-cărturar Mihail Kogălniceanu care, la art. 27, se stipula: „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni.”

    Unitate în cuget, în idei, în simţire, în credinţă, în dreptate, în faptă, în mărturisire, în dorinţă politică, pentru ca toţi românii să devină Fiinţa naţiei creştine româneşti al cărei trup politic să fie Statul naţional coslujitor fidel naţiei sale.

   Cauza unităţii unei naţiuni este întotdeauna o cauză sfântă şi se cuvine ca toţi fiii ei să o împărtăşească, ca pe Pâinea cea de toate zilele.

   „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Unitatea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi.” (Nicolae Bălcescu, 65/ II, 107-113)

   După destrămarea idealului politic Daco-România, înfăptuit de Mihai Viteazul, ideea refacerii unităţii politice a Daco-României are o cromatică vlaho-ruso-austriacă. Ţarina Imperiului rus Ecaterina a II-a i-a scris în această privinţă împăratului austro-ungar Iosif al II-lea la 17 Septembrie 1782, în Messager de Vienne:

   „Va trebui cred de a se stabili de mai ’nainte şi pentru totdeauna că între cele trei imperii (cel balcanic cu secundo genitură rusească la Constantinopol, cel rusesc şi cel austriac) va trebui să existe un stat autonom, totdeauna neatîrnat de cele trei împărăţii limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, şi care a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Ţara Românească şi Basarabia sub guvernul unui monarh creştin, aparţinînd ritului ce domneşte în aceste posesiuni şi asupra calităţilor personale şi a devotamentului căruia cele două Curţi imperiale să se poată întemeia pe deplin. E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămîie cu totul neatîrnat şi că nu va putea fi nicînd anexat nici la Austria, nici la Rusia şi asemenea că aceste două imperii nu vor permite nicicînd ca acest stat să fie cîndva supus unei alte puteri.

   Graniţele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate despre partea Poloniei şi Rusiei prin Dnipru şi  Marea Neagră, iar despre Austria prin linia de achiziţiuni pe care le-am garantat M. V. Împ. printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Despre Turcia noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei.” (Apud., Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău, Carte moldovenească-1990, p. 295)

   Iosif al II-lea răspunde că în principiu este de acord, doar că această dorinţă o poate decide numai „soarta armelor.” „La acestea caută să adăugăm că Iosif II avea de gînd a uni acestui stat şi Ardealul, a da în el preponderenţă elementului românesc şi de a-l ţine întreg în atârnare de Austria. Singurul punct care-l supăra era confesiunea greco-orientală a românilor; de acolo încercări de-a cultiva repede poporul şi de a-l apropia de catolicism.” (ibid., p. 296)

   Bogdan Petriceicu Haşdeu, alt mare boier-cărturar, os domnesc, titan al enciclopediei şi rafinat condeier al publicisticii româneşti, cercetând direct în Colecţia legilor ruseşti, tomul 18, p. 44, descoperă că de fapt ideea reînfăptuirii Daciei Mari a aparţinut vlaho-dacoromânilor.

    Pe la 1767, Muntenia şi Moldova erau încă sugrumate de jugul grecilor-fanarioţi, iar Ardealul gemea sub biciul habsburgic care le sfâşia trupul şi viaţa. Sub această povară a deznădăjduirii vlahii s-au orientat spre o mână regală salvatoare, trimiţând soli la Petersburg în susţinerea cerinţei idealului lor.

   „Aşadară mai mulţi locuitori din câteşitrele ţări s-au înţeles unii cu alţii şi, alegând deputaţi, i-au trimis în Rusia la împărăteasa Ecaterina cea Mare, cerând ca ea să le acorde undeva aproape de Kiev un teritoriu întins, unde ei să fundeze o republică românească sub protecţiunea Rusiei, însă cârmuindu-se după legile româneşti, în limba românească şi având magistraţi naţionali români. Între celelalte, articolul 19 din acest act cerea următoarele: <<Rugăm pre înalta graţie imperială ca să ne acorde o diplomă de garanţie; însă numai neamului nostru românesc, sub care se înţeleg locuitorii a câteşitrei principate, anume moldovenii, muntenii şi transilvănenii, popor de o limbă şi o credinţă.>>” (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 134)

   Prin urmare cred că lucrurile s-au desfăşurat sub norma raţionamentului lor: deputaţii vlahilor au venit la Petersburg cu actul propunerii alegerii unui Principat autonom pentru ei, dar frumoasa şi înţeleapta ţarină Ecaterina a II-a, a cântărit îndelung, alegând varianta cea mai bună şi mai nobilă pentru ambele părţi şi s-a pronunţat după cum am văzut în scrisoarea trimisă monarhului Iosif al II-lea.

   Ţarina Ecaterina a II-a, a fost poate cel mai mare monarh pe care l-a avut  Rusia în întreaga ei istorie, demonstrând alături de caracterul de cremene, de natura ei complexă, veselă, veşnic îndrăgostită, veşnic iubitoare de viaţă, suverana artei, culturii şi modernizării urbane, conştientă de regalul ei Destin. Pe lângă această Corolă de calităţi rare, avea şi o extraordinară calitate de adaptare, aşa cum o rezuma prinţul Wiazemski: „Multe lucruri din istoria noastră se pot explica prin faptul că un rus, adică Petru cel Mare, s-a străduit să facă din noi nişte germani, în timp ce o germancă, Ecaterina cea Mare, a vrut să facă din noi ruşi.” (Vladimir Fedorovski, Viaţa Secretă a Ţarinelor. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana-2001, p. 105)

   Procesul de modernizare istorică a societăţii moderne româneşti descende în contextul „renaşterilor”  naţionale privind autodeterminarea şi întregirea etnică.

   Graţie tratatului de la 30 Martie 1856, al Congresului de la Paris s-au pus noile baze ale organizării legislative a Principatelor Române în cele două vestite capitale: Iaşi şi Bucureşti, ambele sub cupola Cetăţii Focşanilor unde s-au îmbrăţişat Muntenia şi Moldova, întru aşezarea fiecărui român în posesia dreptului său legitim garantat, care s-a făcut auzit printr-o dorinţă unanimă în vocile Adunării Ad-hoc. Conferinţele de la Paris nu s-au identificat cu dorinţele Principatelor Române, dar „zarurile fuseseră aruncate” şi oamenii politici români au trecut Rubiconul spre Unire, cu două mari deziderate: unul de excepţie, românesc-Unirea Principatelor sub un Regat Român, altul de inepţie, cosmopolit, ocult: prinţul străin care, a fost amânat până după detronarea Românului Cuza, perioadă ce a culminat cu epoca prea aplecării noastră către străini, exerciţiu de repetaţiune şi astăzi.

 Stindardul Constituţiunii putea aşadar, îmbrăţişa toţi românii din ambele Principate.

   Înainte mergătoare măreţului eveniment al alegerii Domnului Unirii, s-au cernut două profeţii ale unui român iubitor de Moşie, aduse la lumină românilor de unul din numărul foii României din anul 1858:  

   „Cine ni s-a alegi de Domn nu o va gâci strigătul partidelor, ci o vroinţă din sus care, când timpul ei va fi sosit, însufleţi-va inimile deputaţilor prin sloboda-nţălegere şi sfătuire fiecărui dintr-înşii cu ceilalţi ş-a tuturor împreună. Acea voinţă din sus nu va alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor împuindu-se-şi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă, alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu...”

   Şi cea dea doua proorocie, ca toate proorociile s-a împlinit asemeni celei dintâi:

   „... Va muri pentru sine şi pentru rudele sale, pentru prietenii şi cunoştinţele sale, pentru duşmanii şi rău-voitorii de-nainte, va-nvia pentru a se jertfi-n tot ceasul binelui ţărei!”

   Să trăiască Măria Sa Vodă!

   (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 13)

    Dacoromânul are caracteristica sa genetică ancestrală întrupată întru credinţă, omenie, libertate şi adevăr:„Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău-dacă e rău-fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; c’un cuvînt ni se pare că atît calităţile, cît şi defectele românului sînt întregi, neînchircite; el se arată cum este.” (M. Eminescu, Articole politice, Ed. Minerva, Bucureşti-1910, p. 89)

   Clasa politică dominantă în Regatul Român s-a distins prin absoluta ei improductivitate. Dacă mama, ţăranul, meseriaşul, negustorul, învăţătorul, preotul – clasa pozitivă a societăţii prestează munca lor în valoarea beneficiului naţional, avocatul propriului beneficiu, demnitarul propriilor interese, arheologul fără o urmă a descoperirii sale, filologul academician cu o consacrare închipuită sunt angrenaţi doar în tulburare şi dezordine socială, neputând întemeia un stat adevărat naţional.

   „O populaţie flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituţiilor, nu poate reprezinta sentimentul înrădăcinat al ideiei statului, al armoniei şi solidarităţii intereselor naţionale.” (Mihail Eminescu, Opere Complete Colecţia Opera Omnia, Coordonator Gheorghe Buzatu, Tipo Moldova, p. 559)

   Gena politică a roşilor-liberali descende din funesta Dinastie fanariotă, primind parcă testamentar caracterul nemilos de exploatare viscerală a poporului, făcând cu uşurinţă jocul celui ce le aduce foloase şi tot cu uşurinţă debarasându-se apoi de el.

   „... nici cînd roşii n’au venit la putere prin propriile lor forţe, ci totdeauna sub o firmă străină... totdeauna însă ei s’au introdus sub auspiciile şi protecţia unui om de Stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva adunările cărora îşi datorau venirea la putere şi a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpîni absoluţi, necontrolaţi de nimenea.” (Mihail Eminescu, Opere Complete..., p. 560)

   Nenorocirile repetate căzute asupra poporului român sunt puse în scenă de distribuţia intrigilor străine, cu prestarea figurativă a liderilor români politici care acceptă rolul unei politici-economice internaţionale în defavoarea celei naţionale.

   „Partidul roşu din ţara noastră este o creaţiune a politicei străine căci tuturor le trebuia un element incult şi demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mîna pe aceste idei şi le-a exploatat ca un mijloc comun de agitaţie politică contra elementelor sănătoase şi cuminţi ale ţării.”

    (Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău...,  p. 295)

  

   Liderii roşii: C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu şi-au slujit propriile interese, pe cele ale apusenilor, ale oculţilor şi când n-a mai rămas nimic şi pe cele ale românilor.

   Programa politică a lui C. A. Rosetti, agent rus infiltrat în Revoluţia de la 1848,  dictată de „conaţionalii săi transdanubieni”, s-a circumscris unui singur scop: „de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de a exploata, căci libertatea de a munci n’a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdeauna.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 482)

   Desigur şi I. C. Brătianu şcolit la Paris, uns de masonerie a avut şi el rolul său special în Revoluţia de la 1848, apoi în detronarea lui Cuza şi aducerea pe tron a lui Carol Hohenzollern, domnind politic şi economic alături de rege ca un mare Vizir.

   „Sigur d. Brătianu a spus în senat, că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata fără participarea ţării între Berlin şi Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roşiilor o întrebare de existenţă sau de neexistenţă a ţării.” (Mihai Eminescu, Publicistică, op. cit., p. 216)

   Cât de fidel se reflectă astăzi la aproape un veac şi jumătate partidul roşu-liberal din vremea profetului Mihail Eminescu şi partidul domnilor Johannis Werner Klaus şi Ludovic Orban. Deşi par patrioţi ei n-au fost, nu sunt şi nici vor fi. Deşi par campionii anticorupţiei ei au acumulat averi peste averi, dar nu prin muncă, ci prin chibzuinţa afacerilor veroase. Deşi par cu ifose şi aere de carte, ei sunt lipsiţi total de cultură.

   „Arate-ni-se, în adevăr, un învăţat în şirul roşilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un juristconsult? Nu e nici unul... Singura raţiune e incapacitatea fundamentală a roşilor... Ce le lipseşte dar? Totul, afară de număr şi un organizator.” (Mihail Eminescu, Opere Complete..., p. 560)

   Astăzi, „bogaţii” de ei în „intelighentie”, nu au nici număr şi nici organizator măcar.

   Ei reprezintă o formaţiune hibridă, pretinzându-se română, dar ajutaţi de elementul alogen încredinţează puterea străinilor. Naţionalitatea nu aparţine doar limbii, ci în mod expres şi imperios moralei creştine, spiritului-religios şi culturii Naţiunii. „Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.”

  (Mihail Eminescu, Opere Complete..., p. 575)

   În perioada domniilor demnilor Voievozi, a lungii Dinastii voievodale, Geniul românesc era parte integrantă, cu o limbă românească literară, cultă, frumoasă şi definitorie a dacoromânismului suveran şi suzeran. „Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă că în limba românească pe vremea lui şi-nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gîndiri cît de înalte şi simţiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei <<pomadate>> au fost curat în dauna limbii noastre.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 79)

  

   Totul se împlinea ca prosperitate şi spirit: populaţie, progres, limbă, religie, cultură.

   Muntenia sub Matei Basarab atinsese 3 milioane de cetăţeni, iar cultura creştină se revărsa bogată şi frumoasă peste marginile ţării. Misiunea Domnului valah pentru Neamul şi Moşia sa lăsată de Dumenzeu, Dacilor era conştientă şi asumată: „Doamne!-veniră străinii în moşia noastră şi’şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri... oameni străini nouă, nu cu legea (religia) şi cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele.” (Apud., Mihail Eminescu, Opere..., p. 575)

   Distincţia pe care o face Domnul nostru muntean este destul de limpede între „lege” şi „rasă”, între „confesiune” şi naţionalitate!

   Uzurparea Dinastiei voievodale cu ajutor boieresc autohton prin substituirea elementului străin, samavolnic, fanariot a strivit totul: aristocraţia românească, populaţia, bunăstarea, tradiţia, rânduiala, cultura. „În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării româneşti scade la 700.000, şi aceasta într’o mizerie ne mai auzită.” (Mihail Eminescu, Opere..., p. 575)

   După pedeapsa jugului secular al grecilor-fanarioţi, Domnul din Cer S-a îndurat şi ne-a trimis pe Domnul Tudor, cu pandurii şi cu revoluţia dreptăţii sociale, sub care: „populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de două-zeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti, etc.,...progresul real şi repede al rasei române o face matură pentru unire... Se va observa că în timpul de la 1821-1866, se tipăreau şi se citeau cărţi, că rasa română este cea setoasă de cunoştinţe şi capabilă de a pricepe adevărul. Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700-1821. Populaţia autochtonă scade şi sărăceşte; cărţi nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române n’are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul... Un adevărat sediment de pungaşi şi de cocote. ” (Mihail Eminescu, Opere..., p. 575-576)

     Ţăranul român valah a rămas reprezentantul muncii lui cinstite şi harnice cu rădăcinile adânc înfipte în Tradiţia strămoşească, în credinţa creştin-ortodoxă, în moşioara sau bucăţica lui de pământ. El nu şi-a dorit mai mult, decât focul în vatră, icoana pe perete, crucea încrustată în pâine, în port, casa doldora de copii, iarba verde din curte, un petic de pădure şi un ogor de semănat. Nu râvnea la celălalt!

   Se spune că în vremea domniei marelui Voievod cult Matei Basarab, Vodă nu se ocupa numai de cultură, ctitorii, diplomaţie, ci şi de Moşia cea Mare a Ţării, nelăsând străinul să devină stăpân în Patrie lui, dându-se pildă de adevărat Stăpân: „care, dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numai decît banii din pungă şi i-o răscumpăra numaidecît, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.”

 (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 216)

   Ţăranul nostru n-a căutat în altă parte decât la vatra lui şi la cea a Neamului. El n-a umblat decât în portul regal naţional mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Sale în graiul dulce şi sfânt al limbii dacoromâne pe care a cântat-o cu sufletul său frumos pururea.

   După ce ţăranii au scăpat rupţi, sfâşiaţi, sfârtecaţi, împuţinaţi din luptele cu vrăjmaşii străini, au ajuns ca vita de povară, de jug sub greul car al roşilor, care după ce le-a luat şi puţinul ce le-a mai rămas, le-a strâmbat credinţa şi le-a stâlcit limba noastră sacră cu păsăreasca lor răpitoare, cu croncănitul unei sintaxe cosmopolite.

   „Niţică franţuzească învăţată de la vr’un coiffeur sau de la v’ro guvernantă, rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrisuri beletristice asupra Statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de Stat şi de la cari am putea jura, că n’am auzit nici cînd un contra-argument serios la vr’una din întâmpinările noastre. Sofisme (deşertăciuni n.a.) cîte vreţi. Panglicării retorice, generealizări de ceea ce s’a susţinut în parte, strîmbări a tezelor ce s’a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d’astea cîte vreţi. Nici odată, dar nici odată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr.” (Mihail Eminescu, Opere..., p. 572)

  

   Voievodului Grigorie Ghica, care făcuse din Iaşi capitala culturii, adunase în jurul său ilustre personalităţi: Alecsandri, Ioan Ghica, Hurmuzachi, Kogălniceanu, Laurian, Mavrogheni, Negri, Panu, Ralet, Sturza ş.a., fiind un înflăcărat militant al Unirii.

  „Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât şi al tuturor ideilor de reformă politică şi socială, l-a proclamat în Ad-hoc <<marele om al României>>.” (Eminescu, Opere VII. Publicistică. Coordonator ediţie: acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, p. 347)

   Cei doi fii-prinţi ai Voievodului Ghica, Ioan, general de divizie, deputat în Adunarea Ad-hoc şi Constantin consilier la Curtea de Casaţie au votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Unirii Principatelor Române. Ioan a primit demnităţile Afacerilor străine, a Ministerului de război, a elaborat alături de C. Negri proiectul secularizării averilor mănăstirilor patronate de greci, iar după alungarea lui Cuza a devenit vicepreşedinte al Constituantei. Ca ambasador la Viena, Constantinopol şi la Sankt-Petersburg a pus mai presus de toate, de viaţă, de familie, prestigiul României sale dragi şi frumoase.

   Faţă de poporul român, respectiv de ţăranul român smerit aşezat în firea lui şi prea cuminte rânduit de Creator, n-a prea cutezat nimeni să-l restitue dreptăţii creştine din sfera politicului, afară doar de – „singurele reforme mai mult sau mai puţin priitoare treptei ţărăneşti le-a făcut un domn absolutist, Cuza-Vodă, Dumnezeu să-l ierte!” 

   (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 201)

   După anul revoluţionar 1848, liberalii-roşii prin fraze pretinse patriotice s-au erijat în revoluţionari, în formatori de epocă. În perioada mandatului lui Cuza Vodă, roşii au stat pe tuşă, până când le-a reuşit lovitura de stat de la 1866, când l-au substituit pe Domnul pământean cu un principe străin, acaparând capitalul realizat sub Cuza, la reuşita cărora, ruşinoasă şi laşă au contribuit şi parte a conservatorilor.

   Din vremea Voievodului favorabil Unirii Grigore Ghica, în sânul conservatorilor s-a născut partidul unionist, care a favorizat alcătuirea divanului Ad-hoc, care după unire s-au identificat cu năzuinţele tradiţionale ale poporului român.

   Primejdiile cele mari, nenorocirile grele s-au abătut atunci când grindina şi furtuna au căzut în interiorul ţării, provocând marile avalanşe distrugătoare ale străinilor.

   Superficialitatea, pasivitatea, uşurinţa, nesocotinţa, reaua credinţă, falsa religiozitate, absenţa majoră a moralei, a culturii, toate aceste stări nefireşti cuibărite în sânul poporului, marcate de micimea inşilor politici provoacă astfel marea Dramă şi profunda Tragedie ce covârşesc un popor cu o natură creştină, omenoasă, demnă, eroică, martirică, darnică şi mult prea iertătoare.

   Misiunea unui stat naţional într-o societate modernă creştină trebuie să ţină cont permanent de însuşirile caracteristice tradiţionale, milenare ale Neamului.

   „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri...Legăturile de sînge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrîurirei pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină buna-credinţă.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău..., p. 213)

   Ideea clară a reunirii ţărilor române în Trunchiul-Mamă Dacia Mare înfăptuită de Mihai Viteazul a fost aprinsă permanent în sânul ţăranului credincios, al clerului, al marilor boieri ai condeiului, foarte puţin în rândul Voievozilor şi deloc în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe.

   Dincolo de graniţă Ideea Unirii a fost sprijinită de împăratul Napoleon al III-lea care, vrând să îndepărteze influenţa rusească din Imperiul Otoman şi să ridice în Orient prestigiul Franţei a sprijinit, dar nu cu multă tărie Unirea Principatelor Române.

   Conflictul între ruşi şi turci s-a declanşat în anul 1853. Trupele ţariste au uitat de voinţa fostei mare suverane Ecaterina cea Mare, din 1782 şi au invadat fără opunerea cuiva ţările române, silind retragerea din scaune a lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica. Salvarea noastră a survenit în urma coaliţiei franco-anglo-piemonteze care au declarat război ruşilor, obligându-i să se retragă din Principatele române.

   Au plecat ruşii de la noi, dar au venit austriecii tot ca invadatori, preocupaţi mult de grija ocrotirii noastre, gândind că vor rămâne până la urmă stăpâni.

   Conflictul militar s-a mutat în Crimeea, unde aceeaşi coaliţie a înfrânt trupele ţariste ocupând Sevastopolul, obligând ruşii să ceară pacea care s-a încheiat la Paris în 1856, patronată de Napoleon al III-lea. Privitor la clauza românilor, Tratatul sublinia următoarele: Sudul Basarabiei-Cahul, Bolgrad şi Ismail revin trupului moldav, Marea Neagră devine neutră, Regulamentul Organic desfiinţat, iar Principatele Moldova şi Ţara Românească rămân sub suzeranitatea otomană, înlăturându-se astfel protectoratul rusesc.

   Împăratul francez a dorit chiar atunci Unirea Principatelor, dar s-a opus diplomatic Austria insinuînd că românii nu vor să se unească. Puterile garante au lăsat ţările valahe pe seama dorinţelor românilor care au fost consultaţi prin adunările Ad-hoc.

   Turcii au numit în Principate doi caimacani: Alexandru Ghica în Muntenia, favorabil Unirii şi Teodor Balş, iar după moartea lui, bulgarul Vogoridi în Moldova, omul austriecilor, înverşunat Unirii, falsificatorul alegerilor privind divanul Ad-hoc moldav.

   Convenţia de la Paris-1858, a pus în balanţă soarta românilor, sprijinitorii Unirii fiind: Franţa, Prusia, Rusia; iar duşmanii Unirii: Anglia, Austria, Turcia. Astfel stând lucrurile s-a convenit că Principatele se pot numi Unite, dar cu doi domni pe viaţă, două capitale, două guverne, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, Principatele rămase tot sub suzeranitatea Porţii şi sub protectoratul Puterilor garante, având în comun legile, o curte de casaţie, o comisie electorală, toate la Focşani.

   UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

   În Moldova trei grupări boiereşti îşi disputau favoritul la domnie: una îl dorea pe fostul domn Mihail Sturza, a doua pe fiul acestuia Grigore Sturza, iar a treia în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri îl susţinea pe boierul de viţă colonelul Cuza, prefect de Covurlui, sub Vogoridi şi vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc în Moldova. La 5 Ianuarie 1859, Adunarea legislativă l-a ales Domn.

   În Muntenia erau de asemenea mai mulţi candidaţi, dar cum favorit era Gheorghe Bibescu-fost Domnitor, s-a amânat alegerea lui în vederea pronunţării Moldovei. Cel care a înclinat balanţa în favoarea alegerii tot a lui Cuza a fost boierul doctor în Drept Vasile Boerescu, un eminent orator al epocii sale, care şi-a electrizat auditoriul:

  „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Au nu suntem toţi români? Au nu avem toţi aceeaşi patrie? Au nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume?... Să ne unim dar toţi asupra principiului de Unire, asupra acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră. Să ne dăm mâna ca fraţii şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi! A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.” (Apud., Gheorghe Adamescu, Elocuenţa română, Ed. Librăriei Alcalay & Co., Bucureşti, f.a., pp. 122-124)

   Lupta pentru întâietatea puterii politice se purta între vechii boieri conservatori ai lui Barbu Catargiu, mare orator, mare patriot dar împotriva împroprietăririi ţăranilor şi roşii-liberali capitalişti conduşi de C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, aserviţi străinilor.

   Conservatorii erau aristocraţi, patrioţi luminaţi, jertfitori pentru ţară, în timp ce roşii-liberali erau iluminaţii care jertfeau ţara pentru scopurile lor cosmopolite.

   Cuza nu-i suporta decât pe ţărani şi tocmai de aceea voia să domnească autoritar.

   Doi ani de zile Cuza a domnit peste cele două ţări valahe, conform Convenţiei de la Paris. Ca să unească cele două ţări într-una singură îi trebuia aprobarea Porţii.

   Inspirat Cuza l-a trimis la Constantinopol pe diplomatul Costache Negri, care a reuşit. Însuşi Cuza l-a vizitat pe sultan în 1861, fiind primit cordial şi cu mari onoruri. Turcii au făcut un pas mai departe convingându-şi aliaţii să accepte şi să respecte Unirea definitivă. Congresul de la Paris-1856, Conferinţa de la Paris-1858 şi Convenţia din 1858, prevedeau în Principate: drepturi politice pentru creştini, iar pentru celelalte culte „dispoziţii legislative.”

   Cuza, deşi a rămas în legalitate faţă de Puterile Garante, cercurile israelite din ţară şi din afară nu l-au iertat, punând şi ele umerii la detronare Domnului Unirii.

   Ca să poată înfăptui reforma agrară, Cuza a trebuit să dea lovitura de stat în 3 Mai 1864, asmuţându-şi mai tare vrăjmăşia duşmanilor politici interni.

   Domnia lui Alexandru Vodă Cuza a fost scurtă, fiindcă duşmanii l-au împuns în coastă tot timpul, pentru că a făcut greşala fatală de a se debarasa de omul cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai folositor lui şi ţării, sfetnicul-prieten Mihail Kogălniceanu, iar ca domnie a fost lipsit de autoritatea unui adevărat suveran.

   (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 292-300)

   Complotul urzit împotriva Domnului pământean ales al Unirii.

   La ţesătura urzelii meschinei uzurpări din luna Mai 1864, s-au ostenit: mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu binecuvântarea, directorul ziarului liberal Românul, politicianul roşu C. A. Rosetti, soţii dr. Lamberti, medicul Mitropoliei, deputatul Panait Balş şi ministrul Constantin Şuţu. Ultimii doi complotişti în cazul reuşitei lovituri, aveau deja în mânecă Asul Chintei roiale: Constantin Şuţu, principe-caimacan de Valahia şi Panait Blaş, principe-caimacan de Moldova.

   Trădarea nu este completă dacă nu participă şi un înalt ierarh ortodox la ea.

   Frământătura Drojdiei iudeo-fariseico-greco-fanariot în rândul Clerului superior ortodox român-ispravnic pe Moşia lui Hristos, a dospit aluatul trădări.

   „D. dr. Lamberti, soţul doamnei Lamberti şi medic al casei sâtei mitropolii, a fost aginte principal al unora, din răi-cetăţeni, cari aveau de scop a aduce prin luptele lor din întru căderea Domnului Alexandru Ioan I, iar prin stăruinţele din afară de a dobândi rumperea Unirii şi numirea d-a dreptul a doi Domni, unul în Bucureşti şi altul la Iaşi.” (Monitorul oficial, 10 Mai 1864)

                          

   Partizan adevărului, spirit franc, dârz, capabil, român, inimos cu ţărani cărora le-a dat a cincea parte din teritoriul ţării: „Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396) 

   Aşadar, în capul lui Cuza au sărit pe rând: israeliţii din lăuntru şi din afară, grecii bizantini, grecii fanarioţi, roşii-liberali şi o parte din uzura conservatorilor.  

   „Monstruoasa coaliţie”: liberalo-conservatoare înzestrată cu ranchiună politică, ranchiună ocultă, orgoliu, laşitate şi trădare şi-a urzit diabolicul complot, reuşit în 11/ 23 Fenruarie 1866: silirea sub ameninţare vitală să abdice; silirea părăsirii ţării, neîngăduirea să mai vină vreodată în ţară, aducerea unui principe străin, „de bună voie şi nesilită de nimeni,” constituind astfel în istoria noastră naţională un „blam politic fără precedent. Beneficiarul, străin, al tronului, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu i-a mai permis niciodată lui Cuza revenirea în ţară, pe pământul căreia poate ar fi dorit să moară. A „îngăduit”, doar, să fie adus în sicriu, de la Heidelberg şi să fie înmormântat la moşia lui, Ruginoasa, în 1873.” (Conf. univ.dr. G. D. Iscru, Istoria Modernă a Româmiei, vol. 2, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-1998, p. 79)

   Prin lovitura de stat „monstruoasa coaliţie” a călcat în picioare voinţa naţiunii, punînd în pericol Statul, Unirea, Românitatea creştină, economia, ţărănimea, comerţul, meseriile tradiţionale şi aducând un surplus de ciocoime, un surplus al datoriei publice, un surplus de exploatare, un surplus de demagogie politică, un surplus de imoralitate în stratul gros al bogaţilor, o infuzie a „plăgii postulantismului”, întreţinerea a 40-50 000 de postulanţi: „boieri noi, săraci, dar fudui şi pretenţioşi”, căţăraţi în spinarea înconvoiată a ţărănimii. (E. A., IX, p. 343)  

   După detronarea lui Vodă Cuza de către liberalii-roşii, cu fiecare clipă, cu fiecare zi, cu fiecare an, pătura ţăranilor, întreaga natură românească prestatoare de bunuri naţionale a devenit sub monarhia străină tot mai asuprită, tot mai apăsată de import.

   „Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n’ar fi izbutit nici când dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n’ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în fruntea-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre domnii cei mai patriotici din câţi au fost vre-odată în ţările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari... Clase numeroase, cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei <<om şi om>>, le-a pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un echivalent al muncii reale şi al câştigului real.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 21-22)

   Fărădelegea complotului din 11 Februarie 1866, s-a impus prin stigmatul celei mai odioase laşităţi politice. Pe obrazul fiecărui Român: soldat, ofiţer, general, ţăran, învăţător, profesor, preot, gânditor, om de cultură vor curge lacrimi de ruşine faţă de crima, fărădelegea, laşitatea, mişelia „monstruoasei coaliţii”, liberalo-conservatoare.

   „Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396)

   Se spune din Bătrâni că suntem ca Neam, ca Naţie, ca Popor o SEMINŢIE a CONTROVERSELOR, a PARADOXULUI, a ANTINOMIILOR: aleşi şi abjecţi, biruitori şi învinşi, credincioşi şi cruzi, divini şi diabolici, erudiţi şi nărozi, frumoşi şi farisei, generoşi şi avari, hotărâţi şi mişei, iubitori şi iude, înălţători şi învinşi, jertfitori şi jalnici, karmici şi atrofiaţi, liberi şi sclavi, martiri şi mişei, nobili şi proletari, ortodocşi şi atei, patrioţi şi apatrizi, răbdători şi aprigi, suverani şi vasali, şoimani şi şovăitori, temerari şi trădători, ţanţoşi şi obedienţi, universali şi uşuratici, verticali şi versatili, walahi şi venetici, ziditori şi uzurpatori.

   Altfel, spus dacoromânii au toate darurile cereşti şi toate deşertăciunile pământeşti!

   „Pe cât de mare fu curajul şi clarviziunea strămoşilor ce înfăptuiră unirea la 1859, alegându-şi Domn pământean pe ALEXANDRU IOAN CUZA, pe atât de inexplicabilă fu acceptarea trădării înfăptuită de inamicii coalizaţi.” (Petru Gheorgheoni, Năzuinţi şi Dejnădejdi. Ed. „Gândirea Românească”, Bucureşti-1993, p. 170)

   Cel mai marcat, îndurerat de acea infamie, de odioasa laşitate a rămas Eminescu.

    [...]„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn...Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul ţării. ” (Timpul, 27 februarie 1882)

 

   Asupra trădătorilor şi laşilor complotişti de la 11 Februarie 1866, împotriva Domnului Unirii, marele poet Vasile Alecsandri a aruncat blestemul său şi al ţării:

   „Blestemul ţării tunând să cadă/ Pe capul vostru nelegiuit.”

   Domnul pământean a domnit conform timpului său între democraţie şi autoritarism.

Poetul, filosoful, profetul Mihail Eminescu l-a cunoscut direct pe Alexandru Cuza la Dobling-Viena, în ultima zi a anului 1869, pe când era la studii universitare în Austria.

   Prin cumnatul lui Cuza, Theodor Rosetti, Eminescu ştia tot ce intenţiona Domnul, diplomaţia sa şi tot ce se năpustea asupra lui din lăuntru şi din afară: înverşunarea roşilor-liberali, ostilitatea Marilor Puteri, care nu-i puteau ierta faptul că Domnitorul român şi boierii săi i-au învins, alegându-l Domn, contrar prevederilor lor, chiar a doua zi după finalizarea Tratatului de la Paris şi mai ales obţinerea suveranităţii absolute în relaţiile interne, dreptul dinastic ereditar ş.a. (E. A., XI, p. 20)

   Clarvăzătorul vremurilor Eminescu, îl considera pe Domnul Cuza, una dintre marile personalităţi emblematice voievodale ale românilor, preţuindu-i măsura domniei: „istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”..., care prin „actele de suveranitate au adus imense foloase materiale şi morale statului.”(E. A., IX, p. 343)

      Micile fapte, ispite omeneşti inerente, nu l-au tras în jos spre cădere pe Cuza Vodă, ci faptele copleşitoare ale înfăptuirilor sale privind modernizarea societăţii româneşti, prin numeroasele sale reforme în: armată, justiţie, administraţie, economie, sănătate, învăţământ, finanţe, presă, împropietărirea a 40.000 de ţărani, Constituţia-Statutul Organic, legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar devenea pentru prima oară gratuit şi obligatoriu, organizarea Curţii de Conturi, propăşirea culturii, extirparea corupţiei, secularizarea averilor bisericeşti străine neamului românesc, recâştigarea autonomiei Bisericii Naţionale, impunerea unei rafinate diplomaţii în plan extern, înfinţarea unei şcoli în Bucureşti pentru Românii din Macedonia şi Pind, intensificarea acţiunii de a înlătura jurisdicţia consulară, sancţionarea politicianismului corupt, laş şi perfid a liberalismului roşu antiromânesc.

   Alexandru Ioan Cuza a privilegiat neamul nostru cu înfiinţarea la Iaşi a primei Universităţi româneşti în Octombrie 1860, spre slava lui şi a românilor.

 

   Ion Ţiriac, marele sportiv, marele antrenor, marele magnat, marele român, care a cinstit România şi tricolorul ei pe întreaga planetă, a bătut timp de 15 ani la porţile străinilor, totuşi încântaţi de năzuinţa sa, apoi la porţile românilor, preşedinţi, premieri, lideri de partid socio-democraţi, roşi-liberali, care au încremenit când braşoveanul de aur le-a propus pe banii, munca, truda şi bucuria sa înfiinţarea unei Mega Universităţi româneşti care, să fie suverană tuturor universităţilor lumii.

   Aşa ceva se întâmplă o dată la 1000 de ani în istorie, şi ei, epigonii, cosmopoliţii, fanarioţii, nedezminţindu-se, rămân duşmanii Neamului nostru creştin ortodox.

   Alţii, precum guvernatorul B.N.R., Isărescu a luat cu japca Arenele Naționale de tenis obligându-l să organizeze turneul București la Budapesta !

   Astăzi în societatea contemporană domneşte ipocrizia, impostura, infantilismul.

   Dacă vine un Român să dăruiască mult Ţării lui este alungat. Dacă vine un străin să ia degeaba ori prin fraudă fiscală sau juridică pământ, provincie, ţară este bine primit!

   Toţi PRIVILEGIAŢII harului întru Hristos şi Neam sunt PROSCRIŞI de politicieni!

   Prin energia, capacitatea, voinţa, iubirea sa de Patrie, Domnul Cuza s-a dorit arbitrul conlucrării între conservatori şi roşii-liberali, înclinând balanţa democraţiei înspre autoritarism, măsură impusă de ordinea şi stabilitatea naţională, de adversităţile „roşilor” aşezate în calea reformelor domneşti.

      Profetul Mihail Eminescu care, s-a născut, a crescut, s-a întărit în lupta demnităţii şi a jertfirii pentru binele poporului său, a văzut în Cuza pe marele Bărbat de Stat, înzestrat cu voinţă, răbdare, inteligenţă, curaj, fermitate, excelent organizator, credinţă, onoare, jertfă, dragoste. Scuturând din temelii moşierimea, Cuza a înlesnit promovarea celei mai numeroase, celei mai reprezentative, celei mai jertfitoare pături a naţiunii, ţărănimea-forţa naţională cea mai productivă.

    

   Marele gânditor şi înţeleptul publicist Mihail Eminescu şi-a folosit Timpul în sprijinul Vremii domniei naţionale a lui Cuza, acuzând însă dur pătura „roşilor”-liberali care boicotau reformele, nesocoteau eforturile de aşezare a stabilizării sociale (cesiunile, desele schimbări de guvern), subminau drepturile Domnului, obligându-l astfel să-şi impună lovitura de stat: „ [... ] este dat a vă rosti dacă ţara trebuie să fie şi în viitor lăsată pradă agitaţiunilor deşerte care de mai mult de 5 ani desconsideră naţiunea, compromite securitatea ei şi împiedică orice progres, [vă este dat-n.n.] de a hotărî dacă naţiunea română este demnă de libertăţile publice cu care am voit şi voiesc a o înzestra şi pe care o majoritate privilegiată i le refuză.” (Monitorul oficial-2 Mai/ 1864)

   Cu spiritul său profund, cu erudiţia sa ce trece dincolo de lucruri, în chipul evidenţei, Gazetarul de Aur-Eminescu nu se aventurează în polemica politică, ci face o distincţie netă între autoritarismul naţional a lui Cuza şi absolutismul liberal al lui Ion C. Brătianu-Vizirul:

   „Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire [...] absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi.” (E. A., XIII, p. 190)

   Nici regele Carol I, adus plocon de Vizirul-Brătianu cu masoneria română dirijată de cea internaţională nu scapă de justiţiarul Eminescu, care punând pe talerele dreptăţii: regimul pământesc al lui Cuza şi cel străin german al lui Carol de Hohenzollern, ultimul înclină balanţa sub greutatea corupţiei: „[...] faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va ’ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor.” (E. A., XIII, p. 279)

  

   Demnitatea comportării Domnului uzurpat de liberali, în exil a fost edificatoare: refuzul de a se alătura opozanţilor lui Carol I, refuzul de a onora cele două mandate de senator de Mehedinţi-semn al preţuirii sale de către românii de seamă.

   Pentru Eminescu şi pentru posteritatea sănătoasă la minte şi la suflet a naţiunii, Cuza Vodă s-a aşezat în Phanteonul ROMÂNILOR CREŞTINI ORTODOCŞI, ca emblemă de intransigenţă şi model de democraţie autoritară.

   Interzicerea revenirii în ţară în timpul vieţii şi nu după moarte a Domnului pământean Alexandru Ioan Cuza, de către regele străin Carol I este ceva fără precedent care, pur şi simplu te lasă mut, stupefiat, interzis de o atare fără de lege.

   -Cât de mult se aseamănă liderii germani politici între ei!

  ŞI era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre

„S-a aflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cu trenul, pe la Burdujeni... Era vară, cald şi frumos, şi câmpiile numai o verdeaţă...Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări...Am umblat şi eu noaptea două poşte şi m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni...Era atunci într-o Duminică, şi lume de pe lume, norod mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier...Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet, încet, ca la înmormântare...Şi oamenii tăceau cât vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul gol...Trecea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui...Dar în gară la Liteni s-a oprit...Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre...Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrâni, femei,copii, bărbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şi să-l sărute...M-am suit şi eu,-şi l-am văzut cât era de frumos, de voinic, şi tânăr încă...parcă dormea...şi parcă zâmbea, ca atunci, în sara ceea când a stat în faţa vornicului şi a zâmbit...M-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plânge...Şi toţi pe câţi i-a făcut el gospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şi erau acolo-toţi lăcrămau...Şi tot se petrecea lumea, şi-l sărutau şi i se închinau...Şi după aceea iar a pornit trenul acela, cu sicriul, printre ogoarele pline de holde, ogoarele oamenilor, de dânsul dăruite.” (Mihail Sadoveanu, „Cuza Vodă”în „Povestiri de sară”-1910)

   Astăzi ne găsim ca pe vremea uneltitorilor roşii împotriva lui Cuza, cu o Românie a lor, răvăşită de morală, spulberată de sărăcie, lipsită de cultură, absentă de cult, inundată de farisei, plină de obedienţi, de laşi, de trădători, de mişei, de impostori, saturată de minciuni, fărâmiţată de politicianism, impregnată de populism, lipsită de aristocraţia elitelor creştine, de oamenii de caracter, de demnitate, credinţă şi iubire.

  

   O ROMÂNIE LIPSITĂ DE ROMÂNIA!

  Fond de carte bibliofil DUMITRU IONESCU