RUGACIUNEA MINTII
Sfantul Sofronie Saharov
Sub forma
împrejurarilor potrivnice, a bolilor, a mortii unei persoane iubite,
nenorocirile îi împing adeseori pe oameni sa se roage. Dar atunci când situatia
se amelioreaza, nu numai ca pornirea lor spre rugaciune slabeste, dar
rugaciunea însasi pare a fi lipsita de sens. Exista însa o forma diferita de
rugaciune, rugaciunea mintii, fixata pe vesnicie, si aici nici o bunastare
exterioara nu poate tamadui suferintele sufletului care se vede esuând în
cautarea sa dupa Cel Vesnic.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea
– experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 62
Despre erosul [trupesc]
Erosul este
o patima a sufletului molatic, ce se naste din privirea iscoditoare. Erosul se
manifesta ca exacerbare a unei dorinte irationale, care ia fiinta, se naste cu
repeziciune in suflet, dar se potoleste foarte incet. Erosul, odata ce se
iveste, arde inima asemenea unei flacari si nu se stinge grabnic, fiind intetit
de fantezia care inchipuie si plasmuieste imaginea persoanei iubite. Atunci
cand erosul cuprinde sufletul, nu mai lasa loc nici pentru hrana. Cand afla un
suflet care nu este aparat, erosul il subjuga cu totul si-l convinge sa le
dispretuiasca pe toate celelalte, facandu-l sa nu fie interesat decat de el.
Erosul misca sufletele necugetate spre pierderea mintilor si nebunie, pentru ca
inchipuirea lor fara nici o stavila hraneste flacara, care seduce mintea.
Atunci cand asalteaza un suflet rational, erosul se stinge inainte de a
perverti mintea; pentru ca acesta, fiind propriul sau stapan, nu ingaduie sa
fie fermecat de inchipuire. Erosul ia in stapanire sufletele care sunt lipsite
de erosul dumnezeiesc si sufera de tristete in singuratatea lor; caci inima,
plasmuita fiind pentru a iubi, nu poate sa ramana nesimtitoare fata de eros,
daca mai intai nu va fi ranita si cucerita de dragostea dumnezeiasca. Erosul
[lumesc] nu poate sa ia in stapanire inimile care au fost ranite de erosul
dumnezeiesc, pentru ca erosul dumnezeiesc le-a implinit orice dorinta si nimic
n-a lasat pustiu.
Plutarh
spune despre eros ca este o fiara care are drept gheare si colti, cu care
sfasie inima, neincrederea si gelozia. Patimile celor indragostiti sunt
urmatoarele: iubesc, dar si urasc, il doresc pe cel pe care-l iubesc, cand este
absent, dar atunci cand este prezent, sunt cuprinsi de frica [din cauza lui],
lingusesc, dojenesc, mor inainte de vreme, ucid, isi doresc sa nu fi simtit
iubirea, dar nu doresc sa inceteze sa iubeasca, vor sa fie liberi [de patima],
dar staruie in robia lor. Lucrurile de mai sus fac ca acestei patimi sa-i
urmeze nebunia.
(Extras din: Sfantul Nectarie din Eghina,
“Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)
Despre lingusire
Lingusirea
este o rautate respingatoare, ascunsa sub masca prieteniei; lingusirea este o
mangaiere amagitoare si se manifesta in cuvinte ca prietenie si bunavointa, si
ca ravna pentru cele care nu au nici o valoare. Deasupra lingusirii, ca si
deasupra mormantului, se afla scris doar numele prieteniei. Lingusirea este un
viciu al sufletului pervertit, care este bolnav si n-are nimic teafar in el;
este vicleana, nu are nimic sfant, este nesincera si inselatoare. Lingusirea
strica sufletele care o ingaduie.
Caracterul
lingusitorului. Lingusitorul este un om pervertit, josnic si de nimic;
dezmiarda sufletele slabe, iar cuvintele lui sunt inselatoare; fagaduieste
prietenia si se preface ca ofera loialitatea desavarsita, in timp ce inima lui
uraste, gura sa vorbeste despra intensitatea iubirii; il inalta pe cel pe
care-l linguseste pentru cele vrednice de blam si osandeste calitatile celor
virtuosi si cele vrednice de lauda; subrezeste acuitatea gandurilor sufletului
si nu lasa sa se vada adevarul lucrurilor. Lingusitorul ii fericeste pe cei
care traiesc in desfatari si ii admira pe cei care-si risipesc bogatiile in
desfranari; le lauda cugetarea si le slaveste priceperea mainilor; sustine ca
neinfranarea este o virtute si numeste prostia cea mai de pe urma stiinta si
intelepciune. Il lauda pe barbatul care nu-i vrednic de bogatia [sa] si-l
batjocoreste pe cel bun care traieste in saracie; ii admira pe oameni de dragul
pricopselii si-n fata lor calca in picioare pe cele demne de admiratie.
Lingusitorii ii amagesc, sub aparenta cuvintelor bune, pe cei lipsiti de
rautate si fac tot ce le sta in putinta spre a pune stapanire pe ei.
Fericindu-i, ii duc in ratacire si le tulbura calea vietii. Sunt mai vicleni
decat vulpea si mai rai decat corbii, pentru ca prin viclesug si amagire strica
si murdaresc sufletele celor necugetati; folosesc felurite mijloace si nu sunt
decat niste profitori. Plutarh spune ca nici un soi [de oameni] nu este mai
vicios decat cel al lingusitorilor, ce reusesc foarte repede si cu mult succes
sa-i ingenuncheze pe tineri. Sfantul Vasile cel Mare afirma despre lingusitor:
„Lingusitorul, cata vreme are dumicatul in gura sa, lauda, maguleste, admira,
dar de indata ce se ridica de la masa, isi arunca blestemele, asemenea
pietrelor, asupra celui pe care putin mai devreme, datorita stomacului, il
adora ca pe Dumnezeu“.
Lingusitorul
necinsteste si jefuieste cele ce apartin altora; il binecuvanteaza cu glas mare
pe prieten dimineata, iar seara il blesteama si este gata ca, slujindu-se de
vorbe frumoase si binevenite, sa-i ia [pana] si haina de pe el.
Antistene
spunea:“Mai preferabil este sa cazi intre corbi decat intre lingusitori; cei
dintai iti vatama trupul, cei de pe urma iti pervertesc sufletul“.
Sfantul
Vasile cel Mare il compara pe lingusitor cu un miriapod: „Se zice ca, asa cum
miriapodul isi schimba culoarea dupa locul in care se gaseste, la fel si
lingusitorul isi schimba cugetul in functie de opiniile celor in a caror
companie se afla“.
Lingusitorul
este cel mai abject dintre toti oamenii.
TEMELIA PORUNCILOR
Avva Ioan cel Pitic
Avva Ioan
cel Pitic zicea: „Nu se poate zidi o casa de sus în jos, ci de la temelie catre
acoperis”. Îl întreaba: „Ce înseamna aceasta?”. El raspunde: „Temelia este
aproapele, pe care trebuie sa-l câstig si sa-i fiu de folos mai întâi. De el
atârna toate poruncile lui Hristos”.
Avva Ioan cel Pitic, Patericul sau
Apoftegmele Parintilor din pustie, traducere de Cristian Badilita, Ed. Polirom,
Iasi, 2005, cap. Despre Avva Ioan cel Pitic, Cuvantul 39, p. 168
MINUNAREA SUFLETULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Închipuie-ti,
pe cât de viu poti, atotputernicia si maretia cuvântului lui Dumnezeu. El zice,
si Cuvântul Sau devine imediat fiinte multe si diferite. El zice: „Sa fie
lumina” – si iata lumina. El zice: „Sa fie o tarie”, si El creeaza taria. El
zice: „Apele de sub tarie sa se adune la un loc… Sa fie luminatori pe taria
cerului… În ape sa misune vietuitoare – si a fost asa” (Facere 1, 3-20) dupa
Cuvântul Sau, dupa cum vocea unui comandant, vibrând în aer, ajunge la urechile
soldatilor si face ca trupele sa se miste dupa vointa lui, le asaza aici sau
dincolo, le face sa împlineasca o anumita miscare, sa realizeze intentiile si
planurile sale.
Închipuie-ti
masa materiei create. Închipuie-ti muntii enormi iesind din pamânt la Cuvântul
lui Dumnezeu; închipuie-ti zgomotul marilor ape atunci când s-au adunat în
oceane, în mari, în râuri si în izvoare.
Închipuie-ti
cum s-a risipit aerul; cum la un singur Cuvânt al lui Dumnezeu-Creatorul,
nemarginita varietate a plantelor a aparut dintr-o data. Închipuie-ti cum au
aparut planetele, cum si-au început ele drumul fara sfârsit; cum pestii,
pasarile, reptilele au aparut dintr-o data, si, în sfârsit omul. Si toate
acestea (înafara omului) au fost create din aceeasi materie informa, sau mai bine
zis din cele patru elemente, fara suflet, fara forma, fara viata. O, nu-i asa
ca sufletul se minuneaza de aceasta? „Cât de minunate sunt lucrurile Tale,
Doamne, toate cu întelepciune le-ai facut!” (Psalm 103, 25). Astfel, si acum
înca Stapânul scoate din materie tot ceea ce Îi place. El zice, si se face. El
preface pâinea si vinul în Trupul si Sângele Sau euharistic.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 165-166
PUTEREA LUMINII
DUMNEZEIESTI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Asa cum
soarele de pe cer îsi reflecta întreaga-i maretie si stralucire în puzderia de
corpuri transparente de pe pamânt si soarele duhovnicesc – Dumnezeu – a
binevoit sa se reflecte în nenumarate fiinte, în cer si pe pamânt: acolo în
îngeri, aici în oameni. Si dupa cum lumina – si cea a soarelui material – nu se
împiedica de corpurile solide, dar transparente, luminând prin geamuri încaperi
închise din toate partile, în care nu patrunde aerul de afara, tot asa si
lumina Soarelui spiritual nu se opreste în fiintele spirituale, nu se izbeste
de oprelisti materiale, nici de pereti, nici de ziduri mohorâte de temnita,
nici de imensitatea muntilor, nici de adâncimea pesterilor în care se ascund de
lume robii lui Dumnezeu, nici de abisurile pamântului. Ea patrunde pretutindeni
si straluceste pretutindeni, în tot sufletul în stare sa primeasca lumina
adevarului ceresc. (Pavel si Sila se rugau în temnita, laudau pe Dumnezeu în
cântari, si Domnul le-a ascultat rugaciunea. – Faptele Apostolilor 16, 25-26).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 405
CETATENIA
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Sunt doua
feluri de iubire, care nasc doua cetatenii: iubirea de Dumnezeu ne face
cetateni ai Ierusalimului de Sus, iubirea de lume – cetateni ai Babilonului.
Pune-ti singur întrebarea: „Ce iubesti?”, si vei afla al cui cetatean esti.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania,
Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 103-104
V I A Ț A
Sf. Ioan de Kronstadt
Viata
noastra, ce este ea oare? Arderea unei lumânari. Ajunge sa sufle în ea Cel care
a aprins-o ca sa se stinga. Viata noastra, ce este ea oare? Drumul unui
calator; odata ajuns la un anumit soroc, portile i se deschid, îsi lasa hainele
(trupul) si toiagul de pelerin si intra în casa. Viata noastra, ce este ea
oare? Îndelungat si sângeros razboi pentru cucerirea adevaratei patrii si a
adevaratei libertati. La capatul razboiului esti fie învingator, fie învins,
chemat de pe câmpul de lupta la locul rasplatii ca sa primesti de la Dreptul
Judecator fie rasplata si slava vesnice, fie osânda si rusine vesnice.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 363
SOȚIILE REGELUI
Era odata un
rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care
o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese.
Ii dadea tot ce era mai bun. De asemenea o iubea si pe cea de-a treia sotie si
ea era cea cu care se mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi,
regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.
Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era
intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele avea
o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele
grele. Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare
contributie in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie.
Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa! Intr-o zi, regele simti ca
sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: "Acum
am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur." O intreba pe cea
de-a patra nevasta: "Te-am iubit cel mai mult, ti-am daruit cele mai
frumoase haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu am sa mor, vrei sa
vii cu mine si sa-mi tii companie?" "Nici vorba!" replica cea
de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant.
Raspunsul ei
strapunse inima regelui ca un cutit. Regele o intreba si pe cea de-a treia
sotie: "Te-am iubit toata viata mea. Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si
sa-mi tii companie?" "Nu!" veni raspunsul celei de-a treia
sotii. "Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori!"
Inima
regelui se stranse de durere. Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie:
"Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo
pentru mine. Cand voi muri, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!" replica cea de-a
doua sotie. "Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau." Regele
fu devastat si de acest raspuns. Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma
oriunde vei merge!" Regele se uita imprejur si vazu ca cea care rostise
aceste cuvinte era prima sotie. Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din
cauza foamei si a neglijarii sale. Adanc indurerat, regele spuse: "Trebuia
sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!" In
realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra: Cea de-a patra sotie este
TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort investim in a-l face sa arate bine,
el ne va lasa cand murim. Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim,
merge la altii. Cea de-a doua sotie este FAMILIA si PRIETENII. Indiferent cat
de apropiati ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul
nostru dupa ce nu mai suntem. Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este
neglijat in goana dupa averi, bunastare si putere sau in goana dupa iluzii
desarte, uitand ca iubirea cuarata si sincera iti face viata frumoasa si
spiritul o sa traiasca si dupa. Si totusi, SUFLETUL este singurul care ne va
urma oriunde vom merge
În
comparatie cu sufletul omului, al crestinului, lumea toata este asemenea unei
pânze de paianjen. Nimic nu este statornic în ea, pe nimic nu ne putem
sprijini, nu ai pe ce pune baza; totul se rupe, cedeaza. Nu-ti lega inima de
nimic în afara de Dumnezeu, Cel ce a urzit aceasta pânza, care o tine si îi da
viata. De orice si de oricine te vei lega în afara de Dumnezeu îti va otravi
viata, îti va strâmtora inima. Numai legându-te deplin de El vei dobândi viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418.
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu