PROFETISMUL
LUI MIHAIL EMINESCU
(partea a
XII-a)
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
„Am băut mierea Necuprinsului/
Din cupa lotusului veşnic,/
Am străbătut
tunelul suferinţelor,/ Am aflat calea ascunsă a fericirii,/
Am văzut razele
de lumină/ Străbătând tăcuta pustie a nopţii.”
(RABINDRANATH TAGORE)
În sufletul frumos al marilor DACOROMÂNI creştini ortodocşi, arde şi
străluceşte permanent aura Icoanei Profetului Neamului Valah, Mihail Eminescu.
Între Luceferii poeziei universale, Mihail
Eminescu este SOARELE care străluceşte deasupra tuturor limbilor şi deasupra
tuturor timpurilor.
În fiinţa sa şi-a întrupat duhul
naţiunii pentru a se dărui deplin fiinţei Neamului.
În el s-au zidit parcă stâncile carpatine, straja de veghe milenară cu
brazii ei falnici şi temerari din care au ţâşnit apoi marile râuri de creaţie
celestă, unde cerul şi-a privit şi potrivit fruntea sa albastră, strălucitoare,
eminesciană, din care au odrăslit miraculos Luceafărul poeziei, filosoful
metafizicii şi profetul gândirii creştin-ortodoxe.
Profetul Mihail Eminescu este
SFINXUL înţelepciunii carpato-danubiano-pontice!
„Eminescu, cugeta înţelept George Călinescu era un român de tip carpatin.”
(George Călinescu, Viaţa lui Mihai
Eminescu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, ediţia a IV-a, p.
318)
Dumnezeu l-a hărăzit dincolo de geniul său universal, cu duhul profeţiei
creştine ca întrupare a vocaţiei hristico-ortodoxe întru misiunea de destin a
Neamului nostru.
Un geniu poate fi mare prin
pedagogia sa rafinată, prin spiritualitatea sa religioasă, poate fi naţional
prin patriotismul său înflăcărat, poate fi universal prin erudiţia sa
enciclopedică, dar adesea nu este complet şi nu este desăvârşit, fiindcă ori se
„ridică” deasupra neamului său încorporându-i
doar o particularitate distinctă şi atunci se depărtează de destinul neamului,
ori este mai prejos de asumarea întru totul a erudiţiei, a pedagogiei, a
spiritualităţii religioase, a misticii creative, a naţionalismului creştin, a
culturii enciclopedice şi atunci rămâne neputincios, chiar infirm spiritual.
Un geniu poate fi doar geniu naţional-universal sau poate fi şi savant,
dar nu profet.
Geniul, savantul nu au sinele religiozităţii şi nici conştiinţa
naţionalismului ortodox.
Nicolae Iorga, rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, un
grandios savant, dar, un munte de mândrie şi o mare de orgoliu, nelăsând să
pătrundă în el şi să se răsfrângă în juru-i razele de lumină, de căldură şi de
adevăr ale iubirii de Dumnezeu şi ale dragostei de Neam.
Profetul creştin ortodox poate fi deopotrivă şi geniu şi savant, dar mai
presus de cele două naturi spirituale poate fi un mare mistic – filocalic împlinitor
al iubirii divine şi al jertfei sacre întru Neamul său ales, ca arhetip între celelalte
neamuri.
Mihail Eminescu, Profetul
neamului nostru dacoromân, a primit frumuseţe din Frumuseţea Fecioarei Maria,
lumină din Lumina Logosului şi harul
înţelepciunii din harul Duhului Sfânt.
„Aşadar, grăia contemporanul
nostru sfântul ierarh Nicolae Velimirovici, orice
înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi Atotsfântul Duh, căci
toate inimile din cer şi de pe pământ îşi
au izvorul în Fecioara şi în Duhul.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici,
Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni
pe Malul Lacului. Trad. din lb. engleză de Paul Bălan. Ed. Anestis-2006, p.
28-29)
Aici, trebuie să fie vorba exclusiv numai de inimile pline de har, de
DUH în care sălăşluieşte CUVÂNTUL şi din care izvorăsc cuvânt, duh, lumină,
libertate, adevăr, comuniune, frumuseţe, iubire, mărturisire, înţelepciune doar
întru Hristos, fiindcă multe, chiar foarte multe inimi se convertesc la cu
totul altceva...
Aceeaşi mărturisire o sublinia şi distinsa ambasadoare a Culturii
româno-universale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, viitoarea Maica
Benedicta, prin anii ’79-’80, în cadrul colocviului Eminescu, la Roma, că, „orice
lucrare intelectuală, orice lucrare a minţii noastre este de inspiraţie a
Duhului, deoarece cuvântul este expresia CUVÂNTULUI, deci lucrare a Duhului şi
a Cuvântului împreună.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala. Interviuri şi dialoguri, Ed. Nicodim
Caligraful, Putna-2013, p. 129)
Atenţie, însă!!!
Nu „orice lucrare intelectuală”...,
nu „orice lucrare a minţii noastre.”
Trebuie remarcat un lucru esenţial, chiar un fenomen fundamental, de a se înţelege
odată pentru totdeauna, că SEMANTICA aceloraşi Cuvinte nu este identică peste
tot în fiecare limbă vorbită, scrisă, fiindcă ea păstrează UNICITATEA propriei
limbii, Duhul limbii care îmbracă sau nu spiritualitatea religioasă în funcţie
de raportarea, de măsura, de jertfa trăirii întru lumina CUVÂNTULUI, între
reflexele de extaz şi Diamantul de splendoare ale LOGOSULUI divin.
Cuvintele pogorâte din CUVÂNTUL în făptuirea operei gândite, vorbite,
scrise, grăite întru slujirea şi slăvirea lui DUMNEZEU, au lumina, simbolistica
şi hermeneutica DOGMEI ADEVĂRULUI
ABSOLUT. Ele nu pot avea altă interpretare decât cea dată, odată veşnic de
Hristos: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”
În afara acestei unice interpretări hristologico-evanghelice răsar
EREZIILE.
Cuvântul oricare ar fi el în diversitatea termenilor folosiţi ca exprimare,
ca expresie orală sau în diversitatea operelor scrise de natură filosofică,
istorică, literară, teologică, trebuie să aibă găteala mantiei de catifea a
Trandafirului roşu regal, sceptrul Adevărului absolut cu reflexele de rubin ale
flăcării Duhului Sfânt şi apoteoza serafică a Liturghiei cultului
creştin-ortodox pentru a fi în comuniune cu LOGOSUL.
IISUS HRISTOS nu este un
filosof ilustru, un învăţător luminat, un teolog magistral, un poet genial, un
ierarh al deşărtăciunii lumeşti, un profet oarecare, sau un Guru al
înţelepciunii unei comunităţi anume, ca să I se atribuie însuşirile în funcţie
de expresiile de invocare ori de meditaţie asupra cakrelor sale.
IISUS HRISTOS ESTE FILOSOFIA VIEŢII VEŞNICE, ÎNVĂŢĂTORUL COSMIC, TEOLOGUL
REVELAŢIEI SUBLIME, POETUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE, CHIRIARHUL DUMNEZEIRII, PROFETUL
ABSOLUT al SLUJIRII şi SLĂVIRII, ÎMPĂRATUL şi JUDECĂTORUL VIEŢII, BIRUITORUL
MORŢII, LOGOSUL DIVIN!
LOGOSUL dumnezeesc a împrumutat cuvântul grăirii profetului nostru ca să
dea farmec formei de expresie, mireasmă rostirii, ca limba noastră să atingă
sublimul.
Mântuitorul HRISTOS a revelat profetului Său dacoromân Taina Iubirii din
care a odrăslit înmiit Taina divină a cuvintelor ce s-au revărsat peste Olimpul
creaţiei spirituale, iar peste cuvintele de har s-a pogorât Dragostea Cerului
surâzător.
Opera integrală a Profetului este o expresie genială care se adaugă
strălucirii întregului pantheon al spiritualităţii dacoromâne şi universale
înlesnind cu mai mare uşurinţă cunoaşterea neamului, respectiv a poporului în
vremea comunităţii sale prezente, dar şi diversele probleme legate de spiritualitatea
altor popoare.
Cu cât urcăm prin rugă în sălaşul sinelui nostru metafizic, cu cât ardem
mai aprins în flacăra naţionalismului creştin-ortodox, cu cât ne adâncim mai
mult în taina menirii noastre mistice, isihaste, cu atât mai mult şi mai sus
înaintăm spiritual spre Kogaionul
Eminescu care perpetuu se transfigurează în sălaşurile creaţiei sale geniale,
revelatoare, călăuzindu-ne din datul firesc al vieţii religioase, din
ortodoxia-cosmologică înspre dimensiunea transcedentală. „Ortodoxia noastră ţărănească, mărturisea marele filosof creştin
Nae Ionescu, nu este atât o religie cu
biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care
elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi concrete; de
ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale
zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc.” (Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în
„Predania”, an 1, 15 Martie 1937)
Stăpânind limba pelasgă-sanscrită Mihail
Eminescu străbate Valea Indusului
la pas cu învăţătura sruti, urcând înspre piscurile
munţilor Hindu Kush pentru a savura mireasma înţelepciunii Samhitelor: Rig-Veda, Sama-Veda, Yadjur-Veda,
Atharva-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi
Upanişadele, care aveau la origini creaţia teistă pelasgă. Analizând legile
lui Manu, Manu-smrti, trece la Ramayana lui Valmiki, la Mahabharata lui Krishna Dwaipayana, dă
măsura karmei şi samsarei, apoi supune fizicii, spiritualităţii materiei, logicii şi
epistemologiei, adevărul reflectat
de şcolile darşanas, admirându-i pe Gautama cu celebra Nyaya Sutra, pe Kananda cu valoroasa Vaiseshika a misterului cosmologic, pe Kapila,
care dă tentă dualistă sistemului său ateu, apoi de la Badarayana trece la Şankara şi se opreşte la marele poet
alvar Kalyan – Tirumankai, iar de aici la luminatul Ramanuja.
Pătrunde în mistica bhakti pentru a
descifra sikh-ismul întemeiat de Baba
Nanak, iar din descendenţii
acestuia îi preferă pe Arjan şi Gobind Singh. În paralel
cu sikh-ismul, parcurge plăcut
surprins poemul Ramacaritmanas al lui
Tulsidas,
după care ajunge la reformatorul bengali Raja Rammohan Roy şi Neohinduismul său, din a cărui doctrină Brahmo Samaj, idealurile ei vor fi
promovate de Devendranath Tagore, tatăl magnificului poet-profet Rabindranath
Tagore şi Keshab Candra Sen.
Nobilul
înţelept brahman Rabindranath Tagore va renaşte pe temelia metafizicii vedice,
preceptele fundamentale din Brahma-Dharma
în capodopera sa de mare răsunet Gitanjali
– Ofranda cântecelor.
Misterul despre lume al Upanişadelor
îl aflăm şi în primele trei veacuri după Hristos, în textele gnosticilor şi
ale neoplatonicienilor care, străbat doctrina acosmică, în profunzimile
insondabile unde ar sălăşlui identitatea Omului. Misterul acosmic se presupune ca
închipuire, preînchipuire, nicidecum realitate, evidenţă, adevăr. Cosmologia
profetului român nu a apărut graţie unei „atitudini
romantice”, ci spiritului său de simţire, de intuiţie harică. Evocările lui
nu s-au produs ca urmare a unei „stări de
vis”, ci ca o profundă atitudine metafizică, ce caută să pătrundă dincolo
de sine starea mistică a Cosmosului Hristic.
Termenii analizaţi din doctrina Hinduismului de către profetul Mihail
Eminescu: artha-scop; atman-suflet omenesc; brahmacarya-învăţătură; brahman-rugăciune; cakra-roată; dharana-concentrare;
dhyana-meditaţie; dharma-lege; kama-dorinţă, dragoste erotică; jnana-gnosa;
karman-faptă; mokşa-eliberare; prana-energie;
puruşa-om; puruşasukta-omul primordial; sahasrara-Lotusul
cu o Mie de Petale, samadhi-contemplare;
samskara-consacrare; sannyasa-renunţare; smrti-tradiţie; sruti-revelaţie;
şrut-revelat; tapas-asceză; visri-emanaţie;
yajna-jertfă etc., şi termenii altor
doctrine au semantica şi simbolismul în consonanţă cu doctrina respectivă.
Doctrinele sunt sisteme
filosofice cu înveliş de dominaţiuni religioase. Ele nu pot aparţine Religiei,
care este una singură, CREŞTINISMUL, axat pe Dogmă.
Doctrinele au doar o importanţă cosmogonică,
teogonică, o dublă funcţie cosmologică şi epistemologică sau după caz şi o
pretinsă teozofie.
Numai Dogma creştină hristico-evanghelico-apostolică
care este revelată este relevantă absolut prin cosmogonie, providenţă, teologie,
teofanie, hristologie, eshatologie, parusie, înviere, mântuire, veşnicie.
Mihail Eminescu posedând o vastă cultură, o capacitate de sinteză
uluitoare îşi elaborează, fundamentează, tâlcuieşte viziunea cosmogonică a
Hinduismului, nu ca natură filosofică, ci merge pe filonul poetic, asumându-i
caracterul spiritual într-un sistem comparat cu religia monoteismului vechi
testamentar, cu teologia creştinismului evanghelic a Mântuitorului Iisus
Hristos şi a Apostolilor Săi, circumscris nu Teogoniei, ci Teofaniei divine.
După Mihail Eminescu, alţi
paisprezece mari ROMÂNI universali au
mai urcat pe înălţimile de azur ale Hinduismului pătrunzând în misterul Vedelor
brahmanice şi-n taina înălţimilor Upanişadelor pentru a-i configura
caracterul gnostico-metafizic: Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Nae
Ionescu, Nicolae Iorga, Ioan G. Savin, Vasile Pârvan, Constantin Daniel, Mircea
Eliade,Lucian Blaga, Ioan Petru Culianu,
Emilian Vasilescu, Marija Gimbutas, Zoe Dumitresu-Buşulenga, Artur Gabriel
Silvestri şi contemporanul George Anca.
Mihail Eminescu cercetează tema cosmogonică şi în operele marilor
clasici Goethe, Hegel, Hugo, Lamartine, Novalis ş.a., tratând cosmogonia
metafizicii vedice în poemele sale: Scrisoarea
I, Rugăciunea unui dac, Povestea magului călător în stele, Memento mori, Mira,
Gemenii, Sărmanul Dionis, Luceafărul.
Mihail Eminescu pune faţă în
faţă meditaţia cosmogonică cu revelaţia biblică. El ştie că Facerea lumii este
Darul cel mai de preţ şi de nepreţuit pe care Atotcreatorul l-a înfăptuit prin
Voinţa Sa, prin Logosul Său, „în Sine, prin Sine, întru Sine”, punând
însă prin Dragostea nemăsurată a Sfintei Treimi, Chip Omului, zămislit din
Iubire.
Întreaga Creaţie a fost zidită prin
CUVÂNT, iar OMUL plămădit prin IUBIRE DIVINĂ.
Sfânta Evanghelie după IOAN
„La
început ESTE CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL ESTE la DUMNEZEU şi DUMNEZEU ESTE CUVÂNTUL!/
Acesta ESTE întru început la DUMNEZEU./ Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut./ Întru EL ESTE VIAŢĂ şi VIAŢA este lumina
oamenilor.” (IOAN
1, 1-4)
Profetul nostru „vede”, ceea ce nu se vedea încă, ceea
ce Atotcreatorul a pus început Cunoaşterii despre Sine, despre Creaţie, Facerea lumii, din chaos, adică din „nimic”, din propria
Voinţă, Putere şi Iubire dumnezeiască. „Eminescu
s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu.” (Nichifor
Crainic, Mihail Eminescu, în revista Gândirea, anul VI, nr. 3-4/ 1997)
FACEREA LUMII, cap. 1.
1. „La început a făcut Dumnezeu
cerul şi pământul. 2.Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra
adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 3. Şi a zis
Dumnezeu: <<Să fie
lumină!>> Şi a fost lumină. (Geneza 1, 1-3)
Mihail Eminescu fascinat de Creaţia dumnezeiască, încearcă să pătrundă
dincolo de ea, ca orice mare profet în momentul infinitului acosmic, al tainei
criptice când era doar Atotcreatorul-Trinitate cu veşnicia Sa, Cel fără nume,
Cel încă ascuns, Cel cu germenele Creaţiei gândit, Cel Care va ordona nimicul, Cel
Care va da armonie haosului, Cel Care va trezi eterna pace la Cântarea
Creaţiei, la mişcarea Facerii lumii prin TATĂL Ceresc şi Cosmosul-Mamă.
Naturile „Fiinţei” şi a „Nefiinţei”, nu sunt contrare, nu sunt o
„negare a negaţiei”, ci sunt
antinomii care deschid cele două căi de abordare, catafatică şi apofatică. Kama, dorinţa şi tapas năzuinţa interioară, voinţa („Dorul nemărginit” la Eminescu), fiind verigile intermediare dintre
Unul-gândirea, fiinţa intelectuală (persoana) şi Multiplul. Th. Simenschy
alătură termenului kama, pe cel de eros, Unul emanând dorinţa din sine
însuşi. „Din această perspectivă tapas ar putea fi sinonim cu kama, dorinţa, tapas fiind năzuinţa interioară fierbinte care precede actul
creaţiunii.”(Th. Simenschy, Cultură
şi filosofie indiană în texte şi studii, vol. V, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti-1978, p. 45-48)
Scrisoarea I a fost inspirată
din Imnul Creaţiunii a celebrei samhita Rig-Veda.
SCRISOAREA I
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici
nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă./ Când nu s-ascundea
nimica, deşi tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel
nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume
pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o
rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor
nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna
pace!.../ Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din
chaos face mumă, iară el devine tatăl...
În RUGĂCIUNEA UNUI DAC, Mihail Eminescu nu
alege întâmplător RUGĂCIUNEA, spre Calea de cunoaştere, de luminare, de
comuniune şi nici neinspirat pe omul Dac, venerându-l, ştiind desigur că Strămoşii
săi sunt din Neamul PELASG - cel primordial, adică prima FAMILIE orânduită de
DUMNEZEU pe pământ, în Grădina EDENULUI, a PARADISULUI.
Poezia sa, Râul primordial curge lin, repede, răcoros, strălucitor prin
undele de curcubee ale afluenţilor matafizici, pentru a se vărsa în cascada dinaintea
revărsării timpului, când ESTE FIUL-LOGOS Atotcreatorul în veşnicia Sa, „mai înainte de toţi vecii”. Poetul cult
urcă în Filosoful metafizic care tresaltă spre înălţimile serafice ale
Profetului, prefigurând Întruparea Logosului prin Duhul Sfânt în Fecioara
Maria, în Hristos-Omul, Zeul, Dumnezeul dinainte de zei, adică de Omul, bărbat
şi femeie - regi suverani peste Creaţie, Iisus Hristos-căruia „tot genunchiul să se plece”, al cărui
Nume este mai presus de orice Nume, Cel Care „a ÎNVIAT din morţi, cu
moarte pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
„Pe când nu era moarte, nimic
nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne,
nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când
pământul cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost
niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi;/ Au cine-i
zeul cărui plecăm a noastre inemi?// El singur zeu stătut-au nainte de.a fi
zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii
fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire;/ Sus inimile voastre! Cântare
aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea Vieţii!” (Eminescu, Opere: [în 8 vol.], I. Poezii, coord.
Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, Chişinău-Repubica
Moldova, 2008)
Profetul creştin ortodox dacoromân este în egală măsură teofor şi
vlahofor!
Bibliografie
selectivă:
Pierre Duhen, Le Systeme du Monde. Histoire des doctrines cosmologiques de Platon a
Copernic., Paris, Haman et Fils, vol. I, 1913; Louis Renou/ Jean Filliozat, L’Inde,
classique, 2.vol., Paris, 1947-1949; Louis Renou, I’Hindouisme, Paris-1951; Jean Varenne, Le Veda, premier livre sacre de l’Inde, 2 vol., Paris-1967; Thomas
J. Hopkins, The Hindu Religious
Tradition, Belmont-1971; Madelaine Biardeau, L’Hindouisme: nthropologie d’une civilisation, Paris-1981; David R.
Kinsley, Hinduism: A Cultural
Perspective, Englewood Cliffs-1982; Mircea Eliade/ Ioan P. Culianu, Dictionnaire des Religions. Cu colab.
lui H. S. Wiesner, Editions Plon-1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu