ROMÂNII, UN POPOR DE OI?
Motto: „Cred că
principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El
ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi”.
Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei
politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul
român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa
politică sau să tempereze setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează
situaţia generală. Cum să îndrepţi o ţară când cetăţenii ei se gândesc fiecare
la sine şi nu la binele comun?” (Internet)
- UN INTERVIU CU PROFESORUL ION COJA-
- Domnule profesor ION COJA, circulă pe Internet o sumedenie de texte
care propun un portret moral deprimant al poporului român, texte extrem de
critice şi, cel puţin aparent, extrem de lucide, de realiste. Socotiţi,
probabil, că aceste acuzaţii, căci acuzaţii sunt, ar fi nedrepte!
Din fericire pentru poporul român, dar şi pentru autori, aceste
aprecieri sunt greşite. Partea proastă este că, aşa greşite cum sunt, aceste
vorbe aspre şi nedrepte fac serie cu o mulţime de alte vorbe chitit
defăimătoare la adresa românilor, vorbe care, cel puţin în parte, se înscriu în
ultima vreme într-o strategie evidentă de descurajare şi demobilizare a românilor!
Cu siguranţă că majoritatea autorilor de texte critice la adresa românilor nu
participă cu bună ştiinţă la această diversiune! Dar e păcat că, prin
autoritatea lor, oameni care şiau câştigat o binemeritată notorietate, un Dan
Puric sau Florin Constantiniu ori Andrei Pleşu, le oferă, fără voia lor, un gir
nemeritat detractorilor noştri. Detractori năimiţi, profesionişti ai minciunii,
mercenari ai anti-românismului! Postulez: Cei care au conceput cu atâta
pricepere programul de distrugere a economiei româneşti, a statului român, nu
puteau să nu aibă o preocupare similară şi pentru sufletul românesc! Se
lucrează acum intens la demolarea sufletului naţional, comunitar, la
relativizarea valorilor care, de când ne ştim, ne dau încredere şi speranţă! Ne
dau curaj! Ne mobilizează!
- Faptul că asemenea texte zburdă
slobod pe Internet înseamnă că oamenii, tineretul internaut, apreciază aceste
text, se regăsesc în spusele domnilor autori, spuse care nu mai pot fi retrase
din circulaţie. Cel mult pot fi contracarate. Vă ascult! Ce propuneţi? Eu
încerc, mai înainte de orice, să-i înţeleg pe domnii autori. Fireşte, ei
ilustrează perfect dictonul latin qui bene amat, bene castigat! Adică, cine
iubeşte bine, pedepseşte bine, critică cu asprime!... Şi mă întreb, cu toată
sinceritatea – l-am citat pe domnul academician, ce li se poate reproşa
românilor, „poporului român‖, pentru cele petrecute în istoria noastră mai
veche sau mai nouă. Propun să n-o luăm de la Traian şi Decebal, ci de la 22
decembrie 1989! S-o luăm metodic.
Da, cred că
este bine să discutăm despre lucruri bine cunoscut, trăite de cei care ne
citesc! Mai întâi în Decembrie 1989, aşadar, când românul a ieşit în stradă.
Ţin bine minte de ce a ieşit în stradă! Ca să moară într-o luptă complet
inegală, cu nişte adversari nevăzuţi, teribil de bine înarmaţi, iar românaşii
noştri, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale, conform unui model
ancestral de comportament voinicesc, au ieşit la bătaie cu sutele de mii,
dispuşi la orice sacrificiu. Au ieşit să moară, numai ca să dovedească că nu
suntem laşi, aşa cum susţinea de ani de zile Europa Liberă, cum că mămăliga
(românească) n-o să explodeze niciodată!
Românul, după părerea mea, poate mă înşel!, este răbdător şi nu se
revoltă uşor, dar nu din laşitate, cum cred nerozii, sau din teama de moarte,
că ar putea fi ucis, ci mai degrabă din teama de a nu fi pus în situaţia să ia
el viaţa cuiva! Românul lasă să treacă de la el şi îl lasă pe netrebnic „în
plata Domnului‖!... Românul crede profund în justiţia divină! Acesta este
punctul său slab, cu care a pierdut mult pe termen scurt, cu care însă a răzbit
prin veacuri de istorie grea, solicitantă cum nu a mai fost pe multe alte
meleaguri ale Europei! Postulez din nou: Credinţa profundă în justiţia divină
este însă şi punctul nostru forte!
Atunci însă, în decembrie 1989, s-a petrecut un gest extraordinar: lumea
a ieşi în stradă dispusă să moară demonstrativ, pentru a dovedi ceva, nu pentru
a pedepsi sau răzbuna!... Nu pentru a câştiga o confruntare! Au ieşit la
sacrificiu şi atât! Fără nicio pregătire din timp, fără să ştie exact împotriva
cui! Cum nu s-a mai întâmplat de multe ori în istoria planetei! Eu, unul, nu
cunosc alt caz!...
- Unii au spus atunci, în Decembrie,
că românii fac astfel prima revoluţie autentică, de la venirea lui Iisus pe
pământ... Exact aşa! Mă rog, o părere!
Dar nu
trebuie trecut prea uşor peste o asemenea apreciere... Oricum, decembrie 1989
nu face serie cu Iulie 1789 sau cu noiembrie 1917, momente penibile, jenante,
în istoria planetei noastre... S-a uitat aspectul acesta, eroic şi unic,
profund românesc, al celor petrecute în Decembrie 1989. S-a uitat şi s-a
pierdut, pentru că a lipsit continuitatea. Lucrurile au fost deviate brutal şi
cinic pe linia mizeră a restaurării cominternismului, a raptului pângăritor,
săvârşit de troica iudeo-gitano-bolşevică Brucan, Iliescu, Roman, aduşi în
fruntea bucatelor de valul KGBist al loviturii de palat! Lăsând deoparte
aportul mizerabil al susnumiţilor la desfăşurarea evenimentelor, şi
rezumându-mă la componenta strict românească, populară, a evenimentelor, la
felul în care mii de tineri, de copii, au ieşit în stradă fără să ştie
împotriva cui, fără să ştie de unde şi cine trage, îţi mărturisesc, dumitale,
domnule coleg şi domnilor autori, că eu, în acele zile am trăit clipe de extaz,
m-am simţit confirmat cu asupra de măsură în părerea cea bună pe care o am
dintotdeauna despre ai mei, rude, prieteni şi necunoscuţi, despre neamul
românesc! Cu atât mai mare mi-a fost însă jalea, pricepând încă din seara de 22
decembrie că suntem minţiţi şi trădaţi!
Că au fost îngrozitor de minţiţi, nu este vina lor, a celor care au
ieşit în stradă! Numai că aflarea adevărului despre ce a fost în decembrie 1989
cu siguranţă nu cade în sarcina poporului român! Ci în sarcina îndeosebi a
istoricilor, a intelectualilor pe care poporul român i-a odrăslit! Am
dreptate?
- Fiţi mai clar, vă rog!
Avem nevoie
de adevărul despre decembrie 1989, despre acei copilaşi ucişi ca nişte miei! Nu
putem ocoli nici adevărul despre asasini! Avem, repet, nevoie de adevăr! Căci
de 20 de ani criminalii îşi fac mendrele în viaţa noastră politică şi nimeni
nu-i cheamă la judecată! Cine ar trebui să-i acuze pe asasini şi să producă
dovada crimei lor? Poporul român? E absurd să pui pe seama „poporului‖ o
asemenea sarcină, care cere mult profesionalism, multă specializare! Cui revine
sarcina, obligaţia de a stabili adevărul?
- Justiţiei! Procuraturii,
judecătorilor...
Justiţiei şi
istoriografiei, şi mai ales istoricilor noştri! Dă-mi voie să pun o întrebare
cu adresă mai exactă: Oare câţi ani, câte secole trebuie să mai treacă pentru
ca sub cupola Academiei Române să se constituie o savantă comisie de cercetare
pe tema Decembrie 1989 la români?! Căci deocamdată, adică de 20 de ani,
Academia Română nu face niciun pas spre luminarea poporului, să afle tot natul
cu ce au greşit românii în decembrie 1989 şi pe ce cale s-o apuce de-acum
înainte. Deşi este locul de întrunire al celor mai luminate minţi din România,
Academia Română nu face nici cel mai mic efort pentru a scoate poporul român
din bezna în care-l ţine comisia Sergiu Nicolaescu de falsificatori ai
istoriei! Ce vină are, domnilor, poporul român pentru minciuna în care trăim de
20 de ani?! Cum să stabilească poporul român adevărul dacă istoriografii din
elita academică nici nu se gândesc măcar că ei sunt nu doar îndreptăţiţi, ci
sunt şi obligaţi, obligaţi să-i tragă la răspundere pe infamii erijaţi în
istorici! În judecători! În justiţiari! A ajuns pârâtul să fie judecător, iar
lumea academică tace! Ce să facă poporul român în această situaţie?! Când vede
în jurul său atâta tăcere?! Sergiu
Nicolaescu este un caz patologic, un iresponsabil megaloman, vinovat de moartea
a zeci, poate sute de români. Şi conduce taman el ancheta crimelor din
decembrie!... La fel ca şi Vladimir Tismăneanu, desemnat să facă
ancheta/raportul asupra anilor de comunism, 1921-1989, asupra crimelor făptuite
de taică-su şi alţii de aceeaşi teapă! Oare poporul român trebuia să protesteze
la deciziile aberante ale Parlamentului, ale preşedinţilor Iliescu sau
Băsescu?! Oare poporul român trebuia să scrie măcar o notă de protest la aceste
anomalii?! Au nu cumva în primul rând elita academică şi universitară avea
obligaţia să intervină împotriva acestor încălcări flagrante ale metodologiei
ştiinţifice şi mai ales împotriva aberaţiilor şi minciunilor cu care raportul
Tismăneanu ne prosteşte în faţă?! Domnii academicieni, ca istorici şi ca oameni
ai cetăţii, nu s-au simţit jigniţi şi revoltaţi pentru felul cum s-a constituit
şi a lucrat comisia de cercetare şi condamnare a comunismului?! Nu mă refer la persoana domnului profesor
Florin Constantiniu în sine. Dînsul este unul dintre puţinii academicieni – de
fapt altul nici nu cunosc!, care deseori se pronunţă public în chestiunile care
ard, care dor! Dar ce facem cu ceilalţi academicieni, cu însăşi instituţia
numită Academia Română, care nu reacţionează nicicum la tragedia pe care o
trăieşte poporul român?! Vorbele aspre cu care domnul academician a calificat
reacţia sau lipsa de reacţie a poporului român se potrivesc mult mai bine
elitei academice! Academiei Române în persoană! Formula „spiritul de demisie,
pasivitatea‖ se potriveşte mănuşă Academiei Române, nu poporului român! Iar
când spun elita academică, nu este greşit să se înţeleagă şi lumea
universitară, comunitatea rectorilor universitari! Academia este instanţa ştiinţifică supremă a oricărei
naţii! Este, după Biserică, cel mai important sediu al Adevărului! Şi ce a
făcut Academia Română pentru apărarea Adevărului nostru românesc? A tăcut ce a
tăcut – în cazul Decembrie 1989 şi al raportului despre crimele comunismului,
iar când n-a tăcut a deschis gura ca să-l invite la Bucureşti pe marele
detractor al neamului românesc Elie Wiesel! Ca să-l cinstească cu cel mai înalt
grad academic pe un impostor, un ins pe care conaţionalii săi îl privesc ca pe
o ruşine naţională! Noi l-am pus pe handicapat în fruntea mesei, i-am dat
cinstirea cea mai înaltă! Preşedintele Ţării l-a mai şi decorat! În corolar,
ne-am ales cu altă comisie, cu alt raport, Raportul Wiesel, care aduce
poporului român cea mai gravă şi mai mincinoasă acuzaţie: de holocaust!
- La acea dată domnul Constantiniu nu
era membru al Academiei! Iar comisiile acelea le-au constituit nişte oameni
politici, nişte guverne, de o anumită coloratură politică. Intervenţia Academiei
ar fi contravenit statului Academiei, care stabileşte clar neamestecul
Academiei în disputele partizane, politice!
Fals
argument! Miza comisiei Wiesel nu era partidul X sau Y! În dispută nu este
angajată o idee politică sau o grupare politică ori o doctrină! Ci miza este
onoarea poporului român şi adevărul! Adevărul! Domnul academician, autorul unei
celebre Istorii sincere a poporului român, declară că nu acceptă abaterea de la
adevăr de dragul de a încropi o imagine pozitivă a poporului român! Şi
postulează: Patriotism în limitele adevărului!
- Şi n-are dreptate?!
Are perfectă
dreptate! Aşa e corect! Dar cu atât mai mult nici dînsul şi nici Academia
Română să nu accepte abaterea de la adevăr pentru denigrarea românilor! Cunosc
această scuză: nu putem face mai mult decât ce ne permite statutul!... Circulă
şi pe la alte instituţii de interes public. Pereat populus, pereat Patria, dar
statutul să fie respectat!... Statutul sau Constituţia?! ...Câteva foi adică,
cu fraze înseilate de mâna omului, de nenumărate ori modificate, după cum bate
vântul... De ce să punem acest petec de hârtie mai presus de legea supremă:
Salus Patriae, salus populi suprema lex! Salvarea Patriei, a Neamului, este mai
presus de orice lege, de orice statut sau regulament! Căci, din păcate, domnule
coleg, domnilor colegi, despre aşa ceva este vorba azi: despre salvarea Ţării,
ameninţată în existenţa ei cum nu a mai fost niciodată! Nici măcar pe vremea
fanarioţilor nu am fost confruntaţi cu o perspectivă atât de sumbră şi de
iminentă!
- Nu credeţi că domnii autori sunt
perfect conştienţi de această primejdie şi consideră că nu-i putem face faţă
decât prin efortul nostru intern, intim? Prin încordarea puterilor noastre? Iar
intransigenţa dumnealor ar avea menirea să trezească din letargie poporul
român?! Să ne dea un brânci cu care să ne pună din nou pe picioare? Să ne
iţească, dacă pot spune aşa!
Noroc că
poporul român nu umblă pe Internet!
- Ce vreţi să spuneţi!
Exact ce am
spus: poporul român nu umblă pe Internet, nu citeşte ziarele, nu se uită la
televizor!... Nu citeşte texte filosofice ori moralizatoare... N-are cum să
reacţioneze la acuzaţiile domnilor cărturari!
...Adică este riscant să faci propoziţii în care să apară substantivul
popor. Conceptul denumit prin acest cuvînt este deosebit de complex, iar când
încerci să stabileşti referentul, adică în mod concret la ce, la cine te referi
când spui poporul, descoperi că nu e deloc simplu şi că rişti, folosind acest
cuvînt, să te afunzi într-o sporovăială fără conţinut. Poţi să spui Domnul
Popescu a ieşit să se plimbe în parc, dar nu poţi să spui Poporul român a ieşit
să se plimbe în parc! Nu cumva e la fel şi cu propoziţia Domnul Popescu este
fricos şi lipsit de cuvînt? Adică, este din nou greşit dacă vom face o
propoziţie înlocuind subiectul Domnul Popescu cu Poporul român, zicând Poporul
român este fricos şi lipsit de cuvînt. Amândouă subiectele sunt substantive,
dar sunt substantive diferite din punct de vedere logic, filosofic. Să-ţi mai
dau un exemplu? Cunoşti poezia lui Păunescu prin care el a lansat o întrebare
care circulă şi ea pe Internet: „Unde erau românii când Mihai Viteazul a fost
ucis de mercenarii lui Basta?!” Mi se pare că a pus-o şi pe muzică, sperând s-o
facă şlagăr!
- Nu-i un text rău!
Ai zis bine.
Este un text, nu e poezie, este probabil cel mai prost text scris de Păunescu!
Petre Ţuţea a scris un text de câteva sute de pagini întitulat CARTEA
ÎNTREBĂRILOR! În manuscris se numea Cartea problemelor. Cum eu m-am ocupat de
dactilografierea manuscrisului, mi-am permis să-i sugerez modificarea titlului,
iar bătrânul diafan a acceptat cu încântare.
- Bătrânul „diafan”?!
Deseori, în
gând, aşa îmi vine să-i spun. O fac acum prima oară cu glas tare... Atunci am
discutat cu Ţuţea despre necesitatea unei teorii care să ne ajute să nu mai
punem întrebări greşite. Am ajuns la concluzia că multe dintre întrebările cu
care se frământă mintea omului sunt întrebări greşite la care nu ai cum să
găseşti un răspuns corect! Ar trebui creată această ramură a epistemologiei!
Aceasta, pe urmele semaseologiei, ar trebui să cerceteze şi cuvintele
greşite!... Dar ne depărtăm de subiect! Deci, întreb şi eu: unde erau
americanii când John Kennedy era ucis la Dallas? Unde să fie?! Fiecare pe la
casa cui îl are, pe la treburile lui! Ca şi românii atunci când turcii l-au
ridicat pe Brâncoveanu sau când Ceauşescu a fost omorît la Târgovişte!... Cu
alte cuvinte, nu ne putem juca cu conceptul/cuvîntul popor, nu-i putem ataşa
orice predicat sau atribut! Mulţi autori de texte critice se pripesc şi
folosesc cuvîntul popor ca pe orice alt substantiv!... Şi devin ridiculi,
caraghioşi, după regula bergsoniană: du mécanique plaquée sur le vivant... Cred
că am scris corect!
- Interesantă obiecţie!
Hai să vedem
mai departe, cu ce s-a ocupat poporul român după revoluţia lui Peşte! Ce a
urmat? Au urmat alegerile din 20 mai 1990! Te rog să fii atent acum! Cu ce a
greşit poporul român dacă a votat masiv cu Frontul Salvării Naţionale?! Poate
că nu i-ar fi votat, dar de peste tot ni se spunea atunci că FSN este de fapt
PCR! Că feseniştii sunt tot comunişti!... Şi poporul român ia crezut şi pe Ioan
Raţiu şi pe Radu Câmpeanu când aceştia clamau pe toate lungimile de undă despre
pericolul ca FSN să menţină România în comunism, adică în regimul social şi
economic de care avuseserăm parte în ultimii douăzeci şi ceva de ani! Cum să
nu-i creadă?! Erau amândoi bine informaţi, oameni subţiri, bine educaţi, veniţi
din Occident, recomandaţi de tot Apusul!
V-aţi întrebat, domnilor critici, de ce la 20 mai 1990 românii, adică
poporul român, făcea cozi interminabile la secţia de vot ca să voteze masiv cu
feseniştii, adică cu comuniştii? N-a fost atunci nicio fraudă! Dar a fost
atunci o ocazie pentru acest popor de neisprăviţi să-şi spună părerea. Şi au
votat cu FSNul, despre care adversarii spuneau că sunt un partid de comunişti,
care nu vor să facă reforma! Şi românii tocmai de aceea au votat cu ei, au
votat să nu se facă reforma! Acesta a fost sensul votului din mai 1990! S-au
înşelat încă o dată, crezând că în FSN erau tot comuniştii ăia care pe vremea
lui Ceauşescu, de bine de rău, fuseseră în fruntea efortului naţional de a
ridica Casa Poporului, de a construi Metroul şi nenumăratele centrale electrice,
miile de blocuri ale Epocii de Aur!... La 20 mai 1990 românii au votat
împotriva reformei, împotriva unor schimbări prea mari în viaţa pe care o
duseseră până atunci. Căci ce lipsise pe vremea lui Ceauşescu acum aveau deja:
paşaport în buzunar şi benzină pentru maşină. Mai multă schimbare nu le
trebuia!... Românii la 20 mai 1990 au reacţionat corect şi au votat pentru
continuitate, au votat împotriva schimbării!
- Azi, la 20 de ani de la alegerile
din mai 1990, sondajele descoperă că 83% dintre români o duceau mai bine pe
vremea lui Ceauşescu, şi declară că regimul acela – impropriu numit comunist,
nu le-a făcut niciun rău!
Cifrele sunt
cam aceleaşi! Coincid cu cei 85% care l-au votat pe Ion Iliescu cu FSN-ul
său... Deci nu este vorba de mintea cea de pe urmă a românului! Nu putem spune
că în 2010 le-a venit mintea la cap românilor şi acum regretă ce au făcut!
Mintea pe care o au acum au avut-o şi atunci, numai că poporul, în aşa zisa
democraţie, nu are ocazia să-şi folosească mintea decât două minute, o dată la
patru ani, în cabina de vot! Vi se pare normal?!
- Care ar fi câteva puncte în care
diferă viaţa de după 1990 de cea dinainte?
Bunăoară,
lunar, la facultate aveam adunare generală de partid, profesori şi studenţi la
un loc! Şi discutam lucruri serioase despre bunul mers al facultăţii, al
învăţământului românesc, al Ţării. La noi, la Litere, înainte de 1990 s-a
criticat demolarea satelor, faptul că ne sunt ascultate convorbirile telefonice
şi multe altele, şi nimeni nu a fost arestat sau sancţionat pentru asta! Era
exclus ca un profesor să lipsească de la ore şi să nu i se atragă atenţia în
plenul adunării! Azi mai ţine cineva socoteala orelor, dacă se fac sau nu şi
cum? Era exclus înainte de 1990 să ajungă ministru un impostor caraghioz ca
actualul mizerabil! Era exclus să ne pomenim cu un decan ca Paul Cornea, chiar
dacă sau tocmai pentru că se prea ilustrase în anii obsedantului deceniu prin
participarea la represaliile anti-studenţeşti!... Se ajunsese în anii ‘80 la o
normalitate de care eu unul nu mi-am dat seama decât atunci când am pierdut-o!
Dar poporul, în ipostaza sa sumară numită electorat, a avut instinct sau
intuiţie şi a votat corect în 1990, a votat împotriva reformei! Împotriva
schimbării! Căci nu era mult de schimbat ca să fie bine! Lipsea puţin ca să fie
bine! Ce ne lipsea în Decembrie 1989? Ne lipsea un paşaport, posibilitatea de a
cumpăra o casă la munte, dreptul de a circula cu maşina duminica, dreptul de
scoate o revistă, o carte... În rest, nu era o problemă pentru nimeni să capete
o locuinţă de la stat cu o chirie simbolică sau să o cumpere la un preţ azi
incredibil de mic, să aibă un servici sigur, să înjghebeze o familie şi să
crească fără mari griji câţiva copii, cu siguranţa pensiei, a alocaţiilor, cu
învăţămînt gratuit, asigurarea medicală la fel... Când mă gândesc cum au votat
românii la 20 mai 1990, mă umilesc şi mă simt mic şi nerod dinaintea simţului
istoric, de popor vechi, greu de păcălit, pe care l-au arătat atunci
românii!...
- Şi totuşi...
Da! Nu i-a
păcălit pe români propaganda anti-comunistă a domnilor Raţiu şi Câmpeanu, dar
i-a păcălit însuşi Ion Iliescu şi gaşca sa!
Căci, din păcate FSN nu era PCR, nu erau comunişti, nici măcar
bolşevici, nu aveau nici urmă de simţământ al solidarităţii proletare, al
fraternităţii şi egalităţii etc., etc., ci FSN era o adunătură de activişti şi
securişti oportunişti şi jepcari, puşi pe pricopseală, pe jegmăneală! Adunătură
condusă de urmaşii cominterniştilor veniţi de la Moscova după 23 august 1944.
Dispuşi să ucidă pentru a nu-şi pierde privilegiile. Şi chiar au ucis! Erau –
şi sunt mai departe, aripa nemernică, coruptă şi bişniţară a securităţii, aripa
declasată a PCR! Aşa cum însuşi Ion Iliescu nu era nici măcar cât umbra lui
Nicolae Ceauşescu! Fusese secretarul judeţean PCR cu cele mai slabe
performanţe! Mult chiar şi sub tovarăşa Găinuşă, de exemplu!.. Pe unde a fost,
n-a rămas nimic de pe urma lui Ion Iliescu! Numai zâmbetul ca un
rictus!... În viaţa lui, Ion Iliescu
n-a pus două cărămizi una peste alta!... N-a pus nimic în funcţiune! N-a
inaugurat nimic! Şi şi-a început domnia prin sistarea lucrărilor la canalul
Bucureşti-Dunăre, lucrări deja executate în proporţie de peste 80%! Un gest
criminal! Pentru care trebuia pus la zid, căci săvârşea astfel infracţiunea de
subminare a economiei naţionale! Dar prima lor grijă, a noilor guvernanţi,
pentru că ştiau ce golănii şi crime urmează să facă, ştii care a fost! Au
abrogat condamnarea la moarte!... Ştiau bine că o vor merita de zeci de
ori! Repet, în 1989 lipsea puţin ca să
ne fie bine! Nu mai intru în detalii! Lumea nu este proastă când regretă ce e
de regretat!
- O să dezamăgiţi multă lume cu
aceste aprecieri!
Da, ştiu!
Vreo 5% dintre români. Oricum, subiectul nu mai poate fi ocolit sau discutat în
fraze şablon. E timpul să facem un bilanţ corect şi nuanţat a tot ce a fost
înainte de 1990 şi ce a urmat!... Am cugetat mult asupra acestui subiect! ...Ce
a urmat după alegerile din mai 1990?
- Guvernarea Petre Roman.
Adică o
serie de reforme economice radicale, care au răscolit şi dat peste cap Ţara,
fără ca poporul român să fie întrebat ce părere are! S-a găsit un academician,
mai pe puncte făcut, dar care şi-a spălat toate păcatele atunci când s-a
ridicat, de la înălţimea funcţiei de preşedinte al Senatului, pentru a potoli
zelul demolator al impostorului devenit peste noapte din nimic prim ministru.
Un om de curaj, bietul Alexandru Bârlădeanu! A încercat de unul singur să se
opună acţiunii de demolare a României! I-a sărit în cap toată presa, în frunte
cu falsul dizident Petre Băcanu. Singur, profesorul N. N. Constantinescu, a
încercat să fie alături de Bârlădeanu! Dar unde au fost ceilalţi academicieni
specialişti în economie politică, în sociologie? Unde au fost specialiştii de
la Academia de Ştiinţe Economice? Cum de nu au intervenit împotriva
impostorului din fruntea guvernului?! Trebuia s-o facă poporul român? Cum?
Practic ce trebuia să facă poporul român când a devenit clar că suntem conduşi
de un duşman al poporului român, un duşman din tată-n fiu al României?! Şi totuşi, poporul român s-a mişcat! După mintea mea, mineriadele nu trebuie
amestecate şi puse toate la un loc, sub aceeaşi etichetă! Cele din 1990 au fost
într-adevăr nişte diversiuni criminale şi cad în răspunderea lui Petre Roman şi
echipa sa. Mineriada din septembrie 1991 însă, nu a mai fost o mineriadă
manipulată de Roman & Iliescu, nu a mai fost o diversiune mizerabilă, ci a
fost o reacţie firească, susţinută de toţi bucureştenii, iscată din instinctul
de apărare al acestui popor! La fel cum a fost şi următoarea, de pe vremea lui
Emil Constantinescu! Sunt convins că mineriadele de după 1990, inclusiv cea din
septembrie 1991, trebuie contabilizate în dreptul poporului român, ca expresii
ale neputinţei sale de a demisiona, de a se resemna! La fel cum şi Piaţa
Universităţii, cel mai lung miting din istoria lumii, trebuie trecut tot la
activul capacităţii românilor de a reacţiona energic şi tenace la provocările
istoriei. Marian Munteanu şi Miron Cozma, împreună cu miile de români care i-au
urmat, fac parte din bilanţul neputinţei româneşti de a demisiona, de a ne
resemna! Şi, nota bene, aceste mişcări nu au avut pereche în celelalte ţări
fost comuniste!... Îţi mai ofer un motiv
să fii mândru sau măcar mulţumit de concetăţenii noştri: în martie 1990
bucureştenii au dat jos statuia lui Lenin, în huiduielile şi ovaţiile
asistenţei. La data aceea erau în lume sute, poate mii de statui ale nemernicului,
în care încă mai credeau sute de milioane de naivi. Românii nu au crezut
niciodată şi probabil de aceea le-a fost aşa de uşor să-l dea jos de pe soclul
nemeritat! A fost atunci pentru prima oară în istorie, repet pentru Guiness
Book, era prima oară când o statuie a marelui criminal Vladimir Ilici Lenin a
fost demolată şi batojocorită, după cum se şi cuvenea! O premieră mondială, de
care istoricii români întârzie să facă caz! Nu se pricep să facă din acest
eveniment un moment românesc de referinţă, de excelenţă, de graţie! Atunci, în
Piaţa Scânteii, varianta criminală a ideii comuniste a fost scoasă în şuturi de
pe scena istoriei şi aruncată la lada cu gunoi a istoriei! Ca martor, vă pot spune că erau mii de
bucureşteni adunaţi să dea greutate gestului, iar demolarea nu s-a consumat în
câteva minute, ci a durat două zile, căci autorităţile, intrate deja sub
ascultarea celuilalt Ilici, nu s-au arătat dispuse să ofere utilajele necesare
de-construcţiei! Dimpotrivă, s-au pus de-a curmezişul elanului popular. Dar în
zadar perora la TV finul lui Lenin, tovarăşul Ilici Iliescu, încercând să
stăvilească elanul justiţiar şi eliberator al bucureştenilor! Al poporului
român, pot spune! Nu s-au lăsat românii până n-au dat de pământ cu
Anti-Cristul! Coincidenţă miraculoasă: demolarea lui Ilici s-a produs în ziua
de 6 Martie! Aşa au aniversat românii instalarea prin furt şi minciună a
primului guvern comunist, cel din 6 martie 1946! N-a fost cu intenţie! Aşa s-a
nimerit! Demolarea a început pe 5 martie, şi părea că va dura un ceas-două, dar
Dumnezeu a aranjat să nu se poată finaliza decât a doua zi! Ca semn că a
început demolarea leninismului, exact în ziua în care s-a instalat la guvernare
în 1946! Alt detaliu: cel mai activ dintre demolatorii lui Lenin era un preot
tânăr! Se pare că a lui a fost iniţiativa! Ar merita pomenit în cărţile de
istorie! Hainele sale preoţeşti au impus respect celor trimişi de Ion Iliescu
să oprească istoricul gest! Aşadar, demolarea leninismului, a bolşevismului, a
început în România! Pe 6 martie 1990! Moment de istorie universală! Toate cele de mai sus sunt întâmplări
petrecute numai în România, fără pereche în celelalte ţări aşa zis comuniste!...
Sunt convins că nu le putem aprecia ca pe nişte semne ale resemnării, ale
demisiei de la datoria cu care istoria încarcă fiecare popor! Ci dimpotrivă, ca
pe semne de mare vitalitate naţională, semne ale unui instinct istoric deosebit
de corect! Unde şi când şi în ce
condiţii au mai fost demolate sau demontate alte statui ale marelui criminal
Vladimir Ilici Lenin, fie-i numele uitat?!
- Şi atunci situaţia de dezastru
naţional, după unii ireparabil, nu cade nicicum în vina poporului român?
În
principiu, zi-mi, te rog, ce putea să facă poporul român şi n-a făcut în aceşti
ani? Ce i se reproşează în mod concret?
- Că nu a tras la răspundere clasa
politică şi nu i-a temperat lăcomia nesimţită...
Concret, cum
putea acţiona Măria Sa poporul în acest scop?
- Prin mitinguri şi alte manifestări
de protest, prin memorii şi reclamaţii... Şi mai ales prin vot! Fireşte, asta
în teorie! În practică...
În practică,
în realitate, democraţia oferă puţine posibilităţi poporului să tragă pe cineva
la răspundere! M-aş fi aşteptat ca domnii autori, care fac judecăţi de valoare
asupra poporului român, să consemneze eşecul sau măcar neajunsurile
democraţiei, atât în România, cât şi pe plan mondial! Falsa democraţie în care
trăim este principala cauză a răului de care suferim! Iar democraţia – să nu
uităm o clipă!, a fost instalată în România sub controlul şi monitorizarea
Occidentului! O falsă democraţie, care a primit validarea instanţelor
occidentale! Aceleaşi instanţe care, înainte de 1990, ne ţineau în şah
acuzându-l pe Ceauşescu de felurite încălcări ale regulilor democraţiei, acum,
după 1990 închid ochii la nenumărate crime, la dispreţul total faţă de regulile
democraţiei arătat de guvernanţi! Din păcate, asta se întâmplă nu numai în
România, ci şi pe plan mondial! Inclusiv în Occident!
- În Occident?
Sunt o
sumedenie de exemple şi dovezi, începând cu democraţia americană – un veritabil
fals, care a zăpăcit multă lume, şi terminând cu democraţia din orice altă
ţară. Inclusiv Uniunea Europeană. Sunt ţări occidentale unde referendumul a
consemnat refuzul poporului de a intra în UE. Şi nu s-a ţinut seama de acest
refuz. Reacţia autorităţilor: au decis să renunţe la organizarea de alte
referendumuri... Poporul, ca subiect, nu face analize de subtilitate. Ci se
manifestă instinctual sau după tradiţie. Poporul, naţiunea care este capabilă
să edifice o statalitate proprie, îşi creează anumite instituţii publice
reprezentative, cărora le delegă dreptul de a trage la răspundere pe oricine
din interiorul statului naţional. Prin alte instituţii îşi satisface nevoia de
adevăr! Sau nevoia de dreptate, de justiţie! Şi aşa mai departe. Academia este
una dintre aceste instituţii! I-aş sugera domnului academician Constantiniu,
fiind singurul academician cu o prezenţă vie în viaţa Ţării, să facă o analiză
critică a felului în care Academia Română a corespuns aşteptărilor pe care
poporul român este în drept să le aibă de la academicii săi! Nu cumva are şi
Academia partea ei de vină pentru situaţia catastrofală a Ţării?
- Sunt convins că domnul academician
Constantiniu ar avea multe de spus pe acest subiect.
Important
este să vorbească public, în auzul poporului român, aşa cum a făcut deunăzi
prin Formula AS. A vorbit? A vorbit ceva mai mult decât alţi academicieni, dar n-a
abordat propriu zis subiectul! Frontal! Repet întrebarea: Nu cumva are şi
Academia Română o parte importantă din vina pe care o punem pe umerii
„poporului român‖?
- Întrebarea dumneavoastră este o
acuzaţie în toată legea! Fiţi mai explicit!...
Am dat deja
un exemplu, cu nespălatul care răspunde la numele Ellie Wiesel! Cum au putut să
ofere fotoliul de academician unui individ care face propagandă celui mai
deşucheat şi mai dezgustător antiromânism?!... Dar pot să dau un exemplu şi mai
grav. Mă refer la una din principalele probleme şi cauze de care se leagă criza
în care ne-am înfundat de vreo doi-trei ani... Problema băncilor. S-a petrecut
un fenomen absurd, de necrezut, pe care eu unul cu greu lam priceput că este
real şi chiar se petrece: România a împrumutat câteva zeci de miliarde de euro
de la FMI, de la Banca Mondială, bani din care s-au plătit ceva pensii şi
salarii, dar cei mai mulţi bani din acest împrumut au mers la băncile din
România, pentru a le ajuta să nu intre în faliment. Numai că băncile din
România sunt, toate, sucursale ale unor bănci străine. Astfel că banii noştri
se duc să sprijine banca mamă, din altă ţară, să nu dea faliment. Lucrul cel
mai grav, pe care îl ştim cu toţii, este că nu mai există bănci româneşti în
România! Câteva au mers prost şi au dat faliment, iar altele, care mergeau
bine, au fost falimentate cu program de falimentare. În mod planificat! Mă
refer astfel la Banca Religiilor, la Banca Dacia Felix... Vinovatul principal
pentru dezastrul din sistemul bancar românesc este un domn, Mugur Isărescu,
guvernatorul Băncii Naţionale! Neschimbat în funcţie de 20 de ani! A fost
răsplătit pentru aceste frumoase rezultate şi prin laurii de academician care
i-au fost puşi pe nobila frunte! Am avut ocazia să-l întreb pe un coleg al
domnului Constantiniu, pentru care merite ştiinţifice a fost Mugur Isărescu
făcut academician. Mi s-a răspuns că înfotolierea lui Mugur Isărescu s-a făcut
cu gândul la banii cu care acesta ar putea să sprijine Academia.
- Şi ce este chiar aşa de grav?!
Păi nu este
nimic grav, dar ajungi astfel să te întrebi care mai este deosebirea între un
academician şi amărâtul care îşi dă votul unor infractori pentru un kil de
făină şi un pui schilod?!
- Sunteţi prea aspru!
Întreb mai
departe: dacă tovarăşii academicieni s-au gândit la banii pe care îi va aduce
Isărescu la Academie, de ce nu s-a gândit nimeni sub cupola Academiei la banii,
mult, mult mai mulţi, cu care Mugur Isărescu păgubeşte România?! Bani luaţi din
pensiile cele mai sărace, din sistemul educaţiei, al sănătăţii, şi
externalizaţi, adică fraudaţi în beneficiul finanţei mondiale, cea care i-a
luat capul şi lui Ceauşescu! Şi care este principala furnizoare de mizerie şi
disperare în România post-decembristă!
Eu nu mă pricep, dar specialiştii pe care îi cunosc, toţi îi atribuie
lui Mugur Isărescu un rol esenţial în producerea dezastrului pe care îl trăim!
La Academia Română sunt mari specialişti în economie şi finanţe. Sunt mulţumiţi
domnii academicieni de starea în care se află România? Nu văd, ignoră sau trec
cu vederea răul făcut României de finanţa mondială prin Mugur Isărescu?!... Ah,
România este altceva! Să nu amestecăm lucrurile! Pereat Romania, vivat
Academia!... Pe domnii academicieni, din presupusul lor turn de fildeş, nu i-au
interesat decât donaţiile făcute de Banca Naţională a României! Aripa nouă a
Bibliotecii Academiei şi manuscrisele lui Eminescu, vestitele Caiete, au
beneficiat din plin de sponsorizările primite de la Banca lui Mugur Isărescu. Păi acest domn Isărescu, academician de
complezenţă, a făcut ţării şi poporului român atâta rău cât n-au făcut la un
loc toţi academicienii de conjunctură de după 1944, un Mihail Roller sau o
Elena Ceauşescu, un A.Toma sau Manea Mănescu! Au fost copii mici pe lângă
dezastrul din sistemul bancar românesc produs după 1990! Domnul Mugur Isărescu
nu are nicio răspundere pentru asta?
- Are, dar nu văd vinovăţia domnului
academician Constantiniu! Domnia sa a fost ales în Academie mulţi ani după
Mugur Isărescu!
Dar eu,
dragul meu, nu de domnul Constantiniu mă plâng! Doamne, fereşte! Este singurul
academician luptător! ...Mă rog, plec de la spusele domniei sale, profit de
ocazie, exagerez puţin şi ajung acolo unde nu credeam co să ajung: vinovăţia,
căci de vinovăţie este vorba, a celor mai serioşi oameni din Ţara asta:
academicienii!... Te rog să mă mai îngădui cu o întrebare.
- Nu am cum să vă împiedic! Este pe
răspunderea dumneavoastră!
Da, îmi iau
răspunderea şi pentru următoarea nedumerire: A mai fost un referendum, mai
important decât toate celelalte la un loc. Nu mai ţin minte exact cum se numea
emisiunea, parcă Zece pentru România, la Televiziunea naţională. O idee cam
tembelă, preluată de la alte televiziuni naţionale. Telespectatorii au fost
invitaţi să voteze pentru una dintre marile personalităţi, pentru a se desemna
personalitatea cea mai importantă, cea mai respectată de români. Ţineţi minte,
nu?
- Şi a fost desemnat Ion Antonescu!
Păi cine l-a
desemnat? Nu poporul român?! Eu cred că putem spune că poporul român l-a ales
atunci pe Ion Antonescu preşedinte în eternitate al României!... Cum ar fi de
comentat acest rezultat altfel decât ca un semn că poporul român nu este uşor
de prostit şi nici de intimidat?! Nemernicii i-au demolat lui Ion Antonescu
statuile, au interzis prin lege să spui ceva de bine despre mareşal, iar la
concursul cu pricina i-au pus lui Ion Antonescu un prezentator, un laudator, un
apologet – căci aşa prevedea regulamentul emisiunii, care s-a purtat exact ca
şi avocatul soţilor Ceauşescu la Târgovişte: în loc să-l apere şi să-l laude pe
mareşal pentru meritele pe care le are în eternitate, avocatul vândut ştie el
cui inventa pe seama mareşalului acuzaţii despre care românii ştiu demult că
sunt false, mincinoase. Nu s-au lăsat românii prostiţi de un piţifelnic! ...Aşa
se zice? Piţifelnic?
- Cine a fost avocatul, cumva Adrian
Cioroianu?
Da,
nefericitul!... Aşadar, în ciuda unei vaste şi susţinute manipulări, poporul
român nu s-a lăsat prostit şi s-a rostit clar în favoarea mareşalului Ion
Antonescu, a unui criminal de război! În felul acesta se cască o prăpastie cât
hăul între poporul român şi Academia Română! Nu ştiu să mai fie o ţară în care
Academia să funcţioneze într-o divergenţă atât de mare cu propriul popor pe un
subiect atât de important! La Academia Română, din august 1944 şi până azi, se
tace ori se minte cu tenacitate despre mareşal. Secţia de istorie a Academiei,
din care face parte şi domnul Florin Constantiniu, nu se încumetă să spună adevărul
despre mareşal şi alte subiecte. Această abţinere de la rostirea adevărului,
deseori surmontată de afirmaţii de-a dreptul mincinoase cu privire la mareşal
şi supuşii săi români, este mai rea şi mai vinovată decât spiritul de demisie
invocat. Cuvântul demisie este un termen prea blând pentru a califica vina
istoricilor academicieni de a falsifica istoria României, capitolul Ion
Antonescu! Îl las pe domnul profesor Constantiniu să propună termenul
potrivit! Ba mai mult: un mare istoric
cum este domnul Gheorghe Buzatu nu are nicio şansă de a fi primit în Academia
Română pentru că a spus mereu adevărul despre Ion Antonescu!... Şi mai pun o întrebare: faptul că poporul
român l-a votat pe Ion Antonescu ca fiind cel mai mare dintre marii români a
avut şi un sens polemic, o ocazie nesperată şi prompt speculată de publicul
românesc, de „poporul român‖, pentru a-i trage la răspundere pe netrebnicii
care au scornit ordonanţa de urgenţă nr.31 din 2002 şi pe toţi, inclusiv
academicienii, cei aserviţi puterii politice, care nu au mişcat în front şi au
acceptat umilinţele impuse poporului român prin acea ordonanţă nenorocită! Cine
a demisionat de la datoria sa? Poporul român sau reprezentanţii săi cei mai
laureaţi, cei mai înzestraţi de Dumnezeu cu toate darurile erudiţiei, ale
atotştiinţei?!
- În concluzie?
În concluzie
aş comenta şi afirmaţia cum că poporul român şi clasa politică îşi împart în
mod egal vinovăţia pentru situaţia de dezastru în care ne aflăm... Dă-mi voie
să-i iau apărarea şi clasei noastre politice, atât de nemernicită cum e: cum
adică? Alţi vinovaţi nu există? Decembrie 1989, ca eşec, ca minciună, nu are
nicio legătură cu KGB şi CIA, cu trocul dintre Gorbaciov (lăsat să-şi facă de
cap în România) şi Bush (liber şi el să intervină anti-democratic în
Nicaragua), cu intrigile lui Mitterand? Nu mai zic ale Budapestei şi
Belgradului! Costurile intrării noastre în NATO şi Uniunea Europeană noi le-am
fixat? Clauzele secrete care ne-au fost impuse, dictate de partenerii
internaţionali, şi consecinţele lor, nu fac parte din dezastrul postdecembrist?
Doar este evident că lucrurile se desfăşoară după un scenariu antiromânesc pe
care l-au conceput alţii, în cancelarii care ne poartă sâmbetele nu de ieri, de
azi, ci de secole! Aşadar, mi se pare evidentă funcţionarea încă dinainte de
decembrie 1989 a unor strategii anti-româneşti, profesionist concepute şi
executate, fără de care nu se putea produce dezastrul generalizat de după 1990!
A nu ţine seama de aceste strategii anti-româneşti atunci când comentezi cele
petrecute după 21 decembrie 1989 este semn de neseriozitate, de aflare în afara
subiectului... Este atât de evident că
asupra noastră se aplică un program antiromânesc apocaliptic, urmărind
depopularea (de-românizarea) României, declinul demografic şi economic, şi
strămutarea în România a unor străini, evrei în primul rând! Nu pot accepta
ideea că domnii academicieni nu sesizează desfăşurarea acestui scenariu
criminal şi perfid. Academia Română este datoare să pună în discuţie acest
scenariu şi să se pronunţe asupra lui, pentru a cere socoteală clasei politice,
guvernanţilor, complici la acest genocid. Avem nevoie de expertiza academică
pentru a lumina poporul român şi clasa politică asupra stării reale a Naţiunii
române! Actualul preşedinte şi echipa sa de consilieri nu sunt capabili să
prezinte Ţării un raport corect, cinstit şi avizat, aspra problemelor cu care
ne confruntăm. Actualul preşedinte şi guvernanţii, în fapt întreaga clasă
politică, se fac vinovaţi de trădare naţională. Nu putem imagina nicio soluţie
de redresare naţională alături de aceşti iresponsabili. Celor care comentează fenomenul românesc
post-decembrist le ofer un reper pentru înţelegerea corectă a situaţiei în care
ne aflăm. Le ofer în acest sens răspunsul unui demnitar chinez care ne-a vizitat
ţara şi care, întrebat de ce nu au făcut şi în China o revoluţie anti-comunistă
ca în România şi în celelalte ţări comuniste din Europa, dixit: În China nu s-a
făcut revoluţie anti-comunistă pentru că în Comitetul Central al Partidului
Comunist Chinez nu există nici un evreu!...
Mda, nici lui Cicero nu-i venea uşor să-i vorbească de rău pe evrei! Aşa
că nu mă mir de cei care se fac că nu au auzit vocile care de ani de zile
clamează, e drept – într-un mod neacademic, pericolul palestinizării României!
Voci care, cu riscuri deloc neglijabile, avertizează suflarea românească asupra
pericolului pe care îl reprezintă încetăţenirea în secret a un milion de evrei!
Nu vor academicii noştri să afle nici de strategia diasporistă din Israel, care
preconizează deschis, în dezbateri publice, revenirea evreilor în ţările din
Estul Europei, proces istoric intrat deja în faza de desfăşurare şi care
priveşte în modul cel mai direct viitorul statului şi al poporului român! Numai
lăcomia clasei politice trebuie temperată? Nu cumva această clasă politică a
trădat, a vândut Ţara străinilor, unor străini anume? Chiar nu se ştie la
Academia Română şi în mediile universitare adiacente nimic despre această
trădare? Nu se ştie în beneficiul cui ne-au trădat guvernanţii, clasa
politică?!... Sau, cumva, este prea periculos să vorbim despre trădare în aula
spânzuratului?!... O precizare: cele
spuse mai sus despre elita academică se potrivesc încă şi mai bine pentru elita
universitară, adiacentă celei academice. Comunitatea rectorilor, când se
întruneşte, discută numai tehnici de alegeri în consiliile ştiinţifice, scheme
de accesare a fondurilor europene, formule de prelungire sau chiar eternizare
în funcţiile de conducere! Problemele Ţării?! Păi nu avem Parlament? Guvern?
Preşedinte?... Mă întreb, ce va avea de
spus cine va citi peste o sută de ani textele critice la adresa poporului român
cu care în zilele noastre îşi exersează stilul şi profunzimea de idei fel şi
fel de neica nimeni! Se va mira, probabil, bietul strănepot, că din peisajul
dezastrului românesc descris de domnul X sau Y lipsesc principalii autori,
persoanele şi instituţiile care ne-au călcat Ţara în numele democraţiei
occidentale, de la care noi am aşteptat, ca proştii, un sprijin dezinteresat,
în numele interesului comun şi impersonal de a se lărgi aria democraţiei pe
planeta noastră!, iar în realitate ne-am confruntat dur cu mercantilismul şi
egoismul cel mai dezgustător! Lipsit de orice urmă de scrupul moral! Ehe, păi
erau pionieri nevinovaţi ruşii, cu vestitele lor sovromuri, faţă de jaful şi distrugerile
din economia românească post-decembristă!...
Noi, în 1990, ne-am racordat la o lume în care credeam, cu naivitatea
viţelului dus la abator! Eram convinşi că principiile democratice, ale
legalităţii şi legitimităţii, ale competenţei va fi să ordoneze întreaga
societate, întreaga planetă. Am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană convinşi
că intrăm într-un club de gentlemani! Şi, Doamne, ce mult ne-am înşelat! Nici
azi cei mai mulţi dintre noi nu ne-am dumirit bine în ce cloacă am intrat! Iar poporul
român nu se poate dumiri ca lumea fără ajutorul elitei intelectuale,
universitare şi academice! Iar această elită tace, tace şi dă din coate să
prindă care o bursă, care o sponsorizare, care un grant sau mai ştiu eu ce
şpagă, ca preţ al tăcerii! Al trădării! Primii care se gândesc la sine şi nu la
binele comun sunt înşişi învăţaţii Neamului, cei care, după rânduiala lăsată de
Dumnezeu, ar trebui să se afle în fruntea românilor capabili să se gândească la
binele comunitar, naţional! Căci sunt destui români capabili şi dispuşi la
acest sacrificiu... Suntem o ţară
ocupată, domnilor judecători neînduraţi, domnilor academicieni, domnilor
rectori, domnilor profesori! O ţară ocupată nu bărbăteşte, cu trupe militare,
căci Ion şi Gheorghe nu ar fi îngăduit asta!, ci neau ocupat prin forţa perfidă
a contractelor economice şi financiare jegmănitoare, semnate de preşedinţi şi
prim-miniştri trădători de Ţară! Au semnat în mare secret, nu au întrebat pe
nimeni, nu au informat pe nimeni! Au semnat deseori sub presiunea unui şantaj!
Căci gentlemanii din Occident recurg şi la şantaj, ba chiar şi la crimă, la
orice recurg dacă le-o cere imperativul profitului material cu orice preţ
moral!... Au căzut cu toţii la înţelegere: politica şi morala sunt două linii paralele
care se întâlnesc la infinit... Ne-am
pierdut suveranitatea de stat într-un mod cu totul atipic, nemaiexersat în
istorie! Poporul român, poporul!, nu are cum să-şi dea seama de subtilităţile
şi dedesubturile acestor contracte ale înrobirii financiare, nu are poporul
român cum să găsească soluţii la această inovaţie perversă a istoriei.
Intelighenţia românească, în primul rând Academia şi Universitatea, ne-au fost
lăsate de la Dumnezeu ca să acţioneze în asemenea situaţii! Să-şi asume ieşirea
la rampă, în ring, în arenă, la tribună, în numele Adevărului şi al Datoriei
faţă de Neam! Nu suntem, încă nu suntem
un popor de oi, popor demisionar, popor vegetal etc. etc... Suntem mânaţi însă
în această direcţie. Ne-ar prinde bine un cuvânt lămuritor şi de încurajare, un
ajutor, un punct de sprijin ca să putem ieşi din mlaştina în care am fost
împinşi de liderii noştri, de aliaţii noştri, de prietenii în care am crezut şi
i-am aşteptat să ne izbăvească!... Cine să rostească cuvântul de îmbărbătare şi
de iluminare dacă nu fiii cei mai învăţaţi şi mai doxaţi ai acestui neam
românesc?! Suntem o ţară ocupată... Din
păcate – sau din fericire, întreaga planetă este ocupată de o conjuraţie
mondială a unor politicieni fără Dumnezeu, fără nicio sensibilitate faţă de fiinţa
umană. În însăşi ţara care se pregăteşte să pună şaua pe planetă, s-a produs
„acapararea guvernării în mâna unei mici grupări de iniţiaţi, care au folosit
banii publici pentru a controla alegerile, pentru a influenţa şi slăbi în mod
sistematic orice control financiar”. (Matt Taibbi, citat de Greg Gordon în
articolul Cum a cumpărat Wall Street-ul Congresul SUA.) Evident, este vorba de
aceleaşi structuri oculte care, în urmă cu 50 de ani, erau descrise de
preşedintele John Kennedy ca „o conspiraţie monolitică şi cruntă care se
bazează pe infiltrare în loc de invadare (s.n.), pe intimidare în loc de libera
alegere.(...) Operaţiunile sale sunt ascunse, nu publice, greşelile sale sunt
îngropate, nu puse pe prima pagină a ziarelor, criticii săi sunt reduşi la
tăcere(...).” Aceasta este lumea în care trăim, o lume ale cărei mecanisme
secrete nu au cum să fie cunoscute şi înţelese de „popor‖, oricare ar fi
acesta, român sau american ori francez! O lume în care aproape nimic din ce se
vede şi se aude în viaţa publică nu este adevărat! Cum să se orienteze poporul
român în această butaforie a minciunilor şi diversiunilor, cum altfel decât
prin minţile cele mai luminate cu care Dumnezeu a înzestrat poporul român?!
Adică prin academicieni şi profesorii universitari, în primul rând! Cu o
condiţie: aceştia să ţină cu poporul, cu Neamul! Să nu se ruşineze a-l
mărturisi nici pe Domnul Iisus, nici pe Eminescu ori Avram Iancu sau Tudor din
Vladimireşti!... Cu alte cuvinte, în
1990 noi am intrat în lumea democraţiei occidentale, o lume în care demult
popoarele au fost transformate în turme de oi! Începând cu poporul cel mai
democratizat, fireşte. Vezi neputinţa americanilor de a se trezi din coşmarul
atât de bine înscenat la World Trade Center. Moment de ruşine planetară!
...Păi, domnilor criticaştri, niciodată în istoria lor românii nu au fost atât
de oi ca americanii în septembrie 2001.
...Sunt multe de spus! Închei - deocamdată! -, afirmând cu toată
seninătatea, dar şi cu obidă, că suntem un popor cu o istorie de care nu avem
motive să ne ruşinăm! Inclusiv istoria ultimelor decenii, de după 23 august
1944 sau de după 21 decembrie 1989. Din păcate, istoriografia românească este
mult sub nivelul istoriei românilor! Adică istoricii noştri, istoriografii,
cronicarii evenimentelor ce se petrec în lumea românească, sunt departe de a se
putea spune despre ei că şi-au făcut datoria faţă de adevăr, faţă de neam!
Istoricii noştri, ca şi ceilalţi componenţi ai intelighentziei româneşti, nu
suntem la înălţimea celor care au făurit această istorie! Învăţaţii neamului au
amestecat prea multă viaţă personală în rostirea adevărului! Prea mult
condiţionează rostirea adevărului de interesele carierei lor, de confortul
familiei lor sau de alte repere reale, valabile pentru orice individ de rând,
dar penibile şi jenante de la un nivel socio-cultural în sus! Fireşte, există
nenumărate excepţii, dar prea puţine printre academicienii noştri, în mediul
academic, universitar!... O spun fără nicio satisfacţie! Dimpotrivă... Dar dacă intri pe Internet, dai peste sute,
mii de români, tineri mai ales, din Ţară sau din străinătate, care caută
adevărul cu tenacitate şi cu credinţă în Dumnezeu, în Neamul românesc! O spun
cu toată satisfacţia! Sunt nemaipomeniţi! Veritabili Făt Frumoşi! Se pare că se
vor descurca şi fără modelele din aulă, de la catedră! Doamne, ajută-i, Doamne!
Bucureşti, 5
ianuarie 2011
A consemnat Nichita Vancea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu