marți, 14 ianuarie 2020

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU




PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                                                       (partea a XII-a)


                                                 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    „Am băut mierea Necuprinsului/ Din cupa lotusului veşnic,/
   Am străbătut tunelul suferinţelor,/ Am aflat calea ascunsă a fericirii,/
   Am văzut razele de lumină/ Străbătând tăcuta pustie a nopţii.”
                       (RABINDRANATH TAGORE)


   În sufletul frumos al marilor DACOROMÂNI creştini ortodocşi, arde şi străluceşte permanent aura Icoanei Profetului Neamului Valah, Mihail Eminescu.

   Între Luceferii poeziei universale, Mihail Eminescu este SOARELE care străluceşte deasupra tuturor limbilor şi deasupra tuturor timpurilor.

    În fiinţa sa şi-a întrupat duhul naţiunii pentru a se dărui deplin fiinţei Neamului.

   În el s-au zidit parcă stâncile carpatine, straja de veghe milenară cu brazii ei falnici şi temerari din care au ţâşnit apoi marile râuri de creaţie celestă, unde cerul şi-a privit şi potrivit fruntea sa albastră, strălucitoare, eminesciană, din care au odrăslit miraculos Luceafărul poeziei, filosoful metafizicii şi profetul gândirii creştin-ortodoxe.

   Profetul Mihail Eminescu este SFINXUL înţelepciunii carpato-danubiano-pontice!

     „Eminescu, cugeta înţelept George Călinescu era un român de tip carpatin.”
     (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, ediţia a IV-a, p. 318)

   Dumnezeu l-a hărăzit dincolo de geniul său universal, cu duhul profeţiei creştine ca întrupare a vocaţiei hristico-ortodoxe întru misiunea de destin a Neamului nostru.

   Un geniu poate fi mare prin pedagogia sa rafinată, prin spiritualitatea sa religioasă, poate fi naţional prin patriotismul său înflăcărat, poate fi universal prin erudiţia sa enciclopedică, dar adesea nu este complet şi nu este desăvârşit, fiindcă ori se „ridică” deasupra neamului său încorporându-i doar o particularitate distinctă şi atunci se depărtează de destinul neamului, ori este mai prejos de asumarea întru totul a erudiţiei, a pedagogiei, a spiritualităţii religioase, a misticii creative, a naţionalismului creştin, a culturii enciclopedice şi atunci rămâne neputincios, chiar infirm spiritual.

   Un geniu poate fi doar geniu naţional-universal sau poate fi şi savant, dar nu profet.

   Geniul, savantul nu au sinele religiozităţii şi nici conştiinţa naţionalismului ortodox.

   Nicolae Iorga, rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, un grandios savant, dar, un munte de mândrie şi o mare de orgoliu, nelăsând să pătrundă în el şi să se răsfrângă în juru-i razele de lumină, de căldură şi de adevăr ale iubirii de Dumnezeu şi ale dragostei de Neam.

   Profetul creştin ortodox poate fi deopotrivă şi geniu şi savant, dar mai presus de cele două naturi spirituale poate fi un mare mistic – filocalic împlinitor al iubirii divine şi al jertfei sacre întru Neamul său ales, ca arhetip între celelalte neamuri.
    
   Mihail Eminescu, Profetul neamului nostru dacoromân, a primit frumuseţe din Frumuseţea Fecioarei Maria, lumină din Lumina Logosului şi  harul înţelepciunii din harul Duhului Sfânt.

   „Aşadar, grăia contemporanul nostru sfântul ierarh Nicolae Velimirovici, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi Atotsfântul Duh, căci toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în Fecioara şi în Duhul.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe Malul Lacului. Trad. din lb. engleză de Paul Bălan. Ed. Anestis-2006, p. 28-29)

   Aici, trebuie să fie vorba exclusiv numai de inimile pline de har, de DUH în care sălăşluieşte CUVÂNTUL şi din care izvorăsc cuvânt, duh, lumină, libertate, adevăr, comuniune, frumuseţe, iubire, mărturisire, înţelepciune doar întru Hristos, fiindcă multe, chiar foarte multe inimi se convertesc la cu totul altceva...

   Aceeaşi mărturisire o sublinia şi distinsa ambasadoare a Culturii româno-universale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, viitoarea Maica Benedicta, prin anii ’79-’80, în cadrul colocviului Eminescu, la Roma, că, „orice lucrare intelectuală, orice lucrare a minţii noastre este de inspiraţie a Duhului, deoarece cuvântul este expresia CUVÂNTULUI, deci lucrare a Duhului şi a Cuvântului împreună.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala. Interviuri şi dialoguri, Ed. Nicodim Caligraful, Putna-2013, p. 129)

   Atenţie, însă!!!

   Nu „orice lucrare intelectuală”..., nu „orice lucrare a minţii noastre.” Trebuie remarcat un lucru esenţial, chiar un fenomen fundamental, de a se înţelege odată pentru totdeauna, că SEMANTICA aceloraşi Cuvinte nu este identică peste tot în fiecare limbă vorbită, scrisă, fiindcă ea păstrează UNICITATEA propriei limbii, Duhul limbii care îmbracă sau nu spiritualitatea religioasă în funcţie de raportarea, de măsura, de jertfa trăirii întru lumina CUVÂNTULUI, între reflexele de extaz şi Diamantul de splendoare ale LOGOSULUI divin.

   Cuvintele pogorâte din CUVÂNTUL în făptuirea operei gândite, vorbite, scrise, grăite întru slujirea şi slăvirea lui DUMNEZEU, au lumina, simbolistica şi hermeneutica DOGMEI  ADEVĂRULUI ABSOLUT. Ele nu pot avea altă interpretare decât cea dată, odată veşnic de Hristos: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”

   În afara acestei unice interpretări hristologico-evanghelice răsar EREZIILE.

   Cuvântul oricare ar fi el în diversitatea termenilor folosiţi ca exprimare, ca expresie orală sau în diversitatea operelor scrise de natură filosofică, istorică, literară, teologică, trebuie să aibă găteala mantiei de catifea a Trandafirului roşu regal, sceptrul Adevărului absolut cu reflexele de rubin ale flăcării Duhului Sfânt şi apoteoza serafică a Liturghiei cultului creştin-ortodox pentru a fi în comuniune cu LOGOSUL.

   IISUS HRISTOS nu este un filosof ilustru, un învăţător luminat, un teolog magistral, un poet genial, un ierarh al deşărtăciunii lumeşti, un profet oarecare, sau un Guru al înţelepciunii unei comunităţi anume, ca să I se atribuie însuşirile în funcţie de expresiile de invocare ori de meditaţie asupra cakrelor sale.

   IISUS HRISTOS ESTE FILOSOFIA VIEŢII VEŞNICE, ÎNVĂŢĂTORUL COSMIC, TEOLOGUL REVELAŢIEI SUBLIME, POETUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE, CHIRIARHUL DUMNEZEIRII, PROFETUL ABSOLUT al SLUJIRII şi SLĂVIRII, ÎMPĂRATUL şi JUDECĂTORUL VIEŢII, BIRUITORUL MORŢII, LOGOSUL DIVIN!

   LOGOSUL dumnezeesc a împrumutat cuvântul grăirii profetului nostru ca să dea farmec formei de expresie, mireasmă rostirii, ca limba noastră să atingă sublimul.

   Mântuitorul HRISTOS a revelat profetului Său dacoromân Taina Iubirii din care a odrăslit înmiit Taina divină a cuvintelor ce s-au revărsat peste Olimpul creaţiei spirituale, iar peste cuvintele de har s-a pogorât Dragostea Cerului surâzător.

   Opera integrală a Profetului este o expresie genială care se adaugă strălucirii întregului pantheon al spiritualităţii dacoromâne şi universale înlesnind cu mai mare uşurinţă cunoaşterea neamului, respectiv a poporului în vremea comunităţii sale prezente, dar şi diversele probleme legate de spiritualitatea altor popoare.

   Cu cât urcăm prin rugă în sălaşul sinelui nostru metafizic, cu cât ardem mai aprins în flacăra naţionalismului creştin-ortodox, cu cât ne adâncim mai mult în taina menirii noastre mistice, isihaste, cu atât mai mult şi mai sus înaintăm spiritual spre Kogaionul Eminescu care perpetuu se transfigurează în sălaşurile creaţiei sale geniale, revelatoare, călăuzindu-ne din datul firesc al vieţii religioase, din ortodoxia-cosmologică înspre dimensiunea transcedentală. „Ortodoxia noastră ţărănească, mărturisea marele filosof creştin Nae Ionescu, nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi concrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc.” (Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 15 Martie 1937)

   Stăpânind limba pelasgă-sanscrită Mihail Eminescu străbate Valea Indusului la pas cu învăţătura sruti, urcând înspre piscurile munţilor Hindu Kush pentru a savura mireasma înţelepciunii Samhitelor: Rig-Veda, Sama-Veda, Yadjur-Veda, Atharva-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanişadele, care aveau la origini creaţia teistă pelasgă. Analizând legile lui Manu, Manu-smrti, trece la Ramayana lui Valmiki, la Mahabharata lui Krishna Dwaipayana, dă măsura karmei şi samsarei, apoi supune fizicii, spiritualităţii materiei, logicii şi epistemologiei, adevărul reflectat de şcolile darşanas, admirându-i pe Gautama cu celebra Nyaya Sutra, pe Kananda cu valoroasa Vaiseshika a misterului cosmologic, pe Kapila, care dă tentă dualistă sistemului său ateu, apoi de la Badarayana trece la  Şankara şi se opreşte la marele poet alvar Kalyan – Tirumankai, iar de aici la luminatul Ramanuja. Pătrunde în mistica bhakti pentru a descifra sikh-ismul întemeiat de Baba Nanak, iar din  descendenţii acestuia îi preferă pe Arjan şi Gobind Singh. În paralel cu sikh-ismul, parcurge plăcut surprins poemul Ramacaritmanas al lui Tulsidas, după care ajunge la reformatorul bengali Raja Rammohan Roy şi Neohinduismul său, din a cărui doctrină Brahmo Samaj, idealurile ei vor fi promovate de Devendranath Tagore, tatăl magnificului poet-profet Rabindranath Tagore şi Keshab Candra Sen.

   Nobilul înţelept brahman Rabindranath Tagore va renaşte pe temelia metafizicii vedice, preceptele fundamentale din Brahma-Dharma în capodopera sa de mare răsunet Gitanjali – Ofranda cântecelor.


   Misterul despre lume al Upanişadelor îl aflăm şi în primele trei veacuri după Hristos, în textele gnosticilor şi ale neoplatonicienilor care, străbat doctrina acosmică, în profunzimile insondabile unde ar sălăşlui identitatea Omului. Misterul acosmic se presupune ca închipuire, preînchipuire, nicidecum realitate, evidenţă, adevăr. Cosmologia profetului român nu a apărut graţie unei „atitudini romantice”, ci spiritului său de simţire, de intuiţie harică. Evocările lui nu s-au produs ca urmare a unei „stări de vis”, ci ca o profundă atitudine metafizică, ce caută să pătrundă dincolo de sine starea mistică a Cosmosului Hristic.

   Termenii analizaţi din doctrina Hinduismului de către profetul Mihail Eminescu: artha-scop; atman-suflet omenesc; brahmacarya-învăţătură; brahman-rugăciune; cakra-roată; dharana-concentrare; dhyana-meditaţie; dharma-lege; kama-dorinţă, dragoste erotică; jnana-gnosa; karman-faptă; mokşa-eliberare; prana-energie; puruşa-om; puruşasukta-omul primordial; sahasrara-Lotusul cu o Mie de Petale, samadhi-contemplare; samskara-consacrare; sannyasa-renunţare; smrti-tradiţie; sruti-revelaţie; şrut-revelat; tapas-asceză; visri-emanaţie; yajna-jertfă etc., şi termenii altor doctrine au semantica şi simbolismul în consonanţă cu doctrina respectivă.

   Doctrinele sunt sisteme filosofice cu înveliş de dominaţiuni religioase. Ele nu pot aparţine Religiei, care este una singură, CREŞTINISMUL, axat pe Dogmă.

  Doctrinele au doar o importanţă cosmogonică, teogonică, o dublă funcţie cosmologică şi epistemologică sau după caz şi o pretinsă teozofie.

   Numai Dogma creştină hristico-evanghelico-apostolică care este revelată este relevantă absolut prin cosmogonie, providenţă, teologie, teofanie, hristologie, eshatologie, parusie, înviere, mântuire, veşnicie.

   Mihail Eminescu posedând  o vastă cultură, o capacitate de sinteză uluitoare îşi elaborează, fundamentează, tâlcuieşte viziunea cosmogonică a Hinduismului, nu ca natură filosofică, ci merge pe filonul poetic, asumându-i caracterul spiritual într-un sistem comparat cu religia monoteismului vechi testamentar, cu teologia creştinismului evanghelic a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi, circumscris nu Teogoniei, ci Teofaniei divine.

   După Mihail Eminescu, alţi paisprezece mari ROMÂNI universali au mai urcat pe înălţimile de azur ale Hinduismului pătrunzând în misterul Vedelor brahmanice şi-n taina înălţimilor Upanişadelor pentru a-i configura caracterul gnostico-metafizic: Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Ioan G. Savin, Vasile Pârvan, Constantin Daniel, Mircea Eliade,Lucian Blaga,  Ioan Petru Culianu, Emilian Vasilescu, Marija Gimbutas, Zoe Dumitresu-Buşulenga, Artur Gabriel Silvestri şi contemporanul  George Anca.

   Mihail Eminescu cercetează tema cosmogonică şi în operele marilor clasici Goethe, Hegel, Hugo, Lamartine, Novalis ş.a., tratând cosmogonia metafizicii vedice în poemele sale: Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Povestea magului călător în stele, Memento mori, Mira, Gemenii, Sărmanul Dionis, Luceafărul.

   Mihail Eminescu pune faţă în faţă meditaţia cosmogonică cu revelaţia biblică. El ştie că Facerea lumii este Darul cel mai de preţ şi de nepreţuit pe care Atotcreatorul l-a înfăptuit prin Voinţa Sa, prin Logosul Său, „în Sine, prin Sine, întru Sine”, punând însă prin Dragostea nemăsurată a Sfintei Treimi, Chip Omului, zămislit din Iubire.

Întreaga Creaţie a fost zidită prin CUVÂNT, iar OMUL plămădit prin IUBIRE DIVINĂ.
  
      Sfânta Evanghelie după IOAN

   „La început ESTE CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL ESTE la DUMNEZEU şi DUMNEZEU ESTE CUVÂNTUL!/ Acesta ESTE întru început la DUMNEZEU./ Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut./ Întru EL ESTE VIAŢĂ şi VIAŢA este lumina oamenilor.” (IOAN 1, 1-4)

   Profetul nostru „vede”, ceea ce nu se vedea încă, ceea ce Atotcreatorul a pus început Cunoaşterii despre Sine, despre Creaţie, Facerea lumii, din  chaos, adică din „nimic”, din propria Voinţă, Putere şi Iubire dumnezeiască. „Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu.” (Nichifor Crainic, Mihail Eminescu, în revista Gândirea, anul VI, nr. 3-4/ 1997)

     FACEREA LUMII, cap. 1.

   1. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2.Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 3. Şi a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină!>> Şi a fost lumină. (Geneza 1, 1-3)

   Mihail Eminescu fascinat de Creaţia dumnezeiască, încearcă să pătrundă dincolo de ea, ca orice mare profet în momentul infinitului acosmic, al tainei criptice când era doar Atotcreatorul-Trinitate cu veşnicia Sa, Cel fără nume, Cel încă ascuns, Cel cu germenele Creaţiei gândit, Cel Care va ordona nimicul, Cel Care va da armonie haosului, Cel Care va trezi eterna pace la Cântarea Creaţiei, la mişcarea Facerii lumii prin TATĂL Ceresc şi Cosmosul-Mamă.
  
   Naturile „Fiinţei” şi a „Nefiinţei”, nu sunt contrare, nu sunt o „negare a negaţiei”, ci sunt antinomii care deschid cele două căi de abordare, catafatică şi apofatică. Kama, dorinţa şi tapas năzuinţa interioară, voinţa („Dorul nemărginit” la Eminescu), fiind verigile intermediare dintre Unul-gândirea, fiinţa intelectuală (persoana) şi Multiplul. Th. Simenschy alătură termenului kama, pe cel de eros, Unul emanând dorinţa din sine însuşi. „Din această perspectivă tapas ar putea fi sinonim cu kama, dorinţa, tapas fiind năzuinţa interioară fierbinte care precede actul creaţiunii.”(Th. Simenschy, Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii, vol. V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1978, p. 45-48)

   Scrisoarea I a fost inspirată din Imnul Creaţiunii a celebrei samhita Rig-Veda.

   SCRISOAREA I

   „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă./ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl...

  În  RUGĂCIUNEA UNUI DAC, Mihail Eminescu nu alege întâmplător RUGĂCIUNEA, spre Calea de cunoaştere, de luminare, de comuniune şi nici neinspirat pe omul Dac, venerându-l, ştiind desigur că Strămoşii săi sunt din Neamul PELASG - cel primordial, adică prima FAMILIE orânduită de DUMNEZEU pe pământ, în Grădina EDENULUI, a PARADISULUI.

   Poezia sa, Râul primordial curge lin, repede, răcoros, strălucitor prin undele de curcubee ale afluenţilor matafizici, pentru a se vărsa în cascada dinaintea revărsării timpului, când ESTE FIUL-LOGOS Atotcreatorul în veşnicia Sa, „mai înainte de toţi vecii”. Poetul cult urcă în Filosoful metafizic care tresaltă spre înălţimile serafice ale Profetului, prefigurând Întruparea Logosului prin Duhul Sfânt în Fecioara Maria, în Hristos-Omul, Zeul, Dumnezeul dinainte de zei, adică de Omul, bărbat şi femeie - regi suverani peste Creaţie, Iisus Hristos-căruia „tot genunchiul să se plece”, al cărui Nume este mai presus de orice Nume, Cel Care „a ÎNVIAT din morţi, cu moarte pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

   „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi;/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?// El singur zeu stătut-au nainte de.a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire;/ Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea Vieţii!” (Eminescu, Opere: [în 8 vol.], I. Poezii, coord. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, Chişinău-Repubica Moldova, 2008)
  
    Profetul creştin ortodox dacoromân este în egală măsură teofor şi vlahofor!

     
 Bibliografie selectivă:

   Pierre Duhen, Le Systeme du Monde. Histoire des doctrines cosmologiques de Platon a Copernic., Paris, Haman et Fils, vol. I, 1913; Louis Renou/ Jean Filliozat, L’Inde, classique, 2.vol., Paris, 1947-1949; Louis Renou, I’Hindouisme, Paris-1951; Jean Varenne, Le Veda, premier livre sacre de l’Inde, 2 vol., Paris-1967; Thomas J. Hopkins, The Hindu Religious Tradition, Belmont-1971; Madelaine Biardeau, L’Hindouisme: nthropologie d’une civilisation, Paris-1981; David R. Kinsley, Hinduism: A Cultural Perspective, Englewood Cliffs-1982; Mircea Eliade/ Ioan P. Culianu, Dictionnaire des Religions. Cu colab. lui H. S. Wiesner, Editions Plon-1990.












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu