Se pregătește o Primăvară Persană?
Teodor Palade
29 Ianuarie 2020
„În loc să
conducă Iranul către ruină, conducătorii săi ar trebui să abandoneze teroarea
și să facă Iranul mare din nou” (Donald Trump, Președintele S.U.A.)
„Acești
clovni americani care mint și spun că ei sunt cu poporul iranian vor vedea cine
este cu adevărat poporul iranian” (Ali Khamenei, Ayatolahul Iranului)
Uciderea
generalului Soleimani, apreciată ca „asasinat” de către conducerea statului
iranian și ca „o lovitură defensivă” de către administrația americană, a
redeschis, brusc și în mod tragic, interesul omenirii pentru zona Orientului
Mijlociu. Zgomotos sau discret, în Orientul Mijlociu se joacă una dintre
cărțile importante, câștigătoare ori pierzătoare, ale zilelor ce vin. Și, nu
numai pentru cei care trăiesc în zonă. Ar fi o enormă greșeală să ne închipuim
că ceea ce se petrece acum pe pământul fierbinte al semeții Persii este
întâmplător și ne important pentru noi. Această furtună ne poate afecta pe
toți.
Un dans pasional
Timp de cel
puțin un secol, relațiile dintre U.S.A. și Iran s-au asemănat unui pasional
dans sud-american. Un pas înainte, unul înapoi. Prietenie și adversitate.
Îmbrățișare și respingere. Două state, cu destinele împletite de istorie și cu
întâlniri marcate de interese și lăcomie. Așadar, să urmărim derularea acestei
fascinante coregrafii de iubire și de ură!
A fost un pas șovăielnic înainte atunci când S.U.A. încercau să profite
de disputa dintre Marea Britanie și Rusia pentru dominația în zonă, cireașa de
pe tort fiind accesul la imensele rezerve iraniene de petrol. Apoi, un pas
înapoi la vremea orchestrării de către C.I.A. a loviturii de stat (Operațiunea
Ajax) soldată cu îndepărtatrea de la putere și arestarea prim-ministrului
Mohammad Mosaddeq. „Mai degrabă au fost la mijloc considerente geostrategice,
decât nevoia de a distruge mișcarea Mosaddeq, de a stabili un regim dictatorial
în Iran sau de a obține controlul asupra petrolului iranian” afirma Mark J
Gasiorowski în cartea sa „Mohammed Mosaddeq și lovitura de stat iraniană din
1953”.
Din nou un
pas înainte pe vremea șahului Mohammad Reza Pahlavi, când S.U.A. au avut acces
deplin la resursele iraniene și, în schimb, au acordat facilități economice
importante. Ba chiar au permis participarea Iranului la programul nuclear
Atomii pentru Pace inițiat de președintele Eisenhower în anii 50. A urmat un
uriaș pas înapoi după revoluția ayatolahului Khomeini din 1979. Criza
ostaticilor, îngețarea schimburilor comerciale, postarea S.U.A. de partea
irakiană în războiul Iran-Irak, au caracterizat această perioadă. Din nou pas
înainte când președintele Reagan (deși a negat ulterior) a intermediat un
important export de armament către Teheran în încercarea de a relua relațiile
cu Iranul pentru a se folosi de influența acestuia spre a elibera ostaticii
americani din Liban.
Pasul înapoi
ce a urmat este caracterizat de lansarea Operațiunii „Prayng Mantis” în Golful
Persic și doborârea zborului comercial Iran Air Flight 655 deasupra strâmtorii
Hormuz cu racheta lansată de pe nava de război americană U.S.S. Vincennes. În
strânsa îmbrățișare, când aspră când mângâietoare, următorul pas înainte, timid
de astă dată, a fost făcut de administrația Bush care, din interes de natură
strategică, a inițiat în relație cu Iranul demersul denumit „goodwill begets
goodwill” (bunăvoința naște bunăvoință). A venit imediat pasul înapoi. În urma
tragediei din 11 septembrie 2001, Iranul a fost trecut pe lista statelor
susținătoare a terorismului și introdus în ”axa răului” alături de Coreea de
Nord și de Irak.
Dansul
acesta, când tandru când violent, părea să placă ambilor parteneri. Le oferea
posibilitatea de a-și demonstra potențialul. Pașii înainte și înapoi s-au
succedat în ritm tot mai alert, ca într-un tangou nebun, până în zilele
acestea. Deși voltele sunt nenumărate, să admirăm câteva dintre piruetele
fulminante ale incredibilului spectacol! Vi le amintiți? Isteria iscată odată
cu decizia Iranului de a obține uraniu îmbogățit - „Lumea se confruntă cu un
pericol grav din partea regimului radical din Iran” (declarația aparține
presedintelui Bush).
Operațiunile
secrete desfășurate de S.U.A. pe teritoriul iranian, cu bugete ce depășeau 400
milioane de dolari, având ca scop declarat destabilizarea regimului aflat la
putere. Scandalul dronelor operate de C.I.A. în spațiul aerian al Iranului și
capturate de armata iraniană. Incidentele navale S.U.A.-Iran din Strâmtoarea
Hormuz. Înțelegerea bilaterală privitoare la stoparea planului nuclear iranian
și ridicarea sancțiunilor economice impuse de SUA. Retragerea bruscă,
unilaterală, dictată de administrația
Trump, din așa-zisa „Iranian Nuclear Deal” și reluarea sancțiunilor
economico-financiare din partea americanilor. Boicotarea, din partea iraniană
de astă dată, a oricăror discuții cu S.U.A. - „Nu va fi război, nici negocieri
cu S.U.A. […]. Chiar dacă vreodată -
imposibil de admis azi– vom ajunge să negociem cu SUA, niciodată n-o vom
face cu actuala administrație americană” declara furios, în 2018, ayatolahul
Khamenei. Sporirea insuportabilă a tensiunilor din anul 2019, inclusiv
incidentul din Golful Oman și doborârea dronei americane. Uciderea
demonstrativă a generalului iranian
Qassem Soleimani…
De ce Soleimani?
A trecut
aproape o lună de zile de la uciderea generalului iranian. Oficialitățile Casei
Albe nu au reușit nici până azi să explice, într-un mod credibil, motivul
pentru care Soleimani a fost spulberat, împreună cu automobilul în care se
afla, de încărcătura explosivă a dronei americane. Declarațiile date, imediat
după eveniment și mai apoi, par a se întrece în ambiguități. Departamentul de
stat a declarat că generalul iranian avea mâinile pătate cu sânge american și
că era direct responsabil de moartea a sute de americani. Care americani, când,
unde? Sunt întrebări rămase fără un răspuns plauzibil.
La rândul
său, Pentagonul l-a acuzat pe Soleimani (fără a prezenta dovezi) că, în zilele
anterioare morții sale, a ordonat un atac în care o rachetă a ucis în Irak un
contractant american și a rănit câțiva dintre oficialii ce îl însoțeau -
„Soleimani nutrea planuri de a ataca diplomați americani și membri ai
serviciilor noastre din Irak și din întreaga regiune”
Parcă pentru
a nu rămâne dator în bâlbâieli, Secretarul de Stat Mike Pompeo afirma: „Nu pot
să spun prea multe despre natura pericolului, dar poporul american trebuie să
să afle că decizia președintelui Trump de a-l elimina pe Quassem Soleimani de
pe câmpul de luptă a slavat vieți americane […] riscul de a nu face nimic era
enorm”.
Îmbrăcat cu
uniforma sa de general, Mark Alexandr Milley, Chairman of Joint Chiefs of Staff, susținea: „Soleimani planifica un
atac iminent și sinistru împotriva diplomaților americani și personalului
militar, dar noi l-am prins în acțiune și am terminat cu el […]. El planifica,
coordona și sincroniza operațiuni de luptă împotriva militarilor americani din
regiune și acestea erau iminente”. Tot generalul Milley s-a confesat presei că
dacă Soleimani n-ar fi fost eliminat, atunci el și alți factori de decizie ar
fi fost culpabili de neglijență.
Am mai putea
cita încă o duzină de declarații asemănătoare emise, pe întreaga scară
ierarhică, de la președintele Trump până la reprezentanți ai serviciilor
secrete, de la senatori cu înalte aspirații politice până la militari de grade
inferioare. Factorul comun? Ambiguități, generalități, lozinci.
Pentru orice
observator obiectiv era clar că, spre sfârșitul anului 2019, relațiile
antagonice dintre SUA și Iran ajunseseră într-un punct critic. Un punct care
impunea acțiuni decisive. Uciderea generalului Soleimani ilustrează cum nu se
poate mai bine o astfel de acțiune și, după cum faptele ulterioare o arată,
aceasta poate fi prima lovitură dintr-o serie mult mai largă și mai
diversificată plănuită de ambele părți.
În același
timp, întreaga operațiune americană seamănă ca două picături de apă cu un test.
Un test care a permis să se măsoare puterea de reacție a regimului Khamenei, să
se afle care este comportamentul prietenilor puternicilor ai Iranului: Rusia și
China, să se verifice loialitatea aliaților din N.A.T.O. și, în același timp,
să se sondeze atitudinea electoratului autohton. Desigur, dintr-o milion de
motive, S.U.A. nu-și vor permite niciodată să recunoască o asemenea intenție.
De aici, poate, și ambiguitatea explicațiilor prezentate presei.
O Primăvară Persană în perspectivă?
Dacă ar fi
să luăm în considerare întregul set de acțiuni care au precedat și care au
urmat actului violent împotriva oficialității iraniene și, apoi, să-l comparăm
cu suita de evenimente premergătoare Primăverii Arabe, o Primăvară Persană pare
extrem de probabilă.
Între
multele fapte, la vedere sau subterane, care susțin afirmația de mai sus,
câteva sunt evidente:
explozia
imediată, mult prea bine organizată, de proteste interne împotriva regimului
Khamenei. Proteste menite să estompeze cât mai repede, cel puțin în ochii
opiniei publice internaționale, valul de ură antiamericană izbucnit după
atentat și, exacerbat apoi, cu ocazia înhumării generalului Soleimani;
agitația,
devenită ostentativă, a opoziției externe anti Khamenei. Personalizată prin
grupuri bine organizate, sprijinită copios de SUA, opoziția din afara Iranului
are ca misiune, conform expresiei utilizată de Administrația Tramp, să exercite
”o presiune maximă” asupra regimului Khamenei. Între grupările ostile
ayatolahului se detașează gruparea Mujahideen-e Khalq (MEK). Aceasta îi are ca
sprijinitori ardenți pe John Bolton, consilier pentru securitate națională, și
pe avocatul personal al președintelui, Rudolph W Giuliani. Cu predilecție în
ultima perioadă, între MEK și oficialii americani au loc contacte tot mai dese. Intențiile
administrației Trump de înlăturare a regimului Khamenei cu forțe iraniene sunt
arătate fără nicio reținere. Încă din în 2017, la întâlnirea cu MEK de la
Paris, John Bolton, participant din partea SUA la manifestare, a afirmat:
”Există o opoziție viabilă la regimul anatolahylor, și această opoziție se află
azi aici, în centrul acestei încăperi
(…) Comportamentul și obiectivele regimului nu au în vedere schimbări și, de
aceea, singura soluție este schimbarea regimului însuși”;
principalii
aliați ai Iranului, Rusia și China, au avut reacții extrem de firave vizavi de
actul violent al SUA. China și Rusia au și ele propriile probleme,
confruntându-se fiecare cu situații gata să degenereze, greu de controlat.
Rusia: Estul Ucrainei și Crimeea. China: Taiwanul, Hong Kong-ul și, mai nou,
apariția ”virusului ucigaș” despre care nu se știe dacă a apărut în mod natural
sau a scăpat (din greșeală sau intenționat) din vreun laborator al morții. Prin
urmare, SUA au înțeles că, în eventualitatea declanșării unei revoluții în
Iran, este foarte puțin probabil să se confrunte și cu o ripostă hotărâtă din
partea celor doi;
Pe plan
intern, Donald Trump, aflat în ultimul an de mandat (și dorindu-l probabil pe
al doilea), nu va avea decât de câștigat prin reducerea la tăcere a Iranului,
un stat catalogat drept terorist și devenit acum un pericol real, palpabil,
pentru cetățeanul american;
Prin urmare,
nu ar trebui să fim surprinși dacă, în primăvara anului 2020, ne-am confrunta
cu o revoluție sângeroasă în Iran. Condițiile pentru declanșarea ei sunt
pregătite. Și aproape coapte.
Aranjament grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu