La granița limbajului
cinematografic
Grid Modorcea, Dr. în arte
26 Ianuarie 2020
Am revăzut
de câteva ori filmul lui Martin Scorsese „Aviatorul” (2004), inspirat de cazul
faimosului magnat Howard Hughes, realizator de filme, constructor de avioane,
mare bogătaș, și m-am mirat de fiecare dată cum de Leonardo DiCaprio nu a luat
premiul Oscar! A fost doar nominalizat. Filmul a fost nominalizat la 11
categorii și a obținut doar 5 premii Oscar, pentru decor, costume, montaj,
pentru Cate Blanchett, în rolul lui Catharine Hepburn, așa cum Kate Beckinsale
o reînvie excelent pe Ava Gardner, dar nu a fost nici măcar nominalizată, și,
mai ales, un meritat Oscar pentru imagine, pentru operatorul Robert Richardson,
faimos artist, colaborator constant al lui Scorsese (vezi și „Hugo”), ca și al
lui Tarantino (vezi „Kill Bill”), un formidabil creator de atmosferă, care ne
oferă o lecție de plastică, mai ales în zona interioarelor și a filmului în
film.
Leonardo
DiCaprio face un rol greu de uitat, superior prestației din filmul lui
Alejandro Gonzáles Iñárritu „The Revenant” (2015), care i-a adus, în sfârșit,
Oscarul, deși ar fi putut să-l obțină lejer pentru rolurile anterioare,
inclusiv pentru cel din „Titanic”, dar mai ales pentru acest rol fabulos din
„Aviatorul”. Aici joacă un personaj foarte complex, care evoluează la limita
nebuniei. Bola de care a suferit Hughes se numește Obsessive-Compulsive
Disorder (O.C.D.). Dar care se manifestă în anumite faze, căci mai tot timpul
el este rațional, stăpân pe el, foarte lucid și mai ales foarte logic. Pasiunea
ardentă pentru o idee se împletește cu o logică de fier. Această logică îi
aduce victoria și în procesul final cu o comisie guvernamentală, dar și în tot
ce face.
Când vrea să
obțină ceva, are o logică a șantajului colosală, îl bagă pe adversar în corzi,
din care nu mai poate să iasă decât jucând așa cum vrea Howard. Numai femeile
sunt cele care îl domină. Și Caty și Ava sunt ca niște buldozere, care îl
năucesc cu tăvălugul lor de replici, cărora el nu le rezistă. Până la un punct,
Howard este cinstit, dar suspiciunea îl face să se înarameze și cu mijloace
necinstite, cum ar fi instalarea de microfoane în casă la Ava, ca s-o spioneze,
să afle tot ce face și cu cine îl mai înșeală. El le dăruiește iubitelor sale
bijuterii de mare preț, însă ele îl sfidează, zic că nu sunt de vânzare!
Relațiile dintre Howard și actrițele pe care le dorește, amintește de Hollywood
Babilon, de atmosfera bazată pe hărțuire sexuală, care, în culisele filmului, a
dus de atâtea ori la crimă. Sigur, pasiunea pentru avioane este, în caul lui
Howard, mai mare decât pasiunea pentru femei.
Ambiția lui
de a face filme cum nu s-a mai făcut, de a inventa filmul sonor, apoi de a
construi cele mai performante avioane, spre a le folosi pentru trecerea
Atlanticului și pentru armata S.U.A., precum faimosul „Hercules”, cel mai mare
avion care s-a construit vreodată, seamănă cu paranoia, pentru mulți, dar chiar
și pentru el. Scăpat ca prin miracol
dintr-un accident aviatic, pilotarea unui avion de încercare, un nou prototip,
care se prăbușește peste case, Howard va începe să aibă viziuni și coșmaruri,
să vorbească de unul singur, ba să fie așa de obsedat de microbi - și așa
înainte se spăla până l-a sângerare după ce dădea mâna cu cineva! - încât se
izolează într-o cameră, își arde toate hainele, stă numai în pielea goală, rupe
orice contact cu exteriorul, comunică doar prin ușă, situație din care iese
numai atunci când e nevoit să se prezinte în fața Comisiei guvenamentale care
ancheta afacerea lui finaciară, faptul că a prmit de la guvern 58 de milioane
de dolari și nu a furnizat armatei nici un avion de luptă. Ce a făcut cu banii
dați în prin război mondial? Haward dovedește că la mijloc era numai intersul
concurenței, al companiei „PAN AM”, care voia să-l distrugă, fiindcă el a
refuzat să-i vândă compania. „”PAN AA voia să aibă exclusivitate în zborurile
peste ocean. Dar după proces, când Hughes demolează întrebările Comisiei,
arătând că și alte companii au beneficiat de sume triple decât el, dar nu sunt
anchetate, șeful „PAN AM”, jucat de Alec Baldwin, acceptă ca să-și împartă
zborurile cu compania lui Hughes. Și Hughes este stăpânit de o altă nebunie,
viitorul aviatic, avionul cu reacție. Așa se termină acest film inspirat din
prima parte a vieții lui Haward Huges, care, în final, va sfârși în izolare. A
doua parte a filmului nu s-a făcut.
„Aviatorul”
este bazat pe un scenariu scris de John Logan după volumul non-ficțional
„Howard Hughes: The Secret Life” de Charles Higham, care descrie viața lui
Hughes în perioada 1927-1947, când se afirmă ca pionier al aviației americane
și ca regizor al faimosului film „Hell’s Angels” (Îngerii iadului -1930), în
care reconstituie o bătălie aviatică în regim real. Producția a fost mai
infernală decât fimul. Hughes s-a implicat și în producția primului film sonor,
„The Jazz Singer” (1927). Dar după megalomania cinematografică, s-a aventurat
în altă pasiune, construcția de avioane nemaivăzute.
Aviatorul
este o lecție de cinema. Martin Scorsese, poate cel mai mare profesionist al
filmului mondial, un savant al exploatării limbajului cinematografic, folosește
toate tehnicile trecute și viitoare ale filmului, realizând aici o adevărată
ars poetica. În afara disputei pe teme aviatice, filmul estre inspirat din
viața Hollywoodului, Howard Hughes începând ca prodăcător de film, ca regizor
cu „Hell’s Angels”, fiind apoi amantul a două faimoase actițe, Catharine
Hepburn și Ava Gardner, dar având în Beverly Hills și o casă de toleranță, cu
fetele pe care le dorea. Parcă l-ar fi avut model pe regele Henric al VIII-lea
al Angliei. Dovadă că o mare parte din film se petrece în culisele
hollywoodine, ale platourilor de cinema, într-un clarobscur cinematografic, cu
multe secvențe în care proiecțiile de filme și studourile, ca și invazia de
ecrane, sunt permanente. Filmul în film este limba lui. Apar mari staruri ale
epocii, precum Errol Flynn, jucat de Jude Law, Jean Harlow, cu supriza Gwen
Stefani, sau Faith Domergue, interpretată de Kelli Garner, așa cum fiacare
apariție este memorabilă, roluri secundare mai relizând și alți actori de
marcă, precum Ian Holm, John C. Reilly, Matt Ross, Willem Defoe sau Alan Alda.
Martin
Scorsese este singurul cineast american care e obsedat, aș spune, de condiția
artei filmului. Profesiunea sa de credință se îmbină cu realizarea unui
veritabil cod al filmului, ars filmica, așa cum vedem în alt mare film al
acestui demers creator, „Hugo” (2011), care este chiar o istorie a
cinematografului, pe un subiect inspirat din viața lui Georges Méliès,
inventatorul regiei magice.
Aș spune
chiar că „Aviatorul” trasează o linie de demarcație în istoria filmului. Când
Catharine Hepburn îl invită pe Haward acasă, să-l cunoacă familia sa, are loc
la masă o discuție foarte aprinsă. La un monent dat, mama ei îi spune lui
Haward, de ce să mai faci filme realiste când s-a inventat fotografia și poți
face fotografii? Filmul nu trebuie să imite viața, el trebuie să creeze un
firesc de gradul doi. El trebuie să declanșeze în mintea spectatorului o
poveste bis, cum spunea D.I.Suchianu.
De această
idee sunt conștienți toți cineaștii americani. Filmele lor așa-zis realiste sunt
la limta crazy. Mai ales comediile. Nimic nu mai este normal. Americnii au
impus un stil care doar dă iluzia realității, dar filmele lor sunt o realitate
paralelă. Adică se exagerează, iar pesonajele sunt nebune. Totul e la limita
nebuniei. Cine nu e nebun? Filmele lui Woody Allen sunt model de exagerare
sofisticată. Și ce film nu are această doză crazy? Inclusiv serialele
polițiste, de la filmele cu Mel Gibson și Bruce Willis la cele cu Tom Cruise și
Matt Damon. Deja s-a creat un limbaj nou, s-au îmbinat povești foarte
sofisticate cu personaje având psihicul întins la maxim. Robert de Niro îl
exagerează la culme pe Al Capone, iar Brad Pitt și Angelina Jolie fac în „Mr.
& Mrs. Smith” o lecție de violență în sine, ca și Tarantino în filmele lui,
începând cu „Pulp Fiction”. Exagerarea din estetica lui Caragiale a căpătat în
film o notă cu precădere, cum ar spune G. Călinescu. Nu mai există parcă nici
un secret. Totul a devenit o poză, un meșteșug de a fi mereu de-andoaselea.
Nimic nu mai este normal. Deja acest stil a ajuns un clișeu, toate presonajele
trebuie să fie schizo, în afara realității, să facă parte din realitatea
paralelă a fimului. Nimic nu mai este ca în viață.
Deja
exagerarea ca o comportare normală a devenit o saturație. E la un prag de a crea
o realitate contrafăcută. Filmul american se află aici, la acest nivel de
exercițiu sau de experiment psihic. A ajuns să creeze o presiune mondială, care
sufocă toate cinematografiile naționale. Nici școlile clasice, foarte
originale, precum școala italiană sau suedeză, nu mai pot face față acestui
limbaj, toți l-au preluat, toți îl imită. Raționalul a pus stăpânire pe această
artă magică. Exagerarea a devenit o lecție a firescului încât ne și mirăm de ce
viața nu este ca în „Forrest Gump”, modelul firescului de gradul doi.
Încă nu știm
ce ne rezervă viitorul, dar uriașa industire americană de film ni-l va arăta
cât de curând, poate la următoarea Gală Oscar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu