Trăim într-o Românie
nici „mare”, nici „tare”, nici „verticală”
Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
15 Ianuarie 2020
Multe sau
puține, nouă decenii de viață îmi dau tăria de a privi realitatea cu mai multă
înțelegere, cu grijă pentru viitorul țării în care m-am născut, am trăit, am
muncit, pământul în care se odihnesc toți strămoșii mei - țărani ardeleni și
vâlceni. Istoricul are o viziune mai largă asupra prezentului, tocmai fiindcă
știe trecutul. El adună piesele aparent disparate ale întâmplărilor și reușește
să înțeleagă logica lucrurilor petrecute, să afle firul roșu al determinării
unui fenomen care, la prima vedere, pare puțin important sau deloc important.
Astăzi, tot
românul ar trebui să știe că România Mare de acum o sută de ani, construită cu
răbdare, cu jertfe incalculabile, cu dibăcie, cu verticalitate și îndrăzneală,
nu de o generație, ci de zeci sau sute de generații care au rezistat pe
pământul ancestral fără a-l părăsi, indiferent de greutăți, fără a-l trăda,
această Românie de care ne place să vorbim, nu mai este nici „mare”, nici
„tare”, nici „verticală ”. Este, în primul rând, ciopârțită teritorial: nu mai
are decât o parte din Bucovina istorică, mai puțin de jumătate din Moldova
istorică, o parte din Dobrogea istorică. Veți spune: „rușii sunt de vină!”. Da,
dar nu numai ei. O veche zicală românească ne spune că e bine să vezi mai întâi
„bârna din ochii tăi” și apoi „paiul din ochii celuilalt”! Ni se aplică și
nouă. Să le luăm pe rând, ca să putem înțelege mersul lucrurilor.
Domnul
cărturar Dimitrie Cantemir Voievod a crezut orbește în Petru cel Mare al
Rusiei, a pierdut împreună cu el la Stănilești, pe Prut, războiul cu turcii,
s-a așezat apoi în liniște la umbra Împăratului tuturor Rușilor și a lăsat
Moldova de izbeliște. Turcii i-au așezat pe fanarioți - ca buni funcționari ai
Porții - să domnească peste românii din Principate. N-au mai fost, de atunci,
nici un Ștefan cel Mare, nici un Țepeș, nici un Mihai. Când austriecii și rușii
s-au învoit între ei să cumpere de la turci Nordul Moldovei, pentru că
altminteri Austria n-avea „drum” către Galiția anexată, a fost acolo un
Grigorie Ghica-Vodă care a luptat pentru țara lui împotriva tuturor. A fost
ucis. A rămas o figură luminoasă a acelor vremi și un exemplu de curaj.
Îl preamărim
pe Napoleon I; uităm însă de înțelegerea lui secretă cu țarul, ca Rusia să
anexeze Principatele române și să-și așeze granița cu Turcia pe Dunăre.
Ocupația asta s-a început la 1806, iar la 1812 turcii și rușii au sfărâmat a
doua oară Principatul autonom Moldova, jumătate din pământul ce mai rămăsese
după anexarea Nordului țării de Austria, ocupându-l rușii. Pentru că le surâdeau
gurile Dunării, drumul către Balcani și Strâmtori.
Că
așa-zisele tratate din 1776 și 1812 au fost nule și neavenite de la bun început
și așa au rămas până în ziua de azi, pentru că Poarta suzerană a cedat un
pământ care nu-i aparținea, știe toată lumea. Dar calvarul românilor din aceste
teritorii ocupate de ruși, până la eliberarea lor în 1918, îl știu doar oamenii
locului. Noi știm doar ce scrie în documente și în unele mărturii, dar
realitatea este de neimaginat. „Pohod na Sibir” spune multe.
Mihai Viteazul
a dorit să unească sub sceptrul său cele trei țări române. A fost o idee
generoasă, măreață, dar depășea limitele de înțelegere ale epocii. A rămas un
simbol peste veacuri. Dușmanii neamului nostru - străini și români vânduți –
l-au împroșcat cu noroi: aventurier, conchistador, „imperialist” etc. Cui
prodest? Țăranii îi preamăreau faptele și-i deplângeau sfârșitul demn de
barbaria feudală, cei cu „știință de carte” îl puneau la index.
Să ajungem
la Războiul de Întregire Națională și la Hotărârile de unire cu Țara. Au fost
atunci personaje emblematice. Cuza, Kogălniceanu, Brătienii, Marghiloman,
Averescu și Prezan, Ferdinand și Maria împreună cu mulți alții, cu armata, cu
țăranii și orășenii, cu toată națiunea română. Ei au dus la capătul dorit, lupta
și visul strămoșilor: România întreagă, independentă și suverană.
Ce am făcut
cu ea? Am păstrat-o 22 de ani. Forțe ostile au trecut iar la ciopârțirea ei:
rușii au luat mai mult de jumătate din Moldova, ungurii - cât au putut mai mult
din Ardeal, bulgarii - sudul Dobrogei. După ce s-a săvârșit această spoliere
fără să se încerce măcar - chit că rezistența românească n-avea sorți de
izbândă - acea luptă pe viață și pe moarte, pe care ne-o arătaseră cei de la
Mărășești, regele a plecat pe alte meleaguri, țara rămânând de izbeliște, la
cheremul oricui. Armata română a salvat situația. A reușit să reîntregească
țara măcar la Est. Se critică alianța cu Germania lui Hitler. Întreb: ce altă
opțiune era? Franța era istorie, Anglia dezinteresată. Rusia bolșevică? Ea,
care stătea cu ochii înfipți în Carpați și la Dunăre? Ea, care-i mitralia la
Fântâna Albă pe românii care fugeau din raiul bolșevic spre granița românească?
Ea, care-i trimitea cu miile în Siberia înghețată?
Realitatea
faptelor istorice știute și dovedite a devenit politică! Ion Antonescu a fost
împușcat ca mare „criminal de război”! Pentru că a îndrăznit să readucă acasă
Basarabia și Bucovina. Dar Stalin ce era? El era „salvatorul”, „eliberatorul”!
Cei pricepuți la aritmetică au numărat și au spus că numărul victimelor, adică
al oamenilor omorâți de Stalin, întrece cu mult numărul oamenilor uciși de
Hitler. De ce la Nürnberg, la „procesul criminalilor de război”, procurorul
acuzator a fost omul lui Stalin? De ce Mihai I a primit cu deosebită satisfacție
decorația supremă (Орден „Победa” - n.r.) de la Stalin care i-a omorât pe
românii noștri în Bucovina și Basarabia, care cotropise din nou aceste
pământuri străvechi românești, de la Stalin care falsificase documente,
transformând ultimatum-ul din iunie 1940 în „Acord româno-sovietic?”.
Și câți alți „de ce?” își așteaptă
răspunsul!
Au murit
militari români degeaba fiind aliați cu rușii! A fost înfometat poporul român
pentru că plătea de „n” ori despăgubirile de război către U.R.S.S. conform unui
tratat de pace ai cărui făcători nu voiau să vadă adevărul. România, datoare
Rusiei? În 1877 și 1878, Poarta Otomană plătea Rusiei despăgubiri de război, pe
care „aliatul” român nu le-a văzut! Le-a cerut Kogălniceanu pentru țara lui la
Congresul de pace de la Berlin, în 1878. Degeaba! Participarea ei la război
devenise „o bagatelă”, cine își mai aducea aminte? Măcar dacă țarul ar fi putut
ocupa România! Dar n-a putut! Românii n-au înțeles ce noroc dăduse peste ei și
s-au opus.
În 1917,
proclamând înaltele principii ale libertății popoarelor, Lenin și Stalin au
confiscat Tezaurul României trimis spre păstrare la Moscova „cu acte în
regulă”, în virtutea unor considerente pe care nici azi nu le cunoaștem exact.
Ne-am oprit la niște explicații cât se poate de simpliste. Oare averile mari
cum s-au păstrat de domnitorii români când năvăleau peste țară turcii, tătarii
și muscalii? În tainițele mânăstirilor fortificate. Ni le-au lăsat întregi. Noi
le-am dat rușilor de bună-voie să le „păstreze”! Nu le-au cerut ei. Cine nu știa
că pentru ruși orice tratat sau convenție sau alt act, ștampilat și semnat,
este o simplă foaie de hârtie? Nu știa tocmai Brătianu, nu știa tocmai
Titulescu?
De ce
Mareşalul Antonescu a salvat tezaurul țării sub nasul nemților, zidindu-l la
Tismana, de nu l-au aflat nici măcar rușii eliberatori? L-au împușcat, că era
„criminal!”. De ce am pierdut noi din nou insula Șerpilor, Bucovina și
Basarabia? Ne-a silit cineva sau ne-ar fi putut sili cineva să semnăm un tratat
„de bază” cu Ucraina ca să confirmăm ocupația acelor părți ale Moldovei anexate
de U.R.S.S. și care ne reveneau de drept
după destrămarea colosului sovietic? Nu există justificare pentru așa ceva!
Mare grijă
se afișează pentru românii din afara graniţelor ţării, aşa numita „diaspora”!
Dar cei abandonați - a câta oară - în Bucovina lui Ștefan cel Mare, ei ce sunt?
Îi dăm pradă cui?
Anul 2020 pune iar pe tapet
Trianon-ul.
Nici un om
întreg la cap, care știe un dram de istorie din clasele primare, n-ar putea să
considere tratatul de pace semnat în iunie 1920 de toate Puterile Aliate și
Asociate cu Ungaria, altceva decât confirmarea internațională a unui fapt
consumat cu doi ani în urmă, adică implozia colosului poliglot austro-ungar și
constituirea, prin autodeterminare, a statelor naționale, independente,
suverane. Ungaria însăși a devenit și ea un stat național pe pământul locuit de
unguri. De ce se face o „tragedie” din Trianon? Ungaria l-a semnat și l-a
ratificat. Teritoriul Ungariei n-a fost ciopârțit, a rămas întreg. A pierdut
doar teritoriile ocupate prin cucerire, care nu-i aparțineau și erau locuite de
națiuni ne-maghiare.
De ce
destrămarea și dispariția imperiului dualist austro-ungar a fost „o eroare
istorică”? Aș zice că lucrurile stau exact invers. Existența unui astfel de
stat a fost „o eroare istorică”! Un stat în care minoritatea maghiară și
minoritatea austriacă stăpâneau prin forță și teroare o majoritate absolută de
români și slavi. Această „eroare de stat” se afla într-o criză totală când, în
disperare de cauză, a plecat la război contra Serbiei, împinsă de la spate de
Ungaria care se legăna în visurile „regatului Sf. Ștefan”!
De ce atunci
atâta încrâncenare? De unde să mai vină un Attila, un Arpad, un Carol de
Habsburg? La noi, postul de radio „România” transmite seara, la ora 9 fără
zece, emisiunea „Povești de adormit copiii”. Numai că ele sunt cât se poate de
pașnice.
De ce
românii (?!?) au semnat în 1989 „nevinovata” „Declarație de la Budapesta”?
Pentru cine și pentru ce? De ce guvernul român a cedat de bună voie Ungariei
„Moștenirea Gojdu”, care nu-i aparținea? Acele valori lăsate de Gojdu pentru
tineretul studios din Ardeal nu puteau fi înstrăinate prin decizia unilaterală
a unui guvern, decizie luată fără înștiințarea B.O.R. care administra acea
avere, fără aprobarea Parlamentului țării. Moștenirea Gojdu n-a fost luată cu
forța de Ungaria. Ea a primit-o însă cu bunăvoință! N-are nici o vină, decât că
a fost părtașă la încălcarea voinței testamentare a unui mare român mecenat.
Tot Ungaria
e de vină că poate cumpăra nestingherită pământul Ardealului, metru cu metru
pătrat? A împiedicat-o cineva? Că doar Ardealul nu e „o bucățică de zahăr” pe
care s-o înghită cineva! Nu o înghite, dar o bagă în buzunar.
Ar mai fi
multe de spus, multe de întrebat. Amărăciunile unui om, ale unui istoric,
trecut prin mai multe „sisteme” de dictatură, se adună zi de zi. Amărăciunea că
faptele strămoșilor nu se cunosc de cei care au luat (Dumnezeu știe cum) cârma
țării și acționează orbește, fără să-și arunce privirea înapoi, spre cei care
au fost și au murit pentru țara asta; acționează la ordin pentru că sunt,
pasă-mi-te, în „serviciu comandat”!
Toate acestea nu pot crea nici
optimism, nici încredere în viitor, nici măcar siguranța zilei de mâine.
Tot ce am
spus mai sus m-a îndemnat să răsfoiesc, împreună cu cititorii, file ale
istoriei românești ca să înțelegem împreună că românii au străbătut cu toții,
secole de-a rândul, calvarul vitregiei timpurilor, dar au renăscut mereu.
Pentru jertfa celor care nu mai sunt am scris această carte, pentru cinstirea
lor m-am aplecat asupra documentelor, spre a pune sub privirea celor de azi
care mai cred în viitorul neamului lor, adevăruri care trebuie să ne țină
memoria trează și speranța nealterată.
Dumnezeu să-i ajute pe Români să
treacă și peste încercările ce-i așteaptă!
https://www.art-emis.ro/analize/traim-intr-o-romanie-nici-mare-nici-tare-nici-verticala
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu