Robert A. Henlein - O tempora, O mores!a

AUTORUL A FOST ELEV AL LICEULUI MIHAI VITEAZU (M.V.) ZIS ”MĂGARII VESELI“, LICEU AFLAT MEREU ÎN CONCURENTĂ CU LICEUL CANTEMIR, DAR ŞI CU TAICA LAZAR!

O tempora, O mores!a

Anii tineretii noastre, cand ne durea in cur de comunism, pentru ca eram prea ocupati sa ne traim tineretea…

Din 1948 Romania avusese o presa cenusie, terna, urata grafic, marcata de limba de lemn, dae lozinci inepte si de o agresivitate necioplita,“proletara”. Au mai aparut pana in 1953 cateva din cotidianele de tiraj si de traditie -“Universul”, “Adevarul”, insa erau de nerecunoscut. Apoi n-au mai existat decat trei ziare centrale: “Scanteia”, “Romania libera”, “Scanteia tineretului”, trase fiecare in patru pagini plumburii. Li se adauga un ziar de seara: “Informatia Bucurestiului”, cu mai putina ideologie si mai multe stiri utilitare si de interes public. De la mijlocul anilor ’50 aparea cotidianul “Munca”, ce nu era decat localizarea ziarului sovietic “Trud”, tot asa cum “Gazeta literara” – din 1954 – nu era decat o “Literaturnaia gazeta” romaneasca. La fel si “Muncitorul sanitar” ori “Gazeta invatamantului”, saptamanalele unor categorii profesionale.

Radio Romania se transformase in Radio Bucuresti si avea pana in 1960 un singur program pe unde lungi si medii. Aparatele de radio vandute in magazine nu erau dotate si cu frecvente scurte, pentru ca lumea sa nu poata asculta “Vocea Americii”, “Europa libera” – “ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni”, cum se intitula pana in 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice in limba romana difuzate la Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucuresti isi incheia programul, inceput la 5 dimineata, la miezul noptii. A aparut apoi si un Bucuresti 2, emitand din zori pana la pranz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat cate doua ore in plus.

Din 1957 exista Televiziunea Romana, mai intai cu programe experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea se infiintase in Romania la numai doi ani dupa aceea din Italia. Fata de presa meschina, anosta, marcata de o demagogie ridicola sau agresiva, Televiziunea, desi in alb-negru, a adus in Romania o unda de varietate si destindere. In 1959, cand s-au aniversat 500 de ani de la intemeierea Bucurestilor, s-au alcatuit programe aparte, lansandu-se cantece precum “Badea-neichii Bucuresti”, compus de Ion Vasilescu si Gherase Dendrino si interpretat de Maria Tanase, sau “Frumos esti, Bucuresti!…”. Apareau in programele de divertisment, toate “live”, realizate in conditii tehnice modeste, dar foarte reusite, solistele si solistii in voga de la rascrucea deceniilor sase si sapte: Dorina Draghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slaveanu, Mara Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Nitescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel Livianu… Intr-o emisiune muzicala a debutat, in 1959, la varsta de 16 ani, Margareta Paslaru. In acelasi an, Televiziunea n-a ezitat sa transmita un program de la barul “Continental”, situat in subsolul unui bloc interbelic de langa Biserica Rusa, prabusit la cutremurul din 4 martie 1977.

Tot in 1959-’60, Televiziunea difuza numere de revista, cuplete, scheciuri, interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crisan, de duetul Horia Serbanescu – Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular, care il imita pe Vico Toriani, unul dintre putinii cantareti straini sositi pe atunci in turneu la Bucuresti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica, nevasta-sa…A aparut si aparatul de radio BUCURESTI 500.

Din 1961, aproape seara de seara, dupa telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o jumatate de ora, excelente emisiuni pentru copii,al caror protagonist era Aschiuta, un Pinocchio local, manuit de un papusar excelent. Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populara, la paritate cu Cleo Stiber, crainica frumoasa, cultivata si poliglota a Televiziunii… Popularitate dobandisera,datorita rolurilor interpretate in seriale pentru copii,actorii Tudorel Popa (Profesorul Paganel) si Dem Savu (Capitanul Val-Vartej). Un eveniment era prezenta Mariei Tanase in programele de muzica populara, in mijlocul unui taraf – ultima a avut loc in 1962, ca si aceea a Ioanei Radu, care interpreta romante.

In 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta saptamanal ciclul “Din istoria universala a teatrului”, ilustrat cu secvente interpretate de actori. Asezat in spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilt, conferentiarul vorbea liber, imbracat elegant, cu batista alba la buzunar, rasucind intre degete capacul unui stilou Pelikan cu penita de aur… Moartea scriitorului, survenita in acelasi an 1964, a dus la intreruperea acelui serial elevat. In acelasi an o montare a unei piese intreprinsa cu mijloacele teatrului de televiziune – “Pana de automobil” de Friedrich Durrenmat, consacra un tanar si stralucit actor in rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.

Daca un crainic radio a pronuntat inversat in acei ani titlul operei lui Mozart “Cosi fan tutte”, de o maniera pe care nu o suporta hartia, un crainic de televiziune a fost aspru admonestat pentru o stire citita pe post: “Tovarasul Gheorghe Cioara s-a intors de la Moscova pe calea aerului”.

Teatrul de revista, cu o mare traditie in Romania, cu nivelul inalt la care il ridicase Constantin Tanase, a adus multa culoare si mult haz in vremurile de-acum 45-50 de ani. Existau in Bucuresti doua sali incapatoare ale aceluiasi teatru care primisera numele marelui comic, o gradina de vara, “Boema”, datand din 1928, pe Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cismigiului, pe un spatiu napadit astazi de brusturi, buruieni si otetari, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezata Rigas, si se mai montau uneori spectacole de revista pe scena Teatrului de vara din Herastrau sau in fostul parc Carol, rebotezat “Parcul Libertatii”…

Cel mai mare actor al genului era Mircea Crisan. Pana in ziua de azi oamenii mai in varsta isi amintesc de “Castravetele” lui, de “Un foc in noapte, un foc in soba; arde-te-ar focul!”, de legenda potrivit careia, cu prilejul unei vizite a lui Hrusciov in Romania, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crisan sa-i distreze, chemand si un translator. Mircea Crisan a mieunat ca pisica, a latrat precum cainele, a imitat leul, tigrul si alte animale, iar la sfarsit i s-a adresat translatorului: “Acum, tradu!”. Dintr-un turneu la Paris actorul s-a intors cu un Chevrolet – clasicul model 1957 - pe care n-a ezitat sa-l pomeneasca pe scena: “Ce nu face omul pentru o bucata de Chevrolet?”

Notoriu de dinainte de razboi, de cand jucase in filmul “Bing-bang” si de cand facea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (“Alo! Aici e Stroe/Si roaga sa-i dati voie/O clipa sa va-nveseleasca…). In spectacolul “Vitamina M – Muzica”, montat in 1961 in cladirea de peste drum de Academie a Teatrului “C. Tanase”, fost sediu al Legatiei Germaniei, intr-un dialog imaginar Stroe i se adresa unei cucoane:

– “Ati fost la Domnul Puntilla?… – Nu ti-e rusine, domnule?! Eu sunt femeie serioasa”. “Domnul Puntilla” era o piesa de Bertolt Brecht, jucata pe atunci de un teatru bucurestean.

Trei ani mai tarziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta “Rinocerii” de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe scena Teatrului Mic se juca “Lectia de engleza” a aceluiasi dramaturg, sub titlul de “Cantareata cheala”.

Din 1963, cuvantul Romania si derivatele sale se scriau iarasi cu “

â ”. Vreme de un deceniu, consecinta a Reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii il detinusera doar vagoanele romanesti de cale ferata de pe traseele internationale si tricourile sportivilor romani care luau parte la competitii desfasurate in strainatate.

In acelasi an, in luna noiembrie, Televiziunea inceta sa mai transmita parada militara de la Moscova din ziua de 7, dar relua in direct, integral, ceremonia inmormantarii presedintelui Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum radiodifuziunea Romana, in afara de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington si corespondenti la Paris si la Roma: pe Georges Dascal si Angelo Chiari.

Un magazin cultural foarte citit devenise revista “Contemporanul”, condusa, la mijlocul anilor ’50 de George Ivascu si avandu-l colaborator permanent pe G. Calinescu (“Cronica optimistului”). In 1963-’64 “Contemporanul” nu mai era foaia proletcultista infiintata in 1948, unde oficiau cei mai abjecti ideologi si culturnici ai noului regim. Aici isi incepe Nicolae Manolescu lunga si stralucita cariera de cronicar literar. O rubrica foarte apreciata era aceea sustinuta de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comert, care dezbatea cu verva subiecte interesante si incitante. De pilda: se cuvine sau nu ca un barbat si o femeie, ambii casatoriti, insa nu unul cu celalalt, sa intre intr-un restaurant si sa ia masa impreuna?…

===========

Carmen Silva se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui așa-zis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguranței). Era, la finele deceniului cinci, o stațiune prăpădită, frecventată masiv de sindicaliști. Trăgeam la “fina”, la pensiune. Fina – gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea prin anii ’30. Îi arăta un respect ieșit din comun și i se adresa cu apelativul “nășico”. Casa modestă avea două-trei camere,cu dependințe rudimentare. Pe timpul verii familia amfitrioanei, cu mic cu mare,se muta în niște barăci ridicate în curte. Atmosfera generală era ponosită, vag insalubră, dar veselă. Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă gratulau cu “vilegiaturistule”, iar eu le ziceam “băștinașilor”. Altminteri, ne înțelegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era puțin populată și cam sălbatică. N-auzeai muzică, defel. Când și când mai huruia răgușit – agățat de un stâlp de telegraf – câte un megafon. Cu greutate puteai să recunoști ce se transmite. Recepția deficitară depindea covârșitor de forța și direcția vântului. La ambianța sonoră contribuia zilnic și un flașnetar uscățiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuță pe umăr, care naviga printre cearșafurile risipite la buza mării. Primea monede de 25 de bani.

Mă distram la Ghiol. Semăna cu un ștrand, unde protagoniștii, de toate vârstele, se etalau defilând fără complexe în costumul lui Adam sau al Evei (după preferința Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărțită, formal, de un gard de uluci crăpate, cu rolul de a stopa – chipurile – ocheadele și de a stăvili eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuși. Buna dispoziție era unanimă, iar comunicarea extinsă și relaxată. Nu am reperat niciodată ceva obscen sau indecent. Partea într-adevăr scârboasă ținea de operațiunea unsului cu noroiul negru, greu mirositor. Și aceea de încrețire elefantină a pielii.

La întoarcere treceam prin dreptul terasei “Potcoava”. În miezul zilei se produceau doi lăutari – unul cu vioara, altul cu acordeonul, știrbi și foarte prietenoși. Repertoriul vocal, susținut alternativ, se compunea din cântece de pahar și voie bună, gen: “M-a făcut mama oltean”, “Ionel, Ionelule”, “Zaraza” etc. Piesele “cu dedicație” se arvuneau la masă, sub deviza: “cine lipește biștarul, comandă muzica”. Mă număram printre beneficiarii clandestini, fiindcă trăgeam cu urechea pe la gard.

Serile le “petreceam” la vilă, într-un plictis debordant.. Cam o dată, de două ori, în perioada sejurului, ieșeam la plimbare pe faleză. Zăboveam apoi pe o bancă în preajma Cazinoului. “Ascultă și tu melodiile. Poate le înveți.” Concerta o formație “de antren și dans”. Dizeuza – o vedetă a momentului, se numea Dorina Drăghici, care făcea bezele și reverențe după fiecare piesă. Avea succes. Programul se prelungea.

===========

Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?

Daca regret ceva? Ca nu l-au impuscat mai devreme si nu l-a luat si pe Ion Ilici cu el…

Totusi…..

… Teatru radiofonic, liceul Mihai Viteazu, Noapte buna copii, Unda vesela, Cine stie cistiga, ziarul “Urzica”, revista Secolul XX, covrigi cu sare,Timur si baietii lui, “Los Paraguayos” in turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsa si Rolling Stones, snitel la pachet in drum spre tabara, restaurantele cu mandatar, Costinesti, La Dobrogeanu, numar si uniforma de liceu, studentii de la arhitectura pictând icoane pe geamurile la “Ion Mincu” in iarna lui ’68, Carpati fara filtru, formatia Mondial, gogoshi in Piatza Unirii, Margareta Paslaru, sedintele de exmatriculare ale celor care plecau cu parintii in Israel sau Germania, balul de la Arhitectura, Liviu Ciulei, Tiriac si Nastase, “Macarale, râd in soare argintii”, prietenii plecind in Israel, au intrat rusii in Cehoslovacia, unt, faina, pine, zahar si ulei pe cartela, oua rosii, pantaloni “supraelastici”, coteleapelordunarii, “tacimuri”, babic, ghiudem, nechezol, imbracat “din pachet’, “schlafensiedeutch”, Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele Scolii Sportive, incalzit apa pe resou, Tanta si Costel, Zizi Serban, studentii din Cuba, repartitia, Marin Moraru si Toma Caragiu, Miriam Raducanu, ceaun din fonta, cravata de pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halvitza, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la “Albina”, profiteroale, statuia lui Mihai Viteazu, Coada Calului, penare din lemn, tigari Marasesti, hartie albastra de invelit caietele, fier de calcat cu carbuni incinsi, uniformele scolare, tocul cu penitza, galosii, butoiul in care se aduna apa de ploaie pentru spalat parul, peretii vopsiti cu rolul, fragi din tren, Mos Gerila, televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt in frunza de brusture, Parcul Circului, creion chimic, gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, asternuturi brodate de mana, cani de tabla, L.S. Bulandra, plapumarese, spalatorese, birjari, pantofi cu talpa de crep, policlinici cu plata, Babele, tenisul la Herastrau, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotisuri in Apuseni, sugative, Marina-Marina, shoshoni, foto-minut, caramele, piata cu gainile in custi de lemn, Oraselul Copiilor, Ion Dacian, moda dintilor de aur, caciuli rusesti cu urechi, fâsh, cicoare, somierele, Piatza Palatului, shifonierele cu oglinzi groase de cristal, Gradina Botanica, parfum de trandafiri bulgaresc, papusi din carpa, parcul de la Sosea, sifoanele din sticla colorata, masina de tocat carne, covata de framantat aluatul, cazanul de fiert rufe, masina de cusut cu pedala din fier forjat, pe care scria ‘Singer’, geamuri cu flori de gheatza, omul de zapada cu carbuni in loc de nasturi, teracota fierbinte, in fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa, Ciresarii, bibelouri, statuia lui Lenin, cobilitzele de care atirnau cofele cu mere murate sau iaurt, savarine, cishmeaua de pe strada, Nivea, borsh la borcan, trasuri, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, prajiturile de unleucinzeci, lumina misterioasa a lampii cu gaz, fotografiile de familie alb-negru, matusi cu palarii, unchi tepeni, bunici severi, flasneta din fatza teatrului, papagalul cu norocul in cioc, Dambovitza la Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August, mititei la gratar in Parcul Libertatii, gara cu zgomote si miros de despartire… pufoaicele cenusii, bibelouri, figurine, catei si caluti in vitrina din sufragerie, milieuri, Nivea in cutii plate albastre, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, Calea Victoriei, closete in fundul curtii, copii infasati strans, Anda Calugareanu, tiganci care ghicesc in palma, in ghioc si in carti, babe care leaga si dezleaga farmece, Strandul Studentesc, scrobeala de rufe, albastreala de rufe (sineala), bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca, decolteu encoeur, decolteu en bateau,cuvertura de pat, carpete de chelim, Libraria Eminescu, tuns nemteste, Ora vesela cu Stroe si Vasilache : – Alo, aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca/ sa glumeasca iar cu voi. Frank Cafea, balene, tunsoare a la garconne, coafura paj, coafura a la Alida Vali, ciorapi tricotati, Casuta noastra/ cuibusor de nebunii/ te asteapta ca sa vii… Inghetata pe batz, telemea de paispe, adidasi, patricieni, vata pe batz,stofa pe puncte, loden, briz-bizuri, la patru pasi de o excursie, steaua fara nume, Cico, floarea din gradina, Daniela si Aschiuta, Cine stie castiga, ‘Avaramu’ vazut de nu stiu cite ori, translatoarea de la cinemateca…. taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda…. cremshniturile de la Casata… ,

Aici e Radio Europa Libera/buna seara, dragi ascultatori, Rita Pavone, cravata de pionier… cu colturile roase, insignele FGMA, FGAPS;

laleleee, laleleeeee; macarale; cand la trap,cand la galop, Dorina Draghici, ZIS; ZIM; Molotov; GAZ, biciclete MIFA, “la canal”, “la stuf”,Calboreanu, calimara cu cerneala, cinema Scala, Fory Etterle, spoitori, bulibasha, chimir; militia economica, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu,Scinteia pionierului, Teatrul Tandarica, Arta Florescu, tigari Nationale, salicilat, penicilina uleioasa, festivalul tineretului, lipii…Cavit 9 pentru pofta de mancare, te-slavim-Rominie-pamint-parin tesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei nimic, bomboane agricole, fondante, dans la Zalomit, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, inghetata pe bat, la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, misto-nasol-gagiu, Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheti, imbracaminte de la ‘pachet’, pantofi Guban, pantaloni evazati, inele ghiul, tablouri cu sirene, Beng beng, Unde ie iluziile mele, care le-am perdut? My, my, my Delilah, Beatles, clasificarea muzicii in usoara, grea si populara, primele autoserviri, “Dialog la distanta”, telefoane cuplate, program de apa calda, creioane chimice si HB, 303, ascutitori chinezesti, noile uniforme scolare, tovarasa diriginta, martisoare, cadouri de 8 martie, braga si placinte dobrogene, frigider Zil, camera Laika, poze cu dedicatie pe verso, Pif le chien, Paris Match… Bula si bancuri cu cutremurul,Carul cu Bere, BTT-uri, sticla de bere Rahova, Cico,prajituri cu nume antiapetisante “Buturuga”, “Cartof”, ‘stewardesele’ de pe ITB, ‘blatul’ studentesc la teatre, calatorii clasa 1-a cu ‘nashul’, cursuri de ‘socialism stiintific’, cartusul de Kent si sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, la cartofi, Foishorul de Foc, palinka, Noapte buna, copii… Maresiev, Stahanov, Ivan Budionii, Ceapaev, Ostrovski (ala cu asa s-a calit otelul), Fadeev, Zboara Cocorii, Fata cu parul carunt,Libelula, Piati Minuuuut…

Alarma in munti, Sadko, Cazacii de pe Don, Tanara Garda,Norman Wisdom (sic)… sufertash, baia comunala, stamba, Marina Voica,tesatura anti-jeg, pantofi cu talpa de rafie/paie, ghetele de baschet cehesti, ceasuri Schaffhausen/Doxa, geamgii, iaurgii, laptari,zarzavagii, sacagii, tocilari, sapunul ‘Cheia’, magiunul, ‘Cumparati curent de la IREB!’, ‘Dati copiilor bomboane!’, statia de radioficare, dusumele de lut, pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon stravezii prin care se vedeau bretelele de la sutien, legaturile de schi Kandahar, pantalonul-pana, pantalonii pescaresti, frizura-periutza, vase de bucatarie emailate, patefonul cu ac, rufe inghetate, puse iarna afara la uscat, caimac, ierbar, raglan… ==

La începuturile televiziunii muzica ușoară românească, inclusiv cea televizată, era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Nițescu, Gigi Marga și alții, cunoscuți din spectacole și turnee.

Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.    Prima interpretă de muzică ușoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru.

La prima prezență pe micul ecran, era elevă și cânta la un club muncitoresc din cartierul Bucureștii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva săptămâni. A fost si eleva la Liceul Lazar.Compozitorii cunoscuți se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea a început să apară frecvent în programele televizate Marina Voica, devenita și ea vedetă datorită televiziunii.

Cei care au remarcat-o și au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov și Ileana Pop. Ei au fost primii selecționeri de persoane capabile să devină mari atracții ale micului ecran. După plecarea din țară a lui Valeriu Lazarov au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneț, care se limita la o echipă restrânsă și Sorin Grigorescu-Simona Patraulea,cei care au lansat majoritatea cântăreților de muzică ușoară de prim rang ai anilor 70-80, prin celebra emisiune “Steaua fără nume” (Corina Chiriac si multi altii).

Ileana Pop, nume mai puțin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocația găsirii unor tineri talentați pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisiuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras către televiziune, încă de când erau studenți, pe Florian Pittiș, pe Mariana Mihuț și pe mulți alții.

Tudor Vornicu, el însuși om cu talentul rar de a simți vocația telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune printre alții, pe profesorul Grigore Moisil și pe Catinca Ralea) și-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad.  Când a înființat în România prima sa firmă de producții televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeași Ileana Pop, deși aceasta depășise, de destulă vreme, vârsta pensionării.

Am amintit pe alt post că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunetă frumoasă,cu o voce și o dicție excelente. Fusese crainică la Radio și s-a adaptat foarte bine cerințelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o reverificare a dosarului de origine socială și i s-or fi descoperit cine știe ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni,a fost mutată înapoi la Radio și apoi dată afară. În locul ei au fost aduse două fete drăguțe, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost școlite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent și erau crispate în fața camerei. Unul din regizori, parcă David Esrig, încerca să le determine să-și mascheze crisparea. Una din soluțiile recomandate de Esrig era zâmbetul, la știrile “bune”.

În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, (a cărui fiică a fost prima soție a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion, când se întorcea de la Moscova. În mijlocul știrii, crainica și-a adus aminte de indicația regizorului și a trântit un zâmbet seducător. Tovarășii de la cadre n-au avut de ales și au fost obligați să recurgă la crainice profesioniste. Așa au venit de la Radio Cleo Stieber și Georgeta Perlea, care au fost mulți ani prezențe simpatizate și apreciate de public. Pe atunci programul începea la 7 seara și dura trei-patru ore. Când volumul programelor a crescut a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă și o prezență care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainică și Ioana Măgură, care a fugit ulterior din țară și a preferat Europa Liberă, Televiziunii Române.

Pana pe la inceputul anilor ’70, pe locul actualului hotel Dorobanti au existat doua localuri: “Mon Jardin” si “Poarta Alba”. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de plus si ring de dans, iar vara cu o gradina faimoasa. La “Mon Jardin” s-a cantat jazz,chiar si in anii ’50, cand acesta era considerat “muzica decadenta”. Din formatia de la “Mon Jardin” au facut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi si Johnny Raducanu. A cantat in particular cu aceasta formatie Yves Montand, care in 1956 a intreprins un turneu la Bucuresti; unul rasunator, intrucat de aproape un deceniu nu mai venisera in Romania interpreti din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A sustinut cateva concerte, iar dupa unul dintre acestea a fost dus la “Mon Jardin”, unde a ramas incantat de jazz-ul interpretat acolo si a cantat impreuna cu formatia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanti sa fi incercat sa-i tempereze entuziasmul pentru ideologia rosie. Frecventau in anii ’50 “Mon Jardin”-ul criticii de arta Petru Comarnescu si Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru si multi alti intelectuali.

Poarta Alba era o carciuma cu ciorba de burta si gratar,unde se consumau bere si alcooluri distilate, inclusiv secarica, populara bautura din anii ’50. Intr-o seara a nimerit acolo si Maria Tanase. Era iarna si un taran din apropiere de Bucuresti isi priponise calutul cu care aducea marfa la piata la intrarea in local. Maria Tanase a intervenit pentru ca animalul sa fie ingaduit inauntru, la caldura. Acesta, ascultator, s-a lasat jos intr-un colt al carciumii si a adormit cu capul sub masa stapanului.

La “Poarta Alba” venea autorul versurilor cantecului “Din bucata mea de paine” (“Din bucata mea de paine/Am hranit un om si-un caine/Omul nu ma mai cunoaste/Cainele ma recunoaste”), care putea fi auzit in bodegile de periferie si mai veneau vreo doi poeti de carciuma; specie de mult disparuta. Acestia isi multiplicau poeziile pe coli de hartie si, dupa ce intrau in local, le imparteau clientilor asezati la mese. Dupa o jumatate de ora poetul facea din nou turul meselor si isi strangea versurile. Unii musterii, drept rasplata, ii trimiteau autorului ceva de baut: o halba de bere, o tescovina, o suta de rachiu sau de “Adio, mama!”… Versurile unui poet de carciuma puteau suna in felul urmator: “Eu nu-s decat un vagabond/Batut de vanturi si de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an in an/Imi fumez pipa mea sub un castan.”

Pe vremea “dezghetului”, cand galantarele si rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Pastorel Teodoreanu sustinea in revista “Magazin” o “Cronica gastronomica”, iar Maria Tanase canta la redeschisul restaurant “Continental” de pe Calea Victoriei, acompaniata de Faramita Lambru. In pauza, cantareata mergea in bucataria localului sa fumeze cu sete doua-trei tigari, una dupa alta, impreuna cu instrumentistul, care tocmai isi instalase telefon si se furlandisea fata de personalul restaurantului, sunand acasa. Intr-una din seri, intrebandu-si in receptor nevasta ce ii gatise, dupa primirea raspunsului, o indemna: “Da’ sa pui, fa, in tocana si-o foaie de dafin…. si pune si nitel piper…” Plictisita, Maria Tanase ii recomanda intre doua fumuri de tigara: “Spune-i, ma, sa puna si niste rahat!”. Prompt, acordeonistul se executa: “Doamna Maria zice sa pui si niste rahat, pentru ca vine si dumneaei la masa.”

Un alt turneu al unui artist strain care a lasat urme adanci la Bucuresti, mai ales in cartierele marginase, a fost cel intreprins in 1958 de actorul si cantaretul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului “Articolul 420”. Raj Kapoor a aparut si la noua televiziune – care emitea din 1957 – si a inregistrat un disc la Electrecord cu piesa “Avaramu” din coloana sonora a filmului. Pe canavaua acestuia, lautarii au dat la iveala o manea,care s-a cantat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: “Pe Soseaua Colentina, trece Rita cu masina si Raj cu motocicleta,sa-i fure fetii poseta".

In anii 1959-’60-’61 nu era “politic” sa ai automobil. Omul bine cotat avea motocicleta si magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai shic era importata din RDG, MZ, de 250 cm3 si Jawa (cehoslovaca). Mai existau Zundapp si BMW, unele cu atas, dar acelea erau din timpul sau dinaintea razboiului. La sfarsit de saptamana bucurestenii cu motociclete plecau, impreuna cu sotiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogosoaia, Padurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date in apartamente particulare, sambata seara, magnetofonul era un simbol de modernitate si inlesnire. In anturaje mai modeste, cu acelasi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Draghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. Dupa discuri de patefon dansau si elevii din ultimele clase de liceu atunci cand mergeau in excursie la munte, “scolile medii” avand patefon in dotare.

In fostul local “Modern” aflat in capatul dinspre Calea Victoriei al fostei strazi Sarindar s-a deschis in 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar german, decorat de catre un arhitect din Republica Democrata Germana. La etaj exista un bar cu taburete inalte, unde berea blonda Radeberger, imbuteliata in sticle de o jumatate de litru, era servita in sonde.

Multe dintre restaurantele bucurestene fusesera rebotezate: Capsa devenise “Bucuresti”, de pilda. Athenee Palace isi pastrase insa hramul si-l pastrase si pe Petrica Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. La Capsa (tot asa ii zicea lumea) si la Athenee Palace venea noua elita intelectuala fidela regimului, aflata la loc de cinste intre privilegiati. In cele doua braserii mai puteau fi vazuti si scriitori interbelici straini de gratiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Pastorel Teodoreanu. Acesta din urma, putin grizat, intr-o seara, iesind de la Athenee Palace, a scos o bancnota de cinci lei vrand sa i-o dea portarului – credea el – galonat si plin de fireturi, cu rugamintea: “Adu-mi, te rog, un taxi.” Poetul il confundase pe portar cu un amiral venit la o receptie. Indignat, acesta si-a declinat identitatea, amenintandu-l cu arestarea pe poet. “Atunci, adu-mi un vapor”.

In apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, isi continua existenta, la parter si la primul etaj, Cofetaria Nestor, rebotezata “Victoria”. La etaj cofetaria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu parul alb sau grizonat, imbracati pedant, unii arborand batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumata a sondei, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada… Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi, adesea de catre aceiasi oameni din epoca anterioara instaurarii comunismului. Se serveau la “Nestor” profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si “langue de chat”, Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prajituri “Bibescu”, carora ulterior li s-a spus “Tosca”, pricomigdale, alune de padure pudrate fin cu sare, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, pe langa bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, se vindeau, in cutii, fondante… O braserie cu scaune inalte imprejurul barului fusese deschisa la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Balcescu – noua denumire – care se invecina cu Biserica Boteanu. Intrucat veneau studenti de culoare, nu putini in Bucurestiul epocii, i s-a spus “Katanga”, porecla substituindu-i numele.

Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc Roman se desfasurasera in Sala Ateneului. Apoi carmuirea s-a gandit sa inalte o cladire anume pentru ele si asa a fost construita, la sfarsitul anilor ’50, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, in spatele fostului Palat Regal.. S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu sa fie inconjurat de o duzina de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai exista si azi magazinul “Filatelia”, inaugurat in 1960, iar in capatul opus, colt cu strada Stirbey Voda, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spatios, modern pentru acele vremuri, in care se putea lua masa de pranz compusa din doua feluri de mancare cu circa 10 lei.

Dupa ce in Sala Congreselor s-a tinut, in iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au inceput sa fie proiectate aici filme, indeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului si din 1962 au inceput sa cante pe scena ei solisti straini. Intre primii, Domenico Modugno. In iarna lui 1962 Modugno a cantat aici “Alleluia” si cateva din compozitiile sale; “Volare”, “L’uomo in frak”, “Piove”, ramasa multa vreme in amintirea romanilor prin refrenul “Ciao, ciao, bambina”… A inregistrat si el un disc la Electrecord.. In acelasi an a mai cantat o celebra soprana peruviana de coloratura, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, facand furori cu “Un tango italiano”. Era vremea muzicii usoare italiene – din 1964 Televiziunea Romana incepe sa retransmita Festivalul de la San Remo. Insa noul “dezghet” adusese cha-cha-ul, muzica latino-americana, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahar, colorate, in forma de inimioara) si twist-ul.

Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principala a cartierului, aveau banci la intrare. Vara, spre sfarsitul zilei, se asezau acolo la taclale barbati si femei – oameni trecuti de prima tinerete. Altii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau, rontaiau seminte cumparate cu 25 de bani cornetul. La sfarsitul anilor ’50 inca isi mai aminteau de…Postul Festivalului.

In 1953 avusese loc la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului.. Participasera numerosi straini, indeosebi oameni de stanga, din partidele comuniste occidentale; altii venisera din Asia sau din America Latina. Aveau prilejul sa vada cum se traieste intr-o tara condusa de comunisti. Pentru ca Bucurestiul sa para un oras bine aprovizionat, chiar imbelsugat, cu doua-trei luni inainte Ocarmuirea incepuse sa dramuiasca drastic mancarea si bautura, astfel incat,in saptamanile premergatoare Festivalului,nu se mai gasea aproape nimic de cumparat in magazine. Timp de doua luni nu se vanduse nicaieri, inclusiv in localuri, un gram de bautura alcoolica. La sfarsitul “postului” au fost oameni care au lesinat, au facut infarct sau chiar au murit pentru ca abuzasera de bere, tuica sau vin.Un alt eveniment care se propagase in toate cartierele Bucurestiului, intr-o perioada in care se numarau pe degete artistii straini care veneau in Romania, fusese turneul lui Raj Kapoor – in 1958 -, solist si actor de film indian, protagonistul peliculei “Vagabondul”. Raj Kapoor cantase la televiziune – aceasta emitea din 1957 – si inregistrase pe un disc Electrecord bucata coloanei sonore, cu tanguitorul refren Aaaavaramu, pe care lautarii aveau sa-l reia ani in sir prin bodegile orasului. Eram in clasa a doua cand am auzit cantecul, interpretat de un coleg tigan, Neacsu, care isi aducea uneori acordeonul la scoala, in versiunea “Pe Soseaua Colentina/Trece Rita cu masina…”

Alti colegi, in ziua de Ignat, inainte de inceputul vacantei de iarna, aduceau la scoala soric din porcul taiat si parlit cu paie in propria curte. Curtile din Rahova erau fabuloase. Intr-una dintre ele, coplesita de bozii, otetari si salcami, despartita de un maidan printr-un gard cu uluci, zacea epava unei trasuri cu cos si felinare. Ma suiam in ea atunci cand mergeam la copiii familiei Slabacu – macedoneni. Erau si aromani in Rahova, indeosebi fosti negustori, si invatasem ceva din graiul lor, folosit ca pe o limba “secreta”. In alte curti existau fantani sapate in pamant, garaje dezafectate, cotete de porci, gaini in libertate racaind dupa rame, voliere de porumbei… Primavara izbucnea liliacul, iar o luna mai tarziu, cand curtile erau pline de flori si de verdeata, unii scoteau difuzorul afara, agatandu-l intr-un pom. Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio si abonament cumparau un difuzor pentru care plateau o taxa lunara la Statia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post national, astfel incat difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comert erau anume concepute – nu aveau decat unde medii si lungi – ca sa nu poata capta Vocea Americii sau Europa libera, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse inainte de razboi. La petreceri se dansa dupa muzica de patefon, redata pe placi de 78 de turatii, avand imprimate o melodie pe fata si alta pe revers, care se faceau tandari daca erau scapate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vanzandu-se in orice librarie sau papetarie (in provincie s-au gasit pana in 1972). Oamenii cu pretentii discutau despre “menajul” (asa i se spunea casniciei) Dorinei Draghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzica usoara si interpret de romante care il imita pe Tino Rossi. Aceasta pereche era in varful topului. Cantau amandoi un slagar dulceag, “Firicel de floare-albastra”.

Toamna, daca aveau si gradina, unele localuri, precum “Strugurel” sau cel de la Piata Rahova, incropeau o mustarie imprejmuita cu stuf, unde se manca pastrama la gratar si se bea tulburel. Etalonul il reprezentau mustariile din Targul Mosilor, din Obor, unde in 1958 Maria Tanase a cantat pe estrada carciumii “La prispa inalta”.

Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. In octombrie, in curti, dar si pe strazile acelea cu aspect de ulite, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al caror fum se inalta lent si lenes spre cer. Cu o luna inainte, in septembrie, se aduceau de la piata legumele de pus la murat in borcane inalte de-un metru legate la gura cu celofan, tinute in magazia de lemne, in antreu, pe veranda sau in marchiza parfumata cu miros de gutui. Proprietarii nostri le pastrau in pivnita lor captusita cu caramizi, iluminata electric, inchisa cu un chepeng de metal. Tot acolo tineau, in sticle cu gatul lat insirate pe polite, marar, leustean, chimen, tarhon… Bulionul era fiert in curte, la foc de lemne, intr-o oala de 50 de kilograme proptita pe pirostrii.

In Rahova mancarea era pregatita cu grija, minutios. Femeile din vechea generatie fusesera casnice. Aveau retetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peste, iahnii de fasole. De Craciun si de Paste erau scosi din cuptor cozonacii simpli si cei cu felurite umpluturi; in zilele de pomenire a mortilor se facea coliva cu grau arnaut fiert o noapte intreaga. Dulceata si serbetul tot in casa erau facute, ca si visinata ori micile cantitati de lichior si mastica. La fel, branzoaicele, baclavalele, saleurile, gogosile “infuriate” pudrate cu zahar…

Robert A. Henlein

COMENTARII:

Anii tineretii noastre, cand ne durea in cur de comunism, pentru ca eram prea ocupati sa ne traim tineretea.

La fel si tinerii de azi ! 

Nimic nou in specia umana, oranduirea e doar o eticheta si o acoperire pentru noii hoti.