Prefaţând volumul România sub Imperiul Haosului - GHEORGHE BUZATU CORNELIU BICHINEŢ Coordonatori

A R G U M E N T

  

Prefaţând volumul România sub Imperiul Haosului (1939-1945), apărut în condiţii excepţionale sub egida prestigioasei Case Editoriale R.A.O. (Bucureşti, 2007, 700 p.), am avansat următoarele consideraţii în privinţa valabilităţii şi actualităţii temei asupra căreia îmi îngădui să revin:  „ … Pacea de la 1919 a rezistat exact 20 de ani. Nici o zi în plus ori în minus! Al Doilea Război Mondial, declanşat la 1 septembrie 1939, a beneficiat – dacă s-ar putea spune astfel – de o sumă de premise care, în 1936-1939, s-au aglomerat de o manieră alarmantă, vecină cu insuportabilitatea. În context, un fapt esenţial - la 23 august 1939 - Pactul Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov a pus capăt la toate şi a deschis irevocabil calea războiului. 

Dar, ceea ce a fost cel mai tragic, Pactul cuprindea un Protocol secret, care punea în discuţie situaţia unor state suverane şi independente din Europa Est-Centrală, între ele şi România. Astfel că, deşi războiul nu începuse, dar splendorile şi mizeriile s-au făcut în modul cel mai dramatic resimţite pe seama României. Şi nu numai pentru ea. Rezultatul? Războiul s-a dovedit, dacă mai era necesar, un dezastru pentru numeroase state şi popoare, după cum şi Pacea ce avea să rezulte la 1946-1947. În acest fel, s-au adeverit, o dată în plus, fiind preferabil să survină contrariul, cuvintele lui N. Iorga (Pacea are atâta preţ cât războiul din care a ieşit). Ceea ce trebuie subliniat, în chip special, rezidă în realitatea tragică că, într-o măsură sporită în raport cu leatul 1914, anul 1939 a inaugurat, în istoria europeană şi mondială, epoca haosului. Cu toate că, potrivit unor reputaţi istorici, 1914 şi 1939 pot fi incluşi în aceeaşi serie, ambele conflicte mondiale putând fi contopite într-unul singur, rezultând, fără pretenţii, un al doilea război de 30 de ani (1914-1945), iar, dacă avem în vedere că marele conflict din 19391945 şi întregul lui cortegiu de consecinţe nu s-a încheiat nicidecum odată cu capitularea Italiei, Germaniei, Japoniei şi a aliaţilor lor (inclusiv România), ele afectând şi azi evoluţiile internaţionale, atunci, mai mult decât sigur, am putea vorbi chiar de ... UN NOU RĂZBOI DE O SUTĂ DE ANI! Ne situăm, prin urmare, în plină domnie a Haosului, care, după o serie de episoade post-1945 (Războiul Rece, Războaiele din Coreea şi Vietnam, Criza Rachetelor, Războaiele din Orientul Apropiat şi Mijlociu, Războaiele din Algeria, Maldive, Afganistan, Cecenia şi Transnistria, Războiul General – în plină desfăşurare şi actualitate - împotriva Terorismului  etc. etc.), s-a instalat şi copleşeşte deja planeta. Ca o dovadă, în anii din urmă, D-l Alai Joxe, de la Şcoala de Înalte Studii de Ştiinţe Sociale din Paris, a lansat, simultan în Franţa şi SUA, provocatorul şi excelentul eseu intitulat Imperiul Haosului (apărut, imediat după aceea, adică în 2003, şi la Bucureşti). Violenţa – observa profesorul francez, fiul cunoscutului fost colaborator al lui Charles de Gaulle – a devenit deja globală, ―barbaria‖ războaielor ante -90 extinzându-se peste limitele admisibilului, devenind de-acum predictibil că “se poate şi mai rău: totul e posibil”, de vreme ce lumea a intrat într-un “ciclu fără speranţă” (cf. Alain Joxe, Imperiul haosului, traducere, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 18-19, 209-210). În acelaşi context, britanicul Robert Cooper, concomitent cu Alain Joxe, a descoperit, fără putinţa de a fi combătut, că “trăim într-o lume plină de pericole care cu siguranţă se vor amplifica. Pericolele îngemănate reprezentate de terorism şi armele de distrugere în masă ne pun în faţa unui mediu de securitate modificat în mod radical. Conflictele vor produce pierderi mai mari decât până acum. Este esenţial să începem să căutăm soluţii atât la problemele noastre, cât şi la problemele altora. În trecut, era suficient ca o naţiune să aibă grijă exclusiv de ea. Acest lucru nu mai este valabil şi azi. Într-o eră a globalizării, nici o ţară nu mai poate fi o <<insulă>>”. Ce este de făcut – se întreabă britanicul. Pentru unii, observă el, ne-ar subjuga visul, care “a rămas moştenire de la o generaţie anterioară. El se bazează pe premisa că statelenaţiune sunt fundamental periculoase şi că singura cale de a anihila anarhia dintre naţiuni este aceea de a impune o structură hegemonică. Este foarte curios că acum, când statul-naţiune a fost transformat într-o structură paşnică şi civilizată, şi mai bine adaptată condiţiilor lumii de azi, există încă unii care doresc înlocuirea sa printr-o structuri şi mai demodată. Dacă statul-naţiune reprezintă o problemă majoră, atunci cu siguranţă supra-statul nu reprezintă o soluţie”; oricum, avem toate motivele să fim îngrijoraţi, întrucât “secolul în care tocmai am intrat riscă să fie deturnat din nou de anarhie şi tehnologie. Aceşti doi mari distrugători ai istoriei s-ar putea susţine reciproc. Şi există suficient potenţial rămas din secolele precedente sub formă naţională, ideologică şi religioasă, în aşa fel încât să apară iar contextul necesar distrugerii (subl. ns.)” (cf. Robert Cooper, Destrămarea naţiunilor. Ordine şi haos în secolul XXI, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, passim). Mai cu seamă că, după cum sublinia la 12 ianuarie 2007 prestigiosul ―The Financial Times‖, S. U. A., unica superputere a lumii în momentul de faţă, nu mai exportă bunăstare şi democraţie, ci, predominant, haosul ...   În mod sigur, optând pentru România sub Imperiul Haosului (19391945) am fost influenţat de vigoarea şi logica argumentelor lui Pamfil Şeicaru, cel mai mare dintre ziariştii români ai veacului trecut. Având în seamă că, oriunde şi oricum, evenimentele trebuie examinate şi expuse cu obiectivitate în înlănţuirea lor cauzală, trebuie să admitem că, dacă la început a fost Pactul Hitler-Stalin şi protocolul său secret (articolul 3), din acestea au rezultat în chip logic şi necesar, la 26-27 iunie 1940 notele ultimative ale URSS succedate, din partea României, de evacuările Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, apoi de subscrierea dictatelor de la Viena (30 august 1940) şi Craiova (7 septembrie 1940). România Mare a eşuat, iar Războiul Refacerii Unităţii Naţionale, care i-a urmat, a fost stăvilit, urmare a capitulării şi trădării de la 23 august 1944, când – considera Pamfil Şeicaru (1950) – ―Statul român s-a prăbuşit”. Şi, tot pe atunci, el observa că România se dovedise în general după Primul Război Mondial un factor neglijabil al oricărei ―politici de insurecţie împotriva geografiei şi a istoriei, politică iniţiată de cei care <<jucau cartea rusească>>. Astăzi poporul român expiază concluzia politicii făcute de la 1919 până la 23 august 1944”. Iar, pentru a ne opri aici, acelaşi a reţinut, în cuvinte cumplite, această realitate de forţă şi blestem a evoluţiei noastre contemporane: “Tot ce s-a abătut, după 23 august, asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat” (1952). Tot ce-i posibil ca un atare punct de vedere, expus tranşant, dar cu sinceritate, să-l intrige pe cititor, dar, cu obligativitate, el nu este nici apocaliptic, nici aistoric, cum ar fi putut să se exprime însuşi Pamfil Şeicaru. Şi aceasta pentru simplul motiv că, acolo, în străfunduri, unde se face istoria, cei ―mici‖ – după expresia lui N. Iorga – aveau deja presentimentul dezastrului ce însoţeşte haosul şi care, dacă nu se instalase, oricum se profila. Mă gândesc, în context, la unul dintre cele mai convingătoare exemple ce se pot aduce. Am în vedere scrisoarea unui simplu pensionar, D. Ionescu, din comuna Model, judeţul Ialomiţa, expediată la finele anului 1943 pe numele lui Gheorghe I. Cepoiu din comuna Izvoarele, judeţul Prahova, din care extrag aceste rânduri, ajunse tot pe atunci la cunoştinţa Mareşalului Ion Antonescu, şi anume că: ― ... O să ne mănânce gaia sau uliul de la Răsărit, şi pe noi, şi pe toate ţările din Balcani. După război va face din această ţărişoară un imperiu nou, dându-i altă denumire şi altă credinţă, care nu va fi nici bolşevică, nici catolică. Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele noastre. Bisericile sunt goale şi cârciumile sunt pline, pe când la ruşi contrariu, căci le-a dat voie Episcopul din Moscova (sic!) ca în toate bisericile să facă rugăciuni şi te-deum-uri pentru biruinţă ...‖ (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 438/1943, f. 284). Era, atunci, Haosul ori, doar, preludiul Haosului actual? După cum constatăm, nu-i de loc imposibil să detectăm ceea ce realmente s-a întâmplat, dar este exclus să prevedem CE VA FI? Astfel că devine preferabil, din toate punctele de vedere, să aflăm, cel puţin, graţie unor documente fundamentale descoperite în arhivele interne şi străine (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Federaţia Rusă), în marea lor majoritate inedite dar interesând România, CE A FOST? Fără îndoială, nu are rost să detaliem, acum şi aici, DE CE? Fie numai şi pentru motivul, determinant, că, probabil,  DINTRU ÎNCEPUT A FOST ... SFÂRŞITUL! DE CE – mă întreb – nu ne-am aventura să descifrăm magistrala Glossă a lui Eminescu: Viitorul şi trecutul// Sunt a filei două feţe, // Vede-n capăt începutul// Cine ştie să le-nveţe [?]‖. După cum se poate lesne constata, într-o perioadă atât de scurtă au survenit şi survin fapte şi elemente atât de evidente care atestă că, realmente, Imperiul Haosului nu numai s-a extins în spaţiu şi în timp, dar a sporit şi în intensitate şi manifestări, din moment ce Programul Globalizării Totale a fost însuşit oficial de către cele mai multe dintre Guvernele Marilor Puteri şi este proclamat deschis ca obiectiv al tendinţelor actuale şi viitoare în cele mai de seamă domenii de activitate. Este motivul esenţial pentru care ne-am hotărât să punem la îndemâna CITITORULUI acest volum colectiv de studii consacrate României sub Imperiul Haosului (1919-1989).

  

Iaşi, 10 ianuarie 2011

DESPRE HAOSUL PLANETAR ACTUAL

GH. BUZATU

Din motive pe care le-am relevat în deschiderea acestui volum, revenim asupra unor însemnări mai vechi privind o carte care, la aproape un deceniu după apariţie, se dovedeşte, totuşi, extreme de actuală. Dacă de cel puţin câteva sute de ani se ştie cu precizie că natura nu face salturi ori că ea are oroare de vid, a trebuit, iată, să intrăm într-un nou mileniu pentru a înţelege un lucru: ceea ce părea imposibil cândva trebuie de-acum să intre în calculele noastre. Nu mai departe decât acum doi ani, apariţia simultană, la Paris şi la New York, a cărţii semnificativ intitulată Imperiul haosului (tradusă, în 2003, în limba română) a pus cu brutalitate problema în atenţia noastră a tuturor. Desfăşurările din actualul război din Irak, care, evident, amintesc tot mai mult de conflictul din Vietnam, ne presează în acest sens. Domnul Alain Joxe, profesor la celebra Şcoală de Înalte Studii şi Ştiinţe Sociale din Paris, fiul lui Louis Joxe, fost ministru al generalului Charles de Gaulle, autorul Imperiului haosului, şi-a propus, deschis, să denunţe ―politica internaţională a S.U.A. ca generatoare a unei lumi a haosului distructiv‖. Aceasta - înaintea evenimentelor din Irak, astfel că, după martie 2003, problemele examinate de universitarul francez câştigă o actualitate stringentă, ne obligă să regândim imaginea ce-o aveam despre complexul relaţiilor internaţionale în ambele etape, ante şi post-război rece. Cartea d-lui Alain Joxe nu este una care se recomandă a fi povestită. Ea trebuie citită şi recitită, dat fiind că, de fiecare dată, aflăm referiri, judecăţi, similitudini şi trimiteri la faptele şi procesele în curs de desfăşurare frapante, deconcertante. În spiritul tradiţiei de excepţie al şcolii pariziene a istoriei relaţiilor internaţionale contemporane (Pierre Renouvin, Maurice Baumont, Henri Michel, Jean-Baptiste Duroselle ş.a.), cartea lui Alain Joxe se impune drept o contribuţie novatoare, care ne determină să stăruim cu maximă atenţie asupra evenimentelor ce intervin, adeseori în cavalcadă, pe arena vieţii internaţionale, cu deosebire în ultima vreme, o dată cu/drept urmare a prăbuşirii sistemului mondial socialist, a încetării ―războiului rece‖ şi a situării S.U.A. pe post de unic lider mondial. Realităţile surprinse sunt crude dar exacte, şi taxate ca atare, în termeni categorici, care pot, cel mai adesea (ori cel mai degrabă) apărea surprinzători şi chiar … anti-americani! Nimic mai puţin adevărat însă dacă-l avem în vedere pe autor, profesor de excepţie, amator de calambururi şi interpret fidel al situaţiilor obiective, care şi-a ales drept motto, dintr-o Elegie celebră de-a lui Goethe, paragraful relativ la disponibilitatea individului de a-şi destăinui misterele vieţii stăpânului său, dar căruia îi refuză hotărât încătuşarea sufletului. Cu referire la trecutul recent, Alain Joxe identifică germenii desfăşurărilor actuale, convins fiind că - în raport cu “barbaria” războaielor angajate înainte de 1990 - “se poate şi mai rău; totul este posibil”. Violenţa a devenit globală, după ce, în chip surprinzător, pe la 1990, coabitau ―lumea liberă‖ şi ―lumea a treia‖ cu ―lumea comunistă‖, fiecare “supunându-se legilor sale, imaginilor sale, minciunilor şi idolilor săi”. În prezent, S.U.A. îşi propun “să impună o lume după placul lor”, o lume a haosului, modelată după competiţia raporturilor de forţă şi care ne îndeamnă … să regretăm (?!) epoca ―războiului rece‖ ce ne apare - aflăm cu stupoare - drept o... “lume ordonată”! S.U.A., Imperiul global, în viziunea lui Alain Joxe, nu preferă ordinea, ci opusul ei. Ele refuză - atenţie, analişti politici! - să-şi asume “astăzi funcţia protectoare faţă de prietenii săi auxiliari sau faţă de supuşi, nu încearcă să cucerească lumea şi să-şi ia asupra lor responsabilitatea faţă de societăţile supuse”, preferând regularizarea dezordinii, prin norme financiare şi expediţii militare. Cititorul poate descoperi plin de surprindere că S.U.A. îşi obligă aliaţii “să-şi manifeste solidaritatea în termeni bizari şi chiar absurzi”. În context, nici problema nr. 1 a momentului, combaterea terorismului, nu se realizează de pe platforma unui adversar, ci a devenit o formă de violenţă politică, care, obligatoriu, se află la originea unor rezistenţe extreme, făcând, astfel, să funcţioneze un “ciclu fără speranţă”. Asemenea ―reacţiilor în lanţ‖, ele nu ar prevesti nimic altceva decât noi riscuri şi degradarea sistemului, cu consecinţe care, mai devreme ori mai târziu, pot scăpa lesne de ―sub control‖. Mai ales că, de exemplu, S.U.A., preocupate să elimine sindromul Vietnamului, sunt tentate după 11 septembrie 2001 mai degrabă de acţiunile de pedepsire a terorismului, iar nu de prevenire a lui. În ce priveşte soluţiile, d-l Joxe se dovedeşte, o dată mai mult, sincer şi tranşant. El află, drept “formă legitimă de rezistenţă” în faţa Dezordinii, Statele, Republicile Uniunii Europene, Franţa în rândul întâi, chemate şi îndemnate să se organizeze şi să se opună Haosului cultivat de Imperiu, a se citi: S.U.A.... Este, evident, o concluzie cu conotaţii politice, mai ales în urma întâmplărilor din/cu Irakul. Dar nu din acest motiv trebuie eliminată din calcul. În fapt, Alain Joxe recunoaşte că încheierea sa echivalează cu un manifest având în seamă speranţa tuturor, mai precis a acelora care - în Vietnam, Chile, Algeria, Cecenia, Africa Neagră ori în fostele republici sovietice etc. etc. - au militat “pentru cauze care păreau pierdute”. În atare condiţii, doar Speranţa - desprindem din finalul excelentului Imperiu al haosului, pe care-l recomandăm cu insistenţă cititorului - ne mai poate salva, şi aceasta pur şi simplu pentru că numai ea, cu siguranţă, ar mai reuşi ceva, mai precis ar “muşca Istoria cu poftă”… Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i cât de acolo prea puţin şi nici chiar imposibil!