Eminescu - REFLECTII

Eminescu

REFLECTII

Ceea ce se cere de la o profesie de credințe politice este, desigur, înainte de toate, ca ea să corespundă cu simțămintele și aspirațiunile legitime ale țării și să fie adaptată instituțiilor ei. S-ar putea într-adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar care să nu fie conforme cu sentimentele și aspirațiunile țării, dar în lumea strictei necesități un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decât productul unei imaginații fecunde. Căci un principiu absolut, netăgăduit de niciun om cu bun simț, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare și, fiindcă atât în lumea fizică cât și cea morală, întâmplarea nu este nimic alta decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel aspirațiunile și sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tăgădui, nici înlătura (...).

Căci cine zice „progres” nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creșterea unui organism se face încet prin superpunerea continuă și perpetuă de nouă materii organice, precum inteligența nu crește și nu se întărește decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuți și prin întărirea principiului înnăscut al judecății, precum orice moment al creșterii e o conservare a celor câștigate în trecut și o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progress nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură între prezent și viitor, nu însă o serie de sărituri fără o rânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase (...).

Chiar dacă epoca formelor goale care domnește de douăzeci de ani și mai bine în țările noastre, s-ar putea explica, deși nu se justifică prin cuvântul „epoca de tranzițiune”, e evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de-a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei (...).

(Studiu asupra situației, „Timpul”, 17 februarie 1880) Spiritul public modern sufere de o boală până la oarecare grad nepricepută pentru noi, născută fiind din împrejurări și din stări de lucruri fără analogie în viața noastră internă. (…)

Religia, cu credințele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri, însă numai negative - din partea unor ultime raționamente materialiste, cari în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca și mitologia grecească. Dar raționamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput și apelând oricum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprăzecea o mulțime de aprigi apărători, încât viața noastră modernă pare a se apropia de povârnișul fatal pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă aceea stare de vecinică vrajbă însemnată cu vorbele „bellum omnium contra omnes”, războiul tuturor contra tuturor. (…)

Pe altă parte sistemul libertății, totodată a individualismului, cuprinde primejdii și mai mari. El preface viața într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluțiunea completă a statului. (…)

A împreuna exigențele existenței neapărate a statului cu exigențele libertății individuale, a nu permite ca asociații de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor și a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să nege cu totul mâinile individului, asta e problema pe care mulți au încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei și până la cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative. (…)

Organizația de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente, cari n-au nimic, în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogățească din averea statului și tot organizația aceasta a făcut și pe alte clase se crează că numai prin politică poți ajunge la ceva. Astfel, profesorii de universitate, în loc să își caute de treabă, fac politică; profesorii de licee și de școale primare asemenea; inginer, medici, scriitori, muzicanți, actori chiar, toți fac politică pentru a parveni. (…)

Caracterul general al acestor oameni e că vor să câștige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat și că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sunt asemenea mijloace de exploatare a țării și a nației. Astfel se ivește azi un grup, mâne alt grup, cari nu sunt în fond decât societăți anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere.

E drept că sunt grupuri a căror țintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănține sau de a ajunge la putere și cari, chiar dacă doresc a veni la ea pentru a-și realiza ideile și a pune lucrurile p-o cale mai naturală și mai cumpătată, nu sunt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulțimea. (…)

De ce mulțimea a lesne crezătoare...? Nu e tocmai greu de explicat.

Ea uită zicala: „Să nu dea Dumnezeu omului atâta rău cât poate purta” și, pentru a scăpa de suferinți actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva și mai rău (...).

Dezbinare și ură între cetățenii statului, pentru ficțiuni și pentru cinstitele obraze ale domnilor demagogi (...).

Patimi rele și uricioase, conduse de minți nebunatice de copil, iată caracterele care hotărăsc pentru moment soarta statului român.

Nu vom zice că tot sunt astfel, că am fi nedrepți, dar, desigur, majoritatea e astfel (...).

De aceea alegeți oameni de treabă și cuminți, alegeți oameni întradevăr serioși și nepătimași și nu vă temeți (...).

(„Timpul”, noiembrie-decembrie 1878, ianuarie 18