J U C Ă R I A
Îmi amintesc
de Madonna în show cu David Letterman. Ea spunea: „Nu am nicio simpatie pentru
un om care sărută şi spune cuiva”. Cineva a scris o carte despre ea si un
prieten al ei, prezentând povestea lor de dragoste.
Când am fost
rugat să scriu o poveste despre „Durere”, am simţit la vârsta de şapte ani și
m-am întrebat dacă aş putea spune oamenilor ceea ce mama mea a făcut pentru
mine. Te-am iubit foarte mult, mama mea dragă.
Când oamenii
povestesc experienţele din trecutul lor, se spune că trădează, într-un fel,
istoria vieţii private a familiei lor. Istoricul familial după cum ştim, poate
fi adesea secret şi foarte multe lucruri ascunse în adâncimi din mintea
subconştientul nostru. Amintirile (în special cele nefericite, triste, urâte) sunt
adesea lăsate în subconştientul noastru, cu speranţa că în cele din urmă, vor
fi uitate.
Aceasta este
povestea mea. Deşi povestea mea despre „Durere” nu este rece şi tragică, ea
este o experiență care m-a afectat la frageda vârstă de şapte ani. Ea poate fi
considerată un act de trădare a unui laș. Războaiele şi ţările s-au pierdut din
cauza trădării. Prin felul de trădare în familia mea s-a ajuns la a-i scufunda,
dar și de a-i menține în viață!
Uneori,
atunci când am citit operele unor scriitori de renume, mi-am dat seama că toate
acestea fac acelaşi lucru. Ele trădează viaţa lor, iar experienţele sunt
afișate cu mândrie. Experiențele ne permit să trădăm viața noastră şi să
condamnăm lumea pentru ceea ce a făcut pentru noi. Cred că de aceea vreau să
devin un scriitor, pentru că am ajuns la concluzia că am de împărtăşit
experienţele mele cu oamenii, viaţa mea şi durerea mea. Momente frumoase și
momente triste. Se spune că noi toţi am venit o dată și avem aceeaşi stea,
însă, singurul lucru pe care îl avem în comun este planeta pe care trăim. Noi
toţi suntem unici.
Îmi aduc
aminte că într-o iarnă, în seara de Crăciun focul strălucea în cămin și radia
căldură mai mult decât aveam nevoie. În timpul iernii este tradiția să mergem
şi să colindăm vecinii cu melodii de laudă și slavă a Crăciunului, a nașterii
lui Iisus Hristos. „Colindul” este tradiţia de a merge din uşă în uşă, cântând
şi bucurându-ne de sărbători, în schimb, pentru efortul nostru și bucuria pe
care o duceam în casele oamenilor, aceștia ofereau copiilor fructe, nuci,
prăjituri sau bani. Oraşul meu avea aproximativ o mie de gospodării. Era un
oraș minier; oamenii lucrau în subteran, la minele de uraniu. O muncă foarte
grea, cu repercusiuni grave pentru sănătatea lor. Eu și prietenii mei, alți patru
băieți, am mers dintr-o parte a orașului în cealaltă, cântând şi recitând
poezii în schimbul unor fructe, cadouri şi bani. De obicei, începeam în jurul
orelor 19 şi terminam pe la miezul nopţii. Cu această ocazie, am făcut personal
o sută de lei. Am fost în extaz. Buzunarele mele erau pline de daruri, nuci,
mere şi dulciuri. Am ajuns un pic cam
beat, pentru că oamenii ne invitau să gustăm un pahar de vin fierbinte
pentru a ne încălzi. Și asta făcea parte din tradiție, bineînțeles neoficială.
Oamenii, în
vremea copilăriei mele nu erau deloc educați, nu aveau cunoștințe de psihologie
a copilului, nu știau că alcoolul face rău copiilor. Așa era tradiția în
acea noapte a anului, iar noi nu ne
îngrijeam prea mult să respectăm niște reguli. Când temperatura era sub -10
grade Celsius, un pic de alcool ridica moralul întotdeauna şi încălzea pe
oricine. Însă, nu întotdeauna făcea bine. Îmi amintesc că o dată încălzirea a
fost atât de mare încât am vomitat tot ce am mâncat în ziua respectivă.
În final, am
ajuns acasă fericit, un pic după miezul nopţii și lăudat de părinți pentru
realizările mele. Am fost atât de emoționat de suma de bani primită,
gândindu-mă că o pot ajuta pe mama. După numărarea lor, mama mi-a spus că ar
trebui să-i păstreze într-un loc sigur şi când voi avea nevoie, ea îmi va da.
Am fost atât de fericit că am început să fac planuri cum să cheltuiesc banii.
A doua zi
m-am trezit pe la amiază şi în mod ciudat i-am cerut banii mamei…
- „Banii” mamă! A zis:
- „Ce bani?”
- „Bani de
la ultima noapte de colind”, am spus.
- „Fiul
uite”, a spus ea, „Am să-ţi cumpăr o pereche nouă de pantaloni, deoarece nu ai
cu ce să mergi la biserică”. Era adevărat. Toate perechile de pantaloni pe care
le aveam, erau rupte deoarece mă jucam toată ziua în nisip şi ne tăvăleam pe
jos. Sigur, dacă aș fi avut avioane sau rachete, m-aș fi jucat în aer, dar atât
de săraci am fost că niciuna din aceste jucării nu am avut vreodată, aşa că
m-am jucat cu alţi copii în nisip. Am ridicat în locurile de joacă construcții, case, castele și toate tipurile de drumuri.
Nu mi-a plăcut jocul național, fotbalul, ca celorlalți copii. Eu am preferat
joaca în nisip, conducerea de vehicule improvizate din piatră sau lemn.
Mama m-a
convins în cele din urmă. Ea și-a susținut punctul de vedere pentru că
într-adevăr avem nevoie de pantaloni, dar am visat o jucărie și am vrut un
autobuz de metal. Eram bolnav şi obosit de cât am modelat și sculptat cu
propriile mâini autobuze din piatră sau lemn. De data aceasta, aveam bani și am
vrut un autobuz real, cu anvelope și ferestre pictate, cu oameni reali, vopsiţi
pe dinăuntru. Trebuia să aibă cât mai multe culori şi să fie cu adevărat
strălucitoare şi noi.
Asemenea
jucării ieftine importate din China invadaseră România, astfel încât jucăria
mea nu era atât de scumpă. Am vrut un „BUS”, al cărui şofer să fie îmbrăcat în
uniformă pictată, altfel, nu ar fi arătat real și util scopului meu.
Acest autobuz era pur şi simplu uimitor în
imaginația mea; îmi transporta masa de prânz. Era ca o cutie în formă de
autobuz. Mă vedeam atât de des în fereastra unui magazin cu autobuzul în drum
spre şcoală. Am numărat chiar şi numărul de persoane din interiorul autobuzului
şi ştiam câți erau adulţi şi câți copii. Câţi erau băieţi şi câte fete.
Autobuzul era de fapt o cutie în care puneam
mâncarea de prânz, însă îl vedeam magnific pentru că era o modalitate
foarte bună de a transporta masa de prânz la scoală.
- „Nu!”, A
spus ea. „Eu nu pot da banii”! Prin urmare, am început să plâng, atât de mult
şi atât de tare că m-a aruncat afară din casă. Făceam prea mult zgomot şi tatăl
meu foarte obosit de la muncă, dormea. Nu a fost vina mea că el a trebuit să
lucreze în tura de noapte şi să doarmă în timpul zilei. Am câştigat bani şi am
vrut să cumpere BUS-UL meu. Tatăl meu trebuia să fac bani buni din lucrul în
tura de noapte în mină, dar noi, niciodată nu aveam suficienți bani.
Tata era un
om puternic. Într-o zi mi-a arătat o fotografie, de care era foarte mândru.
Compania minieră recompensa munca grea prin decorarea muncitorilor şi
fotografierea lor la panoul de onoare. Tatăl meu a fost extrem de decorat de
compania sa, dar nu a fost niciodată destul de bun pentru mama mea. Mama mea nu
a fost niciodată fericită cu acest mod de recompensare. Spunea: „Ar fi trebuit
să vă dea o sută de lei în locul medaliei! Sunt medalii pentru hrana
animalelor, cu stomacul gol!” „Dar ăsta a fost modul în care războiul a fost
câştigat, cu vodcă și medalii”, obișnuia să spună tatăl meu. Ciuda mamei față
de medalii a continuat, și prin urmare, m-a aruncat în acea zi afară pentru a
nu-l deranja pe tata.
Am plâns în
continuare şi am fugit în jurul blocului, vărsând multe lacrimi, ochii mei
arătau ca afluenţii Nilului. Aveam inima friptă pentru că nu am putut avea acel
autobuz. Am ajuns încet în colţul blocului şi un câine vagabond nu-mi dădea
pace, parcă încerca să-mi spună;
-„Hei, tu nu
știi că ești urât atunci când plângi?”
-„Lasă-mă în
pace”! Apoi am început să plâng, chiar mai tare decât înainte. Eram obişnuiți
să avem animale și păsări în jurul blocurilor. Erau ființe vitale pentru
supravieţuirea noastră. Nu ar fi existat
nici carne „proaspătă” la măcelarul din colţ. Creşterea şi tăierea păsărilor de
curte era singura modalitate a oamenilor din România pentru a mânca uneori
carne. De multe ori, animalele și păsările erau hrănite și adăpate de copii.
Acest lucru intra în sarcina lor, uneori era chiar o corvoadă.
După un timp
m-am oprit din plâns şi atenţia mea a fost atrasă de câteva cutii de conserve
de peşte dreptunghiulare. Le-am văzut ca pe niște vagoane de tren şi brusc
mi-am imaginat un lung convoi de vagoane de tren, aşa că am început să caut mai
multe asemenea cutii. Am găsit și o sârmă și c-un cuţit şi un ciocan le-am
găurit pe toate, le-am legat într-o garnitură de tren. Acest lucru m-a consolat
un pic și am continuat aventura căutând și o locomotivă pentru tren. Cum nu am
găsit, m-am întors acasă şi am intrat în şopron să caut unelte şi materiale
pentru a construi una. Fiecare apartament, familie avea o magazie în cartier.
Am luat o bucată de lemn și am făcut o locomotivă frumoasă, desigur fără roți.
Am bătut două cuie în partea frontală a locomotive, imaginându-mi că acestea
vor da lumină puternică atunci când trenul mergea prin pădurile întunecate, prin
tunelurile din munți ori noaptea. Cu un creion găsit, i-am desenat o pereche de
ferestre, o pereche de ţevi şi alte lucruri necesare pentru o locomotivă. Am
ataşat-o cu un cârlig la vagoane și părea foarte impresionantă. Am fost atât de
emoţionat de trenul construit, mi se
părera
gradios.
M-am jucat luni de zile cu el prin nisip și am uitat și de autobuz și de bani.
Acum, când
mă uit înapoi, după atîția ani, mi-e dor foarte tare de părinții mei. Știu că,
deşi uneori a fost dificil, întotdeauna i-am iubit.
După ani și
ani, am devenit tată și i-am cumpărat fiului meu toate jucăriile disponibile pe
piaţă, deoarece cred că am vrut să ne jucăm împreună. I-am cumpărat o dată
fiului meu o maşină de jucărie mare. Mașina a fost atât de mare încât, de fapt,
el ar fi putut să stea în ea şi să pedaleze pe stradă, ca şi când el ar fi
condus o mașină adevărată. Mi-a părut rău pentru că nu am putut să mă alătur. A
fost o mașină specială. Am parcurs patru sute de kilometri cu trenul pentru a o
cumpăra și a i-o oferi de Crăciun. Am vrut ca el să aibă ceea ce nu am putut
avea eu. O terapie prin care mi-am vindecat durerile mele.
Ben TODICA (originalul in engleza 1996)
Masina cumparata fiului meu Guardeni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu