Anthony Hopkins
Am intrat în
salonul care îl găzduia pe actor. L-am admirat din filmul „The Elephant Man”
(Omul Elefant) a lui David Linch de la începutul anilor ’80. El era internat
aici, într-o mănăstire. De când am intrat, am zărit paturi goale în față și pe
laterale. Camera avea doar peretele din dreapta plin, în rest pe celelalte trei
numai ferestre duble din jumătate în jumătate de metru și înalte până aproape
de tavan. O lumină mată verzuie se vedea prin toate. Anthony seamănă mult cu
tata, un om harnic, iubitor și foarte talentat în meseria lui. Cum mă apropii,
el se ridică mai în sus pe perină și îmi zâmbește.
-„Nu mai
filmezi? îl întreb. „Esti bolnav?”
- „Nu mai au
nimic pentru mine”, îmi răspunde. „Sunt alte vremuri.”
- „Ai vreun
scenariu pe care ai dori să-l joci continuu?”
- „ Da , dar
nu le place.”
- „ Pot să-l
văd și eu?”
Trec peste
pagini și remarc;
-„Poate ca
ar trebui să-l ilustrezi… Știi, generația de azi nu mai citește.”
- „Poate că
așa e”, îmi răspunde trist.
Privirea îmi
alunecă de pe fața lui în sus pe muntele înalt care se vedea prin fereastra din
spate. Era foarte verde și de la poale urca în sus printre stânci un ARO. Parcă
era stânca de la Ciudanovița, însă de înălțimea Himalayei. Acolo, după stâncă
am făcut primul meu film de ficțiune cu indieni americani și cowboy împreună cu
elevii școlii noastre. Eram cu toții foarte fericiți. E o priveliște de vis
unde Anthony s-ar însenina:
-„Vrei să
mergem sus în vârf, unde e însorit, Anthony?”
Îmi face
semn cu degetul pe buze să vorbesc încet, parcă în durere ca să nu se
trezească, arătându-mi din priviri spre patul de fier din dreapta mea, unde
dormea un bătrân cu părul alb. Să fi avut vreo 80, 90 de ani, poate o sută.
-„Săracul de
unde o fi apărut”, mă uit la Anthony întrebător.
-„S-a
sculat!” îmi răspunde.
Mă întorc și
în pat șezând pe perină, în loc de bătrân era acum o femeie albicioasă, cu fața
pasivă de mim, în vârstă de circa 35 de ani. Mă privește ca și cum m-ar
cunoaște. Dintr-o dată, împrejur sunt pacienți în toate paturile, în stânga
chiar doi copii în uniforme școlare din vremea comunismului, cu cravate roșii,
isigne și băscuțe. Mă întorc din nou către blonda albicioasă și ea, de astă
dată stătea îmbrobodită cu un batic și în balonzaid alb ca o franțuzoaică din
filmele lui Bresson pe scaunul de lângă mine la fereastră. Eram în autobuz.
Camera era pe roate și ne căra pe toți. Ușa din spatele meu pe care intrasem
era o ușă glisantă de autobuz care se deschidea automat ca să urce și să
coboare călătorii în stații. Ea mă privește
în ochi și mă întreabă ce cred despre ea. Vreau să rămân politicos și ca
apreciere încep să bodogănesc în franceza: Mormonzel, Mua, Ui, ui. Și îi fac
loc pentru că la următoarea coboară. Merci bocoup! Orvoar! Am rămas singur.
Salonul e gol și dintr-o dată mi-e dor de tata.
Ben TODICA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu