"TIN LA ACEASTA TARA SI STIU CA DUMNEZEU MA VREA AICI. AICI MA CUNOASTE DUMNEZEU DUPA NUME"

"TIN LA ACEASTA TARA

SI STIU CA DUMNEZEU MA VREA AICI.

AICI MA CUNOASTE DUMNEZEU DUPA NUME"

Eginald Schlattner - Preot si scriitor sas din Roşia, Sibiu

"Când in pădurile si mlaştinile unde astăzi se afla Berlinul creştea pir, aici, in Transilvania, se cânta nemţeşte si se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săseasca! Iar daca astăzi va pot saluta in limba noastră comuna, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, Romania, care niciodată nu ne-a interzis limba materna, nici chiar in acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul roman s-a aflat in război cu Reichul german. In septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germana, unde se predau doua ore de limba romana ca limba străina, începând cu clasa a III-a". 

Cu aceste cuvinte si-a întâmpinat preotul si scriitorul Eginald Norbert Schlattner, in biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult in străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania si Elveţia, dar si din Spania si Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania.

După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat sa-si îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristețea de a sluji zilnic in Biserica evanghelica din Roşia (Rothberg) "doar pentru Dumnezeu si pentru mine, de unul singur, si mulţi îngeri". Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc in comuna, doar preotul si câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaş.

Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are in jurul ei livezi de meri si pâlcuri de stejari si de brazi, înălţându-se către cer in mijlocul satului. Străjuita de tei seculari, casa parohiala este, la rândul ei, un monument: ea "împarte" veacurile in doua - la sud, "aripa tânăra" de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici si-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, pana la 1467) loc de vieţuire si de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihna si de creaţie literara.

Când se retrage sa-si scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

"N-ai voie sa vorbeşti aşa de frumos despre Romania, ca nu te crede nimeni"

- Se spune ca vorbele cu care l-aţi întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinara asupra delegaţiei germane. In fapt, ce mesaj le-aţi transmis înalţilor oaspeţi?

- Am dorit sa le demonstrez ca romanii sunt europeni prin vocaţie si ţinută, ca aceasta tara vine din istorie cu "acquis"-ul comunitar însuşit, pe care-l si depăşeşte la capitolul toleranta fata de minorităţi. Zic: "Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam româneşte. Tata îmi atârnase o tăbliţă de gât pe care scria: "Acest băiat se numeşte Eginald Norbert Schlattner si nu ştie româneşte. Daca se pierde, va rog sa-l predaţi pe strada Eminescu 5, contra recompensa"". Si am spus: "Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat ca tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un roman cumsecade, numai de doua ori suma plătita pentru câinele nostru, Litvinov, când si el se rătăcise. MA aşteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult...". In aceasta metafora anecdotica este ceva care defineşte spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti. Mă doare inima când observ ca, in străinătate, Romania este perceputa numai prin strada, si anume: câinii de strada, copiii de strada, fetele de pe strada, hoţii de strada... E mult prea puţin! S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ţinut o conferinţa de presa despre Romania, organizata de Ambasada Austriei. S-a apropiat un ataşat de presa oarecare si mi-a şoptit: "N-ai voie sa vorbeşti aşa de frumos despre Romania, ca nu te crede nimeni". Dar eu vorbesc! Odată, in Polonia, la o conferinţa internaţională, am luat cuvântul in încheiere si am spus: "In mod regretabil, de patru zile vorbiţi despre identitatea Europei, si doua lucruri nu le-am auzit - cuvântul Dumnezeu si cuvântul Romania !".

- La Academia Evanghelica din Sibiu se vorbeşte ca, printre altele, i-aţi ţinut ministrului federal o adevărata disertaţie despre învăţământul multicultural din Romania . Este adevărat?

- I-am prezentat, spre exemplu, situaţia abecedarelor. Zic: "Herr Bundesminister, mesajul României către Europa Unita este următorul - la noi in tara, abecedarul se tipăreşte in peste zece limbi!". Si fiindcă ştiu ca unui german trebuie sa-i traduci in sistemul lui de concepţie ceea ce înseamnă acest enunţ, am fost si mai explicit: "Asta înseamnă ca la noi in tara exista tot atâtea sisteme şcolare in care limba de predare nu este cea româneasca, ci limba materna a copilului. In Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic in Europa!". Fiindcă am presupus ca nici acuma nu îşi poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme şcolare, cu limba de predare neromâneasca, i-am spus: "Daca dvs. doriţi ca pe cele doua fete ale dvs. sa le trimiteţi in Germania la o şcoala cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa sau la Babadag, unde exista numai câteva mii de turci, si acolo poate sa termine liceul si sa dea si bacalaureatul in limba turca". Si, deoarece nici acuma încă nu eram sigur daca putea sa-si imagineze, i-am spus următorul lucru: "Herr Bundesminister, daca întrebaţi aici, la Sibiu, o copiliţă de etnie romana (că romanii au descoperit acuma şcolile germane), daca o întrebaţi, zic, pe Rodica Popescu: drăguţă, in ce clasa eşti? In clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Si ce limba străina înveţi? Răspunde: limba româna... Asta este, domnule ministru, Romania europeana. Nici măcar austriecii, care pana in 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc sa aprecieze corect mesajul romanesc către Europa multiculturala".

"Ortodoxia aparţine in mod constitutiv spiritului european"

- Prin succesul cărţilor dvs. sunteţi un cetăţean roman gata integrat in Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai larga pe care o aveţi, ce calităţi ale poporului nostru credeţi ca vor influenta pozitiv familia europeana in care ne pregătim sa intram?

- Dimensiunea bizantina. Sunt convins ca o tara atât de ortodoxa cum e Romania va completa in mod fericit viaţa spirituala a Europei Occidentale. Ortodoxia aparţine in mod constitutiv spiritului european. Când d-l Andrei Pleșu a spus ca in fiecare roman exista un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit sa spună. Suspiciunea mea este ca romanii, când zic "european", se gândesc la stilul de viaţa materiala si mentala din Europa de Vest, prelungit pana in America. Mulţi dintre ei cred ca trebuie sa adoptam si sa imitam acest stil, aceasta forma de viaţa, aceasta mentalitate care este in mod derivat tributara creştinismului catolic si protestant. De aceea, când citesc ca Andrei Pleșu a descoperit ca in fiecare roman zace un european, sper ca n-a avut in minte modelul antropologic vestic; sper ca are si el aceasta viziune autentica a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convieţuit cu românii, ştiu ca religiozitatea mistica a romanilor a creat o relaţie speciala cu Dumnezeu si care are toate şansele, sper din inima, sa revigoreze creştinismul apusean.

- Grecia ortodoxa este membra a Ue de peste un deceniu. De ce n-a reuşit sa influenţeze Apusul catolic si protestant?

- Pentru ca Grecia, aşa cred, nu e prezenta prin religia ortodoxa, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge sa asiste la o slujba ortodoxa, ci sa-si rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de Bulgaria mai mica, va duce in Vest si acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual si spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe cărţi in care a încercat sa definească aceasta punte intre creştinismul occidental si cel răsăritean, găsind ca rugăciunea este cea care transcende graniţele dintre Est si Vest.

"Sunt îngrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piaţa"

- În marşul forţat al României către Europa unita, s-ar părea ca ţăranii vor avea cel mai mult de indurat. Locuiţi intre ţărani, le ascultaţi spovedania pe româneşte, le daţi sfaturi creştineşti. Ce le spuneţi despre Ue?

- Despre ţărani pot sa spun numai ceea ce sper. Sunt si eu îngrozit de aceste cerceluşe din urechile vacilor; sunt îngrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piaţa, după soi si după culoare - ceva de neconceput. Sper ca romanul nostru se va sustrage unor reglementari si unor regularizări absurde. Sper ca, totuşi, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre care, din ţinut in ţinut, oglindeşte ceva din prezenta lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum - n.red.) si îşi va păstra individualitatea ei scoasa din timp. Am observat ca, si după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea ţăranii la cap ce si cum sa facă, pământurile tot se lucrează. Deşi tinerii fii si fiice de ţărani care frecventează şcolile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginşi, cu muzica asta infernala din combine etc., in timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuţele la câmp, la săpat si recoltat. Sper ca aceasta atmosfera va rămâne, iar prezenta lor in sat va dăinui. Sa nu uitam ca la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătoreşte cu alai pe uliţa satului, se mai aduna la parastase, iar familia mai este adăpost si refugiu, nu este atomizata ca in Apus.

- Credeţi ca satul va putea rămâne sat, iar ţăranul, ţăran?

- Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti ortodoxe - care va fi o completare salutara la spiritualitatea occidentala. Cei care vin din Vest, si vin tot mai mulţi investitori si turişti, descoperă viaţa de la tara si rămân uluiţi ca mai exista aşa ceva pe lume. n Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceauşescu de a reduce diferenţa dintre oraş si sat, sunt deja o realitate... Si atunci, vin germanii, austriecii si alţii, si ce zic ei: "Ce vedem noi aici, in Romania ? Vedem un băiat calare pe un cal care galopează prin mijlocul satului... Vedem doua fete care merg pe drum, una cu mana trecuta peste umărul celeilalte... Vedem doi băieţi care se joaca de-a calul si vizitiul, folosind drept haturi o sfoara... Vedem ca te duci pe uliţa si eşti deja in mijlocul vieţii..." Ceea ce eu completez: nu mă poate trimite soţia in vecini după lapte, că, până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de vorbă, să povestesc cu fiecare sătean, chiar dacă l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariţia liliacului alb, trilul ciocârliei care urca la cer, orăcăitul broaştelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie sa sapi o groapa ca pentru împăratul. După mine, viaţa fireasca este numai la tara, unde si ploaia îmi este apropiata.

- Credeţi ca aceasta viziune plina de mister cotidian asupra vieţii ii va preface, ii va schimba si pe fraţii noştri europeni din Vest?

- Nu ştiu in ce măsura toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viaţa, a spiritului de a concepe lumea si cerul, dar ştiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat in care vieţuiesc, de perceperea vieţii numai prin televizor. Sunt convins ca aceasta inerţie pozitiva a unor forme de viaţa rurala din Romania, tradiţiile satelor româneşti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale in aşa fel, încât unul de acolo sa nu mai fuga pana in India sau pana in Nepal in căutarea sacralităţii, găsind-o la noi. Faptul ca sacralitatea pătrunde zilnic in profan in satele din Romania va fi, cred, perceput si de fraţii noştri din Vest. Este tragic ca saşii au părăsit aceasta tara si au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte intre cele doua lumi adiacente. Cred ca noi, saşii, puteam trai pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu romani, unguri, sârbi, evrei si ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din tara!

- Va rog sa-mi permiteţi o ultima întrebare: de ce n-aţi plecat, totuşi, in Germania, părinte Schlattner?

- De data aceasta un răspuns scurt si concis: pentru ca ţin la aceasta ţară şi ştiu ca Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!  

Sursa: Mircea Franculescu