George Anca - Deconstruirea lui Eminescu

DECONSTRUIREA  LUI EMINESCU

George Anca – Gheorghe Apetroaie – Carmen Negulei – Ion Petrescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Constantin Ciucă – Nora Șerbănescu – Daniel Vorona – Gabriel Tănase – Nicolae Grigore Mărășanu – Aurel Buricea – Corina Dașoveanu – Medelena Hisum – Octavian Soviany – Flori Bălănescu – Marilena Apostu – Radu Ulmeanu – Alexei Ema Ema – Norica Isac – Streche Nicolae Florentin – Ana-Maria Posea – Valeriu Dg Barbu – Constanța Chivulescu – Răzcan Ducan – Doman Augustin – Cristi Neacșu

George Anca

Deconstruirea lui Eminescu

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

·         

la urma urmei începe şi ziua asta din Gita

*

studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /.../

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume...

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

*

          Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

          Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

 *

Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.

*

Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul

                   peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de

                   clintoni în jurul epitomului.

*

Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,

                   monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte

                   cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

*

Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,

                   se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.

*

am băut băi Gheorghe un elicopter

                   am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut

*

azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung

*

Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat

*

resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema

                   lemurieni

*

tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau

                   un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă

         viaţa e o elicoptereală coptă

   Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

*

          La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

          În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.

          Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.

*

          Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.

          Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.

          Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.

*

          Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.

          Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.

          Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.

          Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*

          După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntr-una

Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.

*

          Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.

          Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.

*

          În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.

*

          Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă...?

*

          În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

*

          Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

          În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

          Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.

          Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.

*

          Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

          Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

          Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

          Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

*

România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90

*

într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi

*

          studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

în decembrie International conference on Indian culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November '99 Tagore and Eminescu 23 November

*

bunyanul de 270 ani din grădina botanică library compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade

*

 volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită

*

a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei

*

Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India

*

          Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /.../

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume...

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

*

                    Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie                           *

         Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.

*

                             un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata,

                             Rugăciunea unui dac –   Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda,                Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.

*

lasă viaţa lasă tot

Eminescu Eliade

plouă dealuri şi cascade

şi copilul ce înot

*

laotzieni Eminescu Blaga

confucieni Spătaru Călinescu

*

pe Eminescu indienii îl iubesc

în reciprocitate din depărtări

nu-i voi muta din calypso

pe gazde Kabir şi Eminescu

*

orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu

spre Blaga

*

Eminescu e cel 

mai puţin de jelit

*

nu mai confunda şi tu

comunismul cu Eminescu

*

pe unde am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

*

Luceafăr şi alte – Eminescu

Kim so wol şi Eminescu

*

iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României

*

 nemaipiatră Holderlin şi Eminescu

*

my name is Eminescu that is Poe

*

adevărul este valoarea eminesciană

*

tradusei din Eminescu după Tulsidas

*

recitim Decebal de Eminescu

*

Eminescu n-a lăsat

desene Brâncuşi

n-a lăsat texte

*

are ochi verzi ca M Eminescu deci e frumos

*

uitaţi de Eminescu precum şi despărţire

*

la Rovine

muri Marcu-n Eminescu

*

pe când eram o ţară şi Eminescu ne era

*

Brahma Vishnu Shiva

 Rig Veda Voluspo Luceafărul

*

poezia întoarcerii la Eminescu pe furiş în Coran

*

Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

*

Kalidasa e raasa Eminescu e dhvani

*

patriot ca Leopardi şi Eminescu

*

„Bădie Mihai, / Ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu totul Eşul cel oropsit şi plin de jidani”.

*

Dacă Eminescu a ajuns aici, n-a fost, veramente, agonic.

*

 Bacovia  şi muzica lui pe versuri de Eminescu

*

 Facerea securistică de prieteni lui Eminescu.

*

un institut Eminescu, timpule

*

 a cause d’Eminescu

*

Deconstruirea lui Eminescu

*

Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

          Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

*

EMINESCU  ALUZIV

                                                                         

          Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă

           

          Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga –  “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” -  Lumină lină de Tudor Arghezi - la Eminescu,  nonviolentă e Rugăciunea unui dac, sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) -  “Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?

          Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

           Yatindra Tiwari  a rămas fascinat,   de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.

Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu. 

*

EMINESCU  YAMA

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

          Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

*

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

*

 INDOEMINESCOLOGY (MIHAI EMINESCU AND INDIA)

Public Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony  of  Receiving  Honorary Doctorate, Bucharest University

        Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,

Your gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from Bucharest, here, it's a high honor, a stimulation and also a consolation. For it's a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers, Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and Upanishads were still communicated by Morse alphabet.

        We feel getting, at last, a free way to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and universal dharma and shanti.

        Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.

        Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.

        My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.

        I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.

        Surely the exchange of teachers between universities is a must.

        Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.

        Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.

        We can only slightly open a door toward an endless realm.

Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.

        Early 1990's Romanian new press acknowledged both India's international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.

Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.

        As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.

*

        Se reţine azi cu mirare – dar fără mirare recomandă Călinescu să credem că şi Mihai Eminescu ar fi citit Les Fleurs du Mal – publicarea, accidentală după cei mai mulţi, a primelor traduceri din Baudelaire sub semnătura lui Vasile Pogor, în numărul 3 al Convorbirilor literare din 1870. Pentru gustul şi detaşarea ironică a traducătorului – ca să nu o discutăm pe cea poetică – ilustrativă este replica acestuia în legătură cu înfiinţarea Convorbirilor, comparabilă cu cea a lui Verlaine despre “decadisme”: “Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare, spune Iacob Negruzzi; Bravo, răspunde Pogor de departe: Convorbiri literare nu zice nimic. Cela n'engage a rien! Admis!”

*

        Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire, iată o situaţie care, dincolo de hazardul acesteia în aceea ce-i priveşte pe fiecare din cei trei, vorbeşte de la sine ca o presimţire.

*

Corespondenţa eminesciană exprimă un paradis ce se comunică numai sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, în spiritul armoniilor eminesciene, răzbate spre metafizica răului baudelairiană. Excesul de puritate – când e vorba de “corespondenţă” în accepţia armoniei poetice – se întâlneşte cu unul de morbiditate, încât nu poeţii pot sta aproape, ca fire, nici universurile, cât claritatea, definibilitatea lor.

*

          Două lecturi care duc în altă parte opunând romantismul lui Eminescu clasicismului parnasian, formal, al lui Baudelaire, predestinarea modernă a celui de-al doilea, imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de la Baudelaire la Eminescu, îl uiţi pe unul sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii unei opoziţii reciproc definitorii, ai unei descalificări critice: sistemele închegate în marginea uneia dintre cele două opere se ruinează cu zgomotul a cărui rezonanţă trimite spre un comentariu necesar, nu neapărat unificator, nici teoretic, de negaţie a unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla ori nu pe Baudelaire, că îndreptarea către unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot duce în neant, când descoperi o cale obişnuită, de lectură, de istorie citită, făcută, săvârşită – poate, e drept, şi inventată, trasată peste utopie. Pe incompatibilitatea bănuită intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut sau decantizat, pe regăsirea printr-o corespondenţă ancestrală a armoniilor verbului înnăscut se sprijină perspectiva învechirii prin înnoire spre nuanţa cuprinsă sincer, convingător, eternităţii.

*

Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde

*

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

Eminescu şi India”

Jun 14th, 2010 | By admin | Category: Eveniment

     Astăzi, 15 iunie 2010, ora 11:00, la Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa ( B-dul Matei Basarab nr. 26) are loc dezbaterea „Eminescu şi India”. Evenimentul, prilejuit de împlinirea a 121 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, prezintă publicului românesc personalitatea şi opera primei traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic, Amita Bhose. La eveniment vor fi prezenţi: Mihaela Racoviţeanu, directorul Bibliotecii Judeţene „Ştefan Bănulescu” şi Carmen Muşat-Coman, discipol al Amitei Bhose şi director al Editurii Cununi de stele.

Amita Bhose (Calcutta, 1933- Bucureşti, 1992) şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. În 1969 publica volumul „Eminescu: Kavita (Poezii)”, Calcutta, cuprinzând 35 de poezii ale lui Eminescu traduse în bengali, limba lui Rabindranath Tagore. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe. Ea este prima traducătoare a lui Eminescu în Asia. În 1972 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea lui Eminescu în bengali.  Teza sa de doctorat, susţinută în 1975 sub îndrumarea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost publicată sub titlul “Eminescu şi India”, cartea fiind considerată  de către sanscritologul Sergiu Al-George drept „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu”.

La Editura Cununi de stele au apărut până în prezent, sub semnătura Amitei Bhose volumele: “Proverbe şi cugetări bengaleze”, culese şi traduse din bengali; “Radha şi Krişna” de Chandidas, traducere din bengali; ”Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române”; “Eminescu şi India”; „Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”; „Eminescu şi limba sanscrită”; „Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România”.

Ms. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu. Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi românităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene.

                                                                    George Anca

În fapt traducerile în engleză ale poemelor originale româneşti au beatitudine şi eleganţă...

Teza ridică un întreg lot de intuiţii, care pot fi prelucrate de alţi savanţi.

Astfel de lucrări acţionează ca punţi între două culturi aparent diferite şi eu recomand cercetătoarea pentru aprent neconvenţionala ei aventură savantă.

                                                                                          Dr. R. K. Shukla

Prin reliefarea enormei catene a versurilor lui Eminescu, Zricha Vaswani a făcut un mare serviciu cititorilor indieni şi celor vestici. Aceasta este o misiune nobilă, iar publicarea acestui manuscris într-o carte este o mare împlinire. Cercetătoarea va fi ţinută minte pentru efortul ei sincer.

                                                                                     Dr. Surender Bhutani

Unii au zis să-l scoatem chiar pe Eminescu. Contra acestora ni s-a alăturat, iată, Zricha Vaswani, o indiancă de peste mări şi ţări, care i-a ridicat lui Eminescu prin scrierea sa, piedestal nemuritor  la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar”. Iată cum o universitate din India, iubeşte şi promovează culturile străvechi ale planetei, tocmai pentru a-i fi păstrată prin acest demers, propria-i cultură. Această lecţie a lui Zricha Vaswani nu trebuie uitată!

                                      Nicolae Tomoniu   

*

LUMILE EMINESCIENE ALE LUI MIRCEA ELIADE

ŞI D. H. LAWRENCE. LUCEAFĂRUL

                                                                                             George Anca

          Titlul prezentării de faţă a venit, din Washington, ca răspuns la invitaţia d-rei Chiorean de a participa la simpozionul de la Târgu-Mureş, în continuitate, cumva, cu altă abordare – „Recunoaştere-abhijnana de la Kalidasa la Mircea Eliade şi Paul Ricoeur”, la Politehnica bucureşteană, şi poemul „Cenuşa lui Eliade”. N-ar fi trebuit, poate, să-l luăm în serios, aşa, pe e-mail, în virtual, când a vorbi despre Eminescu şi Eliade a devenit, fie un atentat în gol global, fie riscul jenării eminescologiei-eliadologiei de monopol ori paranoic eradicate/individualizate. Vagul  (fuzzy?) „lumilor” s-ar putea demetaforiza cu extrase din cei doi, plus – de unde până unde – D. H. Lawrence (ce „obiectivare”...) Nici metodă, nici bibliografie, mai degrabă o lectură, pe căutate, în pofida biblitecilor alb-negru scrise „despre”. Este, într-adevăr, vorba de lectura longitudinală a autorilor din titlu, separat şi împreună, contrapunct al „lumilor” devorându-se halucinatoriu – Bucureşti, India, Mexic -, exemplificabil, aici, prin mitul luceafărului.

          Am cititi din cărţile româneşti ale lui Eliade, ca instrument de călătorie spirituală şi drumologică, înainte de a pleca în India, în 1977, unde, aproape detaşat (fanatic), am căutat după titlurile (ştiinţifice) existente în biblioteca Universităţii din Delhi, pe care le-am completat cu altele, mai recente, trimise de autor, împreună şi cu scrisori. Am împărtăşit tăcerea locală asupra mitului „Maytreyi”, de legionari nu se vorbea (înainte de 1989; comparaţia făcută într-un articol ce avea să se numere printre cele de pe rug, între  Mahatma Gandhi şi Corneliu Zelea Codreanu ar fi putut cel mult intra în capitolul „Gandhi în România”, necum la „antisemitismul lui...”) Avansând, în echipă cu profesori şi scriitori indieni, spre ceea ce am numit indoeminescologie, l-am întrebat în ignoranţa mea (indusă, totuşi, de regimul de acasă) pe autorul Domnişoarei Christina : în ce relaţie se află cu Eminescu, adică, insinuând, aceasta ar fi puţin cunoscută. Reluând acum, în căutarea lui Eminescu, romane şi articole de Eliade (ordinea extensivă a lecturilor în India, pe subiectul prezent, a fost, ciudat: Eminescu, Lawrence, Eliade, ca şi cum cel din urmă era ştiut, dacă nu chiar familiar, graţie şi relaţiei epistolare). Alegerea lui Lawrence, în 1982, când revenisem ca profesor visiting la Delhi, nu mi-am explicat-o până azi, atrăgătoare fiind existenţa, la îndemână, a operelor complete (Cambridge), amintirea întâlnirilor în traducere de-a lungul timpului.

  

Gheorghe Apetroae

 Gnozisul axiologic al studiilor eminesciene despre

„Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul Dionis,”
elaborate de Carmen Negulei

Gheorghe APETROAE, Sibiu - Comentariu la studiul universului gnoseologic eminescian elaborat de Carmen NEGULEI, doctor în literatura indo- sanscrită.

În studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei, înserate în volumul cu acelaşi titlu („Studii și eseuri”, Editura Alfa Press, 1995), se relevă un început inspirat al unei exegeze eclatante asupra universului gnoseologic eminescian. În context, Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „in sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus”, ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus este relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei modulează în Archaeus principiile omoloage între viziunea europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaşterea din experiență noesică, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi de fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, un Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei remarcă rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filosofice şi expune, în interferenţă, modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi de influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.
Această viziune filosofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis conştientizează condiţia sa socială numai când reintră în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
Şi Mircea Ivănescu observă în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filosofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac în veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filosofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon aceasta este expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis...
Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), a periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic și sindinamic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic Purusa e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsul lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. Carmen Negulei ne sesizează faptul că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii... Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Prof. Mioara Avram, în interpretarea diferențiată a studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.
Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filosofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii pe care i-a oferit-o University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filosofice de universalitate, cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.
„Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998

Ion Predescu

 Despre cei vechi - argumentele sperantei

Pentru cei vechi, Boboteaza si Sfântul Ilie semnificau dialogul politropic, inoubliabil, de nemărturisit al pierderii nesfărșite și neepuizate în actul inițiatic al sacrificiului. O eliberare, conubio, conubialitate, o trecere în lumea nevăzutelor energii necreate. Posteau de Bobotează si Sfântul Ioan. Știau că o mică clipeală, o ațipire, cum ar spune filosoful, a kalokagaion-ului, ii spunem acum, putea însemna risipirea de case si agoniseală, sub ochiul netrainic al războinicului de ieri si de azi. De aceea, le opuneau, mai nou, cartea și instituțiile ei. De câteva secole, totuși. Așa cum pictorii votivi din secolele XVII-XVIII au realizat arhitectura speranței din neepuizarea rezistentei unui neam, prin introducerea în canonul, in imagistica si imagologia scenelor biblice penelate (demonstrația, în alți termeni, îi aparține lui Andrei Paleolog), a elementelor din Cărțile populare, pe langa structurile bizantine, postbizantine, brăncovenești, postbrăncovenești, naiv baroce, suav anapoda rococo, involt maure.Tot așa, cei vechi realizează apelul la sentimentul livresc al ființei (Institutii culturale) pentru temelia casei si a comunitătii, cu valorizarea externă, cum spune psihologul Andrei David, din Universitati si Institutii. Elogiul Europei si al nostru.

După decembrie 1989, l-am reintalnit pe Valeriu Anania, in căteva evenimente culturale remarcabile. Invitat la Biblioteca Judeteană, de Marian Creanga, directorul de atunci, intr-o sală plină a Filarmonicii, am rostit câteva cuvinte despre Bartolomeu, comparându-l cu filosofia si teologia secolului douazeci, firesc, folosind principiul: Divinitatea locuieste in interiorul Fiintei, Fiinta in interiorul sacrului, sacrul induhovniceste scriitura. Mi-a dat mâna, reflexiv si multumit, intrebăndu-mă temător dacă mai trăieste preotul Boboacă din Bărbătesti, alături de care se refugiase in muntii Builei, in timpul prigoanei din 1952, intre lupi si dramatica intoarcere de-a se preda. Preotul Boboacă trăia, va trece dincolo peste câtiva ani. In ultimul timp isi punea pe nas o frunză de un fel sau altul si se plimba prin curte. Aronel,care plecase apoi in Canada, pentru taxe si impozite, isi striga bunica relatăndu-i cum a innebunit popa. Boboacă nu s-a plans niciodată de suferintele din munti. Avea o singură obiectie la destin. Prima lui sotie a fost frumos voluntară si fără cenzură. Cerul nu s-a cenzurat sculptând-o, Lilia nu s-a cenzurat in cele lumesti. Copil, l-am insotit cu rata la Vâlcea, dupa pâine albă. Am trecut pe lângă o troită si m-am inchinat după legile locului. Transfigurat, si-a făcut semnul crucii, aveam să aflu mai tarziu, cu limba in gură. Preotului Boboaca, in Cerurile Oltului, Valeriu Anania i-a dedicat din paginile sufletului.

Preotul Boboaca era absolvent al Facultatii de Teologie din Cernauti,unde a fost student in perioada 1938-1942. Universitatea era construita in stil mauro-bizantin, cu muza germinativa, Palatul Alhambra din Granada, de un vienez,ca formatie, absolvent al Academiei de Arte Plastice din Viena, Josef Halvka. Gândind la Paul Hazard, Viata cotidiana, si la ideea dupa care o personalitate se formeaza prin atractia fata de un model sau altul, putem puncta, magnificând, despre psihologia tanarului teolog Boboaca, fascinatia de a transfera din inefabilul si voluptatea inaltimilor arhetipului cernautean, in comportamentul Knwolinge al Olteniei de sub munte. Fusese in centrul revoltei din 1947, de dupa alegerile falsificate, când, alaturi de Lica Pietreanu,Virgil Predescu ocupasera Primaria Barbatesti, pentru a reinstaura ordinea. Sunt prinsi,batuti, imprastiati (la inceput, victoriosi, unu la unu, apoi, gaz dupa gaz, cum erau numite masinile de atunci ale securitatii, venind,sunt infranti de numarul si metodele celorlalti). La Cernauti fusese fascinat de eruditia si stilul lui Ion Nistor, autorul cartii Istoria Basarabiei. De sacrificiul lui Ioan Inculet.De intalnirea lor cu destinul, cu zeii deprecabili.

Biserica din Zavoaie (Barbatesti), construita de comunitate, sub structurarea lui, este aproape o catedrala. Comunitatea va construi Dispensarul comunal, dintre unicitatile zonei. Comuna Barbatesti este electrificata inca din 1939. Institutiile functionau. Principiul valorii, valorizarii functiona. Comunitatea trimitea la studii elevul cu vocatie si disponibilitati cognitive, afective. Un copil de cioban putea ajunge in Universitatile lumii prin contributia comunitatii. Revenea mitul eternei reintoarceri, pentru a institui calea regala a culturii. Din pacate, timpii scurti ai istoriei, axiologici, nu se stie daca sunt emergenti si pentru cei lungi.

Ecaterina Petrescu Botoncea

Poveste pentru Ilincuța, dar şi pentru Inna, Matei şi Maria, Sabina, micuța Ecaterina, Flavia şi Fabian, Maya, etc...

A fost odată un fulg de zăpadă care a coborât sfios din cerul înalt, pictat cu albuş de ou, şi care s-a aşezat pe culmea unui munte, înconjutat de brazi îmbrăcați în beteală colorată.
Înviorat de răcoarea dimineții, şi făcând tumbe vesele, s-a rostogolit nebăgător de seamă, la vale, pe derdeluşul pe unde işi face timpul pârtie, până s-a pomenit un Om de zăpadă.
Acum şedea cocoțat pe un dâmb, la o răscruce de alte pârtii.. Milioanele de fulgi care se lipiseră de el, nu erau altceva decât milioane de ochi prin care vedea Cerul şi Pământul, şi în care îşi revărsau lumina Stelele şi Luna. Imensul Soare îi transpira fruntea noului venit, sub care alți fulgi se minunau de splendoarea Lumii, revelată prin culoare, mici adieri de vânt şi miros de răşină amestecate cu ger.
Păsările cerului îi dădeau târcoale prietenoase, punând pe el crenguțe de brad, nuci culese din vale şi pietricele de cărbune scobite de sub zăpadă.
Vulpea, seducătoare şi cumva în aşteptare, i-a împletit mănuşi din blana ei, iar căprioarele şi-au lipit boturile de obrajii lui, care aşa au devenit rumeni.
Dar pe când natura zburdalnică işi înveselea musafirul, apar, zgomotoşi, doi copii cu săniile. Primul, deranjat de noul venit pentru că pe locul lui işi potrivea de obicei sania la vale, s-a năpustit cu piciorele în trupul plăpând şi fără apărare.

Al doilea, cucerit de noua apariție care era asemenea unei stele coborâte din neant, a sărit la prietenul lui să-l oprească... şi aşa s-au luat la bătaie!
Chiuiau, se bulgăreau şi se tăvăleau prin zăpadă, trimițându-şi pumni, dar şi râzând copilăreşte...numai că, atunci când s-au trezit din mica lor încăierare, omulețul de nea dispăruse...cu milioanele lui de ochi transformați în lacrimi care o luaseră uşor la vale...până s-au pierdut în pământul reavăn de la poalele muntelui...
În urma lui a rămas o mică imortelă dar şi o nucă din care apoi a răsărit un copac...sub care copiii se joacă "baba leba"...
În lumea asta sunt mulți ochi, dar cei mai trişti sunt cei pentru care se bate lumea, şi din suferința cărora...răsare altă lume...mai vie şi mai bogată...În limbajul oamenilor mari, ea are un nume pe care îl veți afla de la părinții voştri...

 Constantin Ciuca

IRENE - Ziua a doua (fragment)

Dacă ușa rămânea deschisă, o puteam vedea în intregime.

La un capăt al ei, canapeaua forma o tetieră rotundă pe care eu imi așezam capul și de acolo, cu o mâna sub ceafă, o vedeam cum se machiază în baie. Deasupra oglinzii în care se prepara ea, era un bec care îi bătea în față iar lumina lui îi adăuga un halou care îi accentua fragilitatea.

Și, în loc de femeie, Irene părea o fetiță care, acolo în baie, se juca îndrăzneață și pricepută cu trusa de machiaj a mamei.

Habar nu aveam unde era cartierul ăsta.

Și dacă cineva m-ar fi luat repede la întrebări, nici măcar în ce oraș eram nu aș fi știut să spun. Ar fi trebuit să mă gândesc puțin ca să îmi amintesc secvențele prin care trecusem înainte de a fi ajuns aici și, punându-le cap la cap, să ajung în cele din urmă la numele orasului. Era un oraș prea mare ca să însemne și altceva decât tramvaie, metrouri, turbane, negri, albi, oameni și oameni și oameni și magazine de parfumuri sau cărți poștale.

Dacă ar fi fost după mine, aș fi preferat ca de fapt orașul nici să nu existe. Nu aș fi vrut să existe decât ea. Și adevărul este că de cele mai multe ori, orașul nici nu exista. Nu îl mai vedeam din cauza Irenei. Adică ea se interpunea între mine și oraș în așa fel încât nu o mai vedeam decât pe ea. Iar în spatele ei nu mai exista nimic. Doar geografie incognita.

Se uita în oglindă dar știa că eu mă uit la ea. Știa că mă uit la corpul ei. Știa că mă uit la toate mișcările pe care le făcea. Numai că felul ei de a fi era acela de a continua să facă ceea ce avea de făcut indiferent de cine se uita la ea sau ce se întâmpla în jurul ei.

Problema ei din ultimile zile era că nu știa dacă părul ei trebuia să fie mai lung. Sau, dacă părul ei trebuia să fie mai scurt. Sau dacă părul ei trebuia sa fie mai drept. Sau dacă părul ei trebuia să fie mai creț. Sau în cazul în care ar fi trebuit tăiat oblic, cât de ascuțit ar fi trebuit să fie unghiul.

Și de aceea se privea in oglindă când dintr-un profil, când din celălalt. Își trăgea o șuviță peste obraz, și, în ipostaza aceea, se uita gânditoare în oglindă. Dar nu îi convenea și atunci și-l dădea pe tot peste ureche și se încrunta. Pe urmă și-l înfoia cu o perie pe care o trecea repede prin păr și părul se umfla. Dar nu îi convenea și apoi și-l îndrepta la loc cu placa.

Și chiar când credeai că nu îi mai rămăsese nimic de făcut cu părul, începea să își răsfire bretonul. Atunci se uita la mine prin ușa deschisă și dădea din umeri.

- Te-am înnebunit cu părul meu, nu-i așa? zice, și făcea o față de școlăriță prinsă cu o poznă.

De fapt îmi plăcea la nebunie să o văd. Aproape că nici nu mai știam cum o cheamă, pentru că îi inventam mereu câte un nume nou care mi se părea mai potrivit decât cel precedent. Și pe acela o strigam. Așa cum stătea ea în picioare și se tot strâmba în oglindă, pentru mine Irene era un eveniment de excepție care vorbea puțin. Dar asta nu pentru că nu avea ce să spună, ci pentru că articularea sunetelor i se părea, în general, un deranj prea mare. Doar fața îi vorbea mereu și din cauza asta eu o ascultam mai degrabă cu ochii decât cu urechile.

Îmi explicase într-o dimineață, înainte de a dispărea într-o gaură neagră de metrou, cum trebuie să pornesc șemineul electric din living. Mă uitam în jos la ea, pentru că ea e mică, și îi luam fața în memorie. În aceeași clipă în care ea s-a suit în trenul de pe linia 1 și a dispărut huruind în întunericul de sub oraș, eu am uitat complet cum să pornesc șemineul.

Dar aici, în orașul ăsta din nord, noiembrie lasă din cer ploi mărunte și reci care te găsesc oriunde te duci și te udă pe bărbie și pe gât. În afară de ploi, noiembrie aduce vânt, iar Irenei îi place să poată sta în casă doar în chiloți si în maieu. Sa fie cald.

Adevărul este că de fapt mai mult îmi place mie decât îi place ei să o văd în chiloți. Și asta pentru că Irene este un eveniment hormonal de excepție care, când începe să se dezbrace, se transformă într-o vitrină năucitoare a feminității. Așa că am învățat singur sa pornesc șemineul. Și acum e cald. Și ea are pe ea un maieu negru care îi dezgoleste umerii și o pereche de chiloți înguști, simpli, tot negri. Îmbrăcată, sau mai degrabă dezbrăcată așa, se aranjează în oglindă și trage cu ochiul din când în când la mine.

Și parcă știe ce gândesc.

- Tu ai să vrei să mă fuți iar, sunt sigură, zice ea, un pic îngrijorată, în timp ce își trece o cordeluță roșie peste păr.

Nona Serbanescu

Scurte (sper) considerații asupra bolii si morții la 6 dimineața, cu febră, după o noapte de coșmar:

Când te apropii de 40, ceea ce altă dată ar fi fost o banală răceală, un guturai, te poate scoate din uz o perioadă nedefinită de timp.

La această vârstă boala devine imprevizibilă. Vine, pleacă, revine. Pentru o zi ai senzația că ai scăpat, de fapt totul fusese un preludiu la ce urma să vină care era și mai rău, mult mai rău.

Să nu mai poți respira deloc este un soi de suferință sinistră și empatizez cu săraca mama care a trecut prin acest chin în ultimii ani. Simți cum aerul nu mai ajunge în organism, cum rămâi făra viață. Aerul e viața.

Aerul si apa. Când ai febră și dureri, frig, cald, niciun medicament nu face ce-ți face apa. Simți cum renaști pe dinăuntru datorită ei când tu erai pe cale să te stingi.

Tot despre boală, mă mai gândeam la ce putere uriașă de sinteză are. Brusc tot ceea ce părea urgent, important, de neamânat, devine palid și șters prin prisma minutelor în care poți face efectiv ceva (să stai pe scaun la computer, să gândești un email, să obții un act, sa depui o cerere) toate astea sunt imposibile când nu poți nici să respiri. Si sortezi, tai, uiți. Ramân foarte puține. E un fel de vacanță dar cu costuri suplimentare că tot tu le faci pe toate când te repari. Dar pe moment toate sunt blurate și egal de (ne)importante.

In aceste momente apreciez si mai mult efortul colosal pe care mama l-a făcut în ultimii ei ani. Venea la noi să ne ajute, si cu ce costuri pentru ea. Ea traia zilnic ce am experimentat eu o săptămână. Cât de importantă eram eu si copiii mei dacă o asemenea boală nu reusea sa ne blureze niciodată, niciun pic... câteodată ma uit la alți părinți si bunici din generație cu ea, cum nu se implică, cum nu îsi ajuta copiii să își crească copiii, pe nepotii lor și nici macar nu sunt chiar așa de bolnavi și totuși și-au pus pe ochi acea perdea opacă si undeva le scapă esența. Si esența e că atât cât suntem aici trebuie chiar să fim... aici.

Acum, despre moarte... m-am tot gândit la ea în ultimele zile. Vrei nu vrei când stai în pat și te cuprinde vertijul și te trage în găuri abisale ale inconștientului, te mai gândești. Nu mă sperie, doar că încă am responsabilități și îmi iubesc prea mult copiii. Dar nu asta e ce voiam sa spun. Ci faptul că atunci când va veni nu vreau să mă lase fără aer. Si nici să vină în somn cum își doresc cei mai mulți. Eu vreau să o privesc, să mă bucur și de ea cum m-am bucurat de fiecare minut de viață, cu voluptate, conștient. Dacă nașterea nu mi-o amintesc, îmi doresc o moarte lucidă. Să o trăiesc măcar puțin și apoi sa mor.

  

Daniel Vorona

 să-ți percep spiritul te mângâiam pe buci -- umblai dezbrăcată ca o rebeliune aveai suflet de pasăre târai după tine un sac plin cu apă biblică și o catapultă

.
cândva
vom
fi ca noi
.
--- capul îmi cade de pe umeri pe scări în sus
mă arunc
pe fereastră îl iau de jos şi mi-l pun la loc ---
.
corul mixt / (ecoul):
te salutant morituri
ave
ave
ave daniel vorona
.
Jerusalime Jerusalime Jerusalime să îmi șterg urmele prima a doua
a treia fără calendar ca mai înainte rece soare am răsărit printre sori
.
(pentru că ieri îmi era foarte teamă de mine am venit în numele meu
gol să comunic cu mine în mod laș să fiu împușcat de mine în ceafă)
.
urăsc și de aceea
nu semăn cu Tine
.
fiindu-mi stăpân am stins lumânările --- m-am reîntors corupt în țara morților

ps

(ca să nu rămân singur la miezul nopții cu ochii în patru plimb un câine mort
de frig printr-o grădină ----- înainte să fug din persia pentru a mă cunoaște a înțelege ceea ce nu am
aflat întâmplător mi-am
umplut buzunarul de la spate cu tablă dragoste și câteva ciori mi-am aprins
în pălărie ----- până la vară mă fluviu pe voi pe ministere și pe sucita justiție)

 

 

Gabriela Tanase

Căzuse îngerul
și sta-n ninsoare
ca o dantelă fină, destrămată
în jurul lui
cu pași mărunți, o fată
îi desena un cerc
închipuind un soare.

 

Nicolae Grigore Marasanu

Haita

E ger smintit
şi câinii beau din fluviu.

La gura copcii,
naşte vidra fiu.

Leviathan,
contemporan diluviu,

Mă scaldă-n ochiul lui
trandafiriu.

În cârciuma
zvârlită-n coasta lumii,

Pescarul nopţii
vinul vechi îşi bea,

Şi adăpaţi,
se-ntorc în haită câinii,

Să prade Carul Mare –
steaua mea !

 

Aurel Buricea

 Zăpezi din nevedere

muguri de noapte în gușă de corb

seacă-n departare izvor pagân

imagini abstracte în lut rămăn

amintiri din mâine încet mă sorb

///

zorii suflă peste veac Duh Sfănt

trecut prin moarte sufletu-mi călător

dincolo de timp e-nsetat de zbor

a dospit în trup ca fructa-n pământ

///

cine să frângă lenta cădere

se scutură vremea peste mine

lumea moare între rău și bine

///

totul apune întru vedere

ninge cu întuneric în univers

zăpezi eterne cresc în acest vers

Corina Dașoveanu

șezi, lucifer!
am hrană proaspătă,
simți, nu-i așa?

m-am trezit prea târziu
și s-au închis toate conștiințele
de unde puteam lua
vinovății
pentru tine.

culcat,
da, mă, prostule,
îți dau să te saturi din mine.
bagă-ți coarnele înapoi
până îmi smulg din creieri
toată datoria morală
față de conștiința mea
oricum condamnabilă.

ți-o azvârl în castron,
e plină de probleme, știu,
înfige colții în partea stângă,
sunt încă vii
câteva remușcări pe acolo.

e bună, mă?
ți se mișcă plăcutul diabolic
prin ochi.

stai să-ți pun lesa,
ieșim prin oraș
să-i înroșim minciunile.
eu voi tâlhări naivități de prin parcuri,
tu poți să le târăști
până acasă
fără să lași sânge în urmă.

cuminte, lucifer!
nu mă mușca de fericit,
carnea
e mai puțin vinovată
decât conștiința.
hai să stricăm niște bune moravuri!

*

într-o dimineață nu poți să îți bagi
toate celelalte dimineți șterse-n prosop
după ce le-ai spălat memoria
de pronume.

mârâi niște priviri în oglindă,
te urăști câteva momente frumos,
observi că ți-a mai îmbătrânit un eu,
înjuri obiectul casnic,
jumătate în glumă, jumătate serios,
până la urmă îți dai seama
că alt prieten nu ai,
doar pe obsedatul ăsta de adevăr.
fuck all the perfect people.

cârciuma e închisă. în oraș,
de la 9,
au loc niște execuții,
moartea vine
cu mașina unui spânzurat beat deja,
nimic interesant.

așa că îți atârni orele
în spațiul tău de depozitare,
puțin plictisit, puțin prefăcut,
ai vrea să fii într-un alt sertar.
ți se înfige ființa în mușama,
lipsești,
ești întrebat ce ai, n-am nimic,
ca să te lase în pace,
spui că ți-e foame.

dacă ai putea să distrugi,
ai distruge comoditatea,
dar ești prea comod
pentru asta.
te gândești să scrii,
eterul trebuie renovat,
nu mai ai nici creioane, nici degete.

îți iei din minte
femeia de cerneală
și scrii cu ea, cu vârful durerii,
un poem
pe oglindă.

Magdalena Hisum

Lună oarbă

Te-am sorbit cu gura pungă într-o seară fără lacăt.

Luna oarbă a uitat să cânte visul
și-am simțit în vene timpul cum prelinge stele pline înspre cerul ud de rouă.

Amăgeam cu necuprinsul toată boarea ce adie astăzi peste râul rece,
auzeam cum cântă robii și cum doare nemurirea dacă ziua n-are noapte,
sau de cântă-n zori cocoșii în pustiile ce-alungă
șoapta ca pe o bacantă păgubită de plăcere.

Te-am dus verde între frunze, să te-ascund de gândul aprig pârjolind toată suflarea,
înghețând în amintire zâmbetul copilei blonde rătăcite în tulpina unei umbre de sărut.

Ți-am făcut din crengi răcoare și din inimă un scut.
Am născut dintr-o culoare toată lumea rotitoare și ți-am dat tot ce-am crezut.

Luna oarbă a uitat să cânte visul, te-am avut și te-am pierdut,
biet pribeag prin fericire, niciodată cunoscut.

Octavian Soviany

Azi nu scriu despre tine, deşi iubire-mi porţi.
Unde privesc, ah Adda, dau numai peste morţi,
Iar cei rămaşi în viaţă sunt trişti şi plin de riduri.
Ne-au ros năpaste multe şi boli şi suiciduri
Iar după-atâtea versuri, ni-s degetele reci.
Era pe la mie nouă sute şi optzeci
/Un an în care timpul avea deja sincope/
Când am sunat din goarne şi am bătut din tobe
Intrând în poezie ca taurii-n arenă.
Făcuse bube vremea şi critica migrenă,
Iar versurile noastre sunau primăvăratic.
Dar sta la pânda timpul. Era un timp sălbatic
Care rodea cu dinţii, ah tot, mai abitir.
Unii din noi sunt astăzi colegi de cimitir,
Dormind ca faraonii în raclele lor grele.
Dar gropile lor noaptea parcă ar fi nacele
Şi-ncep să se ridice încetişor la cer.
Sub hainele lor roase poartă cămăşi de fier,
De parcă iar sunt gata să lupte în turnire
Şi scriu cu mâna stângă, dar scriu din fericire.
Eu deseori la crâşmă mă întâlnesc cu ei.

La masa mea se-aşează Stratan şi Coşovei
Şi, cum vorbim de toate ce fuseră mai an,
Se înnegreşte vodca în faţa lui Traian,
Pe când deasupra noastră tot plouă şi tot plouă.
Iar Nino-mi scrie-n palmă adresa lui cea nouă
La care se ajunge doar noaptea, cu drezina…
În faţă la Şaguna dau mâna cu Muşina,
Ce-i iarăşi plin de vervă şi-are privirea francă.
Cu Radu G. Ţeposu am fost coleg de bancă
Şi-a pomenit de mine în Criticele lui.
Acum este în negru, puţin mai albăstrui
Şi-abia i se aude, împleticită, spusa.

Pe scaunul de-alături îşi muşcă Madi buza,
Şi-n spatele-i stă timpul, în solzii-i, ca un saur.
S-a aşezat la masă cu zestrea ei de aur
Şi tot privind la mine a izbucnit în râs,
Dar ochii ei acuma parcă de sticlă îs.
Plec din local. Sunt singur. Ca hăituit de Furii.

Aş vrea în seara asta să beau ceva cu Muri
Şi să-l privesc cum tace chircit sub pălărie.
/În spatele meu timpul e treaz ca o stafie/
Apoi, ciocnind, pe gânduri, câte-un cinzec de rom,
Să ne strigăm toţi morţii pe nume, ca-n Villon.

  

Flori Bălănescu

visul Stanei

mă durea fiecare celulă
noaptea visam pui fripți
pâine caldă și rumenă
teancuri de ouă-ochiuri
cu brânză și cu de toate
copilul din mine se îndestula
în somn cu vedenia mâncării
pe trezie abia se târa spre
schimbul de noapte

aveam 18 ani eram timidă
foamea m-a scos în stradă
acolo am fost obligată să aflu
că trebuie să devin femeie am
strigat și eu până am răgușit că
„nu mai vrem să mâncăm lături!”
la palatul partidului mesele erau
pline cu bunătăți despre care
auzisem de la bătrâni că există

până atunci nu știam ce visează
o femeie
am devenit animal de pradă
pândeam din dosul ochilor i-aș
fi omorât cu mâinile goale pe cei
care voiau să-mi siluiască tinerețea
i-aș strivi și azi, dar am cincizeci de ani
copilul și femeia se țin strâns de mâini
să nu se piardă niciodată, niciodată

 

Marilena Apostu

STRIGA CUVINTE ÎN CEA MAI LUNGĂ TĂCERE

Într-o noapte umărul drept striga cuvinte
în cea mai lungă tăcere: -să mă învelești cu numele tău de fată!
Ca o dimineață flămândă uitată într-o femeie cu brațe lungi
sigilez nevoia tăcerii cu amintiri de gradul unu,
e un blestem,
tu te ascunzi, eu te caut. Alerg în cerc lovindu-mă de ploi.
Mă învinovățesc de prea mult senin în eșarfa țesută cu vorbe frumoase.
Stau nopți uitate de viață,
cerul se reazemă în mersul meu, fuga risipită e cenușă uitată.
Pașii nu acceptă genunchii plini de spaimă, străzi răvășite se ascund,
cheia a ruginit sub lacrimile reci
nu mi-am trădat niciodată umbra şi mereu am ştiut în câte silabe
s-ar descompune mâna mea
ce atinge pereţii îmbrăcaţi cu întuneric.

Radu Ulmeanu

Noaptea

Noaptea visez tot felul de lucruri
apoi visez că visez
atâtea chestii frumoase
cu femeia destinului
îmbrăcată în culorile acestuia
dezbrăcată de fuste și idealuri
redată doar mie
încât încep să mă întreb
dacă însuși visătorul nu este
decât un vis al cuiva
poate al ei, poate al nimănui
și în visul meu încep să mă tem
că voi sfârși trezindu-mă
la crunta realitate
a unei zile sterpe
pustii

 Alexia Ema Ema

 mai mult femeile

mi-au spus că sunt curvă
și le-am zâmbit
le-am zâmbit lasciv și tolerant
cum numai o doamnă-curvă poate zâmbi
gândind în sinea mea malefic
că dacă s-ar organiza
un maraton al curvelor
ultimul loc ar fi precis al meu

mama mă înfășa în scutece
inscripționate cu englezisme
îmi punea pe cap
o căciuliță pe care scria mare
LOOSER

am pierdut toate bătăliile
chiar și pe cele
la care nu am participat
sunt o curvă incompletă
n-am ajuns niciodată
pe linia de sosire
și voi vreți să îmi dați
trofeul înainte de final?

mai bine dați-mi și mie un bărbat

 

Norica Isac

Frig

spații, largi spații create de frig
intri ca intr-o catedrală desacralizată.
cu fiecare pas
zidurile se îndepărtează făcându-ți loc.
spații goale
în care istoria nimănui nu a lăsat semne
în care, lipsit de memoria oricărei treceri,
cauți în tine pe celălalt
cel pe care nu l-ai întrebat niciodată
-tu, cine ești?
un tribunal genealogic ad-hoc dovedește
că voi doi v-ați separat de la naștere
el, fidelă umbră
tu, înfricoșat de umbra ta fugeai...
de cine?
catedrale de frig, largi și înalte
în care,
cu fiecare pas devii mic, tot mai mic...
un punct peste care se-apleacă tot mai adânc
un semn de întrebare

Streche Nicolae Florentin

Nu mă vei uita ! - La Bouche

"În seara asta de pomină
vei obține ce-i mai bun,
te voi învăța ce trebuie,
sunt mai bună decât restul,
oriunde te vei duce și oriunde vei fi,
nu mă vei uita, nu mă vei uita !

Îți va fi dor de ceea ce am de oferit !

Când ai nevoie de acțiune,
dragoste și afecțiune, o să fugi la mine,
iar când iti va fi greu, vei căuta ca eu să-ți fiu acoperământ.
Când te vei simți singur, voi fi singura care te va elibera.
Dacă ești suficient de bărbat, voi fi iubita ta perfectă, la nesfârșit.

În seara asta de pomină
vei obține ce-i mai bun,
te voi învăța ce trebuie,
sunt mai bună decât restul,
oriunde te vei duce și oriunde vei fi,
nu mă vei uita, nu mă vei uita !

Fără dragostea mea, vei suferi, cu siguranță,
îți va fi dor de ceea ce am să-ți dăruiesc...

Nu mă vei uita, iubite, nu mă vei uita...

(În noaptea asta, nu vei uita această dragoste,
relaxează-ți mintea și lasă-ți corpul să se destindă,
nu mai există nici presiune, nici amagire.
În seara asta, draga mea, să nu-ți este rușine,
indiferent de râvna ce-o ai, pentru că eu rămân,
cu condiția să nu ma critici,
indiferent de ce îți voi oferi si ai nevoie,
să nu te îndoiești, vreau să fii a mea!)

Vei fi pus pe jar, nu poți nega
o dragoste trimisă de Sus,
când îți voi atinge inima,,
voi începe un vis care nu se termină vreodată !

În seara asta de pomină
vei obține ce-i mai bun,
te voi învăța ce trebuie,
sunt mai bună decât restul,
oriunde te vei duce și oriunde vei fi,
nu mă vei uita, nu mă vei uita...

Te vreau, te vreau,
ca un drog ce-mi intră-n vene!

Nu mă vei uita!"

  

Ana-Maria Posea

Motto-ul zilei!: Dacă cineva râde ? râzi cu el împreună!
Dacă cineva cântă ? cântă cu el împreună!
Dacă cineva lucrează - lasă-l să lucreze!
Fraza zilei: " Este mai bine sa taci și să dai impresia că ești prost decât să vorbești și să înlături orice dubiu."
Dumnezeu a creat cerul și pământul. Restul a fost fabricat în China.
De adevărata valoare a unui lucru îți dai seama abia după ce ai rămas fără el. Hârtia igienica e un bun exemplu...
Poliția a declarat că s-au găsit arme ascunse în spatele bibliotecii din Ferentari.
Localnicii sunt în stare de șoc. Nu știau că în Ferentari există bibliotecă.

 

Valeriu Dg Barbu

Joc șui
.
m-a mușcat un melc de talpă
și de limbă un bob de rouă
și-a pus timpul pe sub palpă
gândul meu smucit în două

nu mai merg, nici nu mai stau
mă plutesc levitativ
mă iubesc când nu mă au
drumurile adjectiv

tu citești și spui: e dus
când nu mișc măcar un pas
– drumurile alte nu-s
deziubirii de pripas

fiindcă-s iar un fiu al ploii
bastardit de-un nor flecar
și vă las, fie-vă – cui-i
de-a fericitelea ...măcar

Constanța Chivulescu

-- SCUMPĂ DOAMNĂ --
Când cântam cu voce tare,
,,Mi-am pus busuioc în păr"
Se năştea o întrebare:
Este vis, sau adevăr?

Că sunt mult mai bucuroasă
În oglindă când privesc.
Mi se pare că-s frumoasă
Chiar dacă mă amăgesc!

Şi ca mine, sunt mai multe
Sigur au o frumusețe!
Spun la cei ce vor s-asculte,
Că-n suflet au tinerețe.

SCUMPĂ DOAMNĂ!
Nu privi viitorul ca povară!
Chiar când anii mulți vor fi,
În suflet porți primăvară.

Şi de vezi pe-obraz o cută,
S-o ignori! Nu-ți fie teamă.
Să nu intri în derută.
Iar când dragostea te cheamă,

Nu sta prea mult timp pe gânduri
Şi primeşte-o, n-o respinge!...
Că iubirea-n multe rânduri,
Inima cu dor atinge.

Şi, să crezi că eşti frumoasă!
Să-ți repeți mereu, mereu...
,,Chiar de anii trec...nu-mi pasă"!
Tânăr e sufletul meu!

Razvan Ducan

EMINESCU, PĂUNESCU.......

Eminescu şi Păunescu au fost
două toarte puse aceluiaşi rost.

Clipa lividă să fie lăsată gravidă,
să fie luată cu mâinile amândouă,
şi-mbrăţişată, dimineaţa, pe rouă.

Şi apoi încă din clocitoare,
să arate lumea înspre părţile ei de mirare.
Să se dezbete de schizofrenie
şi să se umble pe cărări de reverie.
Desigur, când îi va fi dor de sine şi de alt,
de adânc, de frumos, de înalt.

Vieţile lor au luat forma ideilor
în care a fost turnate,
ba mai dădeau şi pe afară,
băltind, la amândoi, vizionară.

Aşa s-a îmbogăţit timpul,
cu o nouă stare de agregare,
nesomnul lui Păunescu
lângă nesomnul lui Eminescu,
pentru Dacia Mare

Doman Augustin Cu tot respectul, domnule Ducan. Văd pe aici de mult timp adorația dvs. pentru Adrian Păunescu și o respect. Dar, acum e prea mult. Alăturarea lui Eminescu cu Păunescu... Primul a fost un geniu tragic, trăind șase ani de coșmar și murind în sărăcie. Pe când al doilea, a murit putred de bogat, cum n-a fost niciun poet român niciodată, și îmbogățit de imnuri și ode. A fost poet important, dacă un critic important ar avea voie să-i facă o antologie, scoțând dintr-un munte de steril un vagonet de aur, ar rămâne chiar un poet mare, dar să-l alăturăm lui Eminescu este exagerat, exagerat, exagerat.

Daniel Vorona unul a trăit tragic... până la capăt (și până mai departe chiar); altul a trăit foarte bine... fariseimul; să nu amestecăm dimensiunile (morale)

  

 

 

Cristi Neacsu

 Oryn și Eolande

(Șoimul Albastru pe Podul de gheață)

I. Oryn și Eolande
-Eolande ! Eolande !
-Oryn.. Ajută-mă ! O să alunec.. Oh, lupii ! Lupii !
El se întoarse pe jumătate, cu tot trupul cabrat, gata să cedeze efortului.
Dinspre liziera pinilor li se auzeau urletele lugubre, trosneau lăstarii, sub salturi.
Erau Lupii cu Gheare de Tigru.
-Eolande ! Șoimul Albastru ! Așteaptă Șoimul ! Troid.. croith ! Strânge-mă de braț !
-Oryn, o să alunec în prăpastie, iubitule.. Mo ghrá, o să alunec.. O să mor, Oryn !
-Nu ! Nu ! Nu ceda, strânge-mă de mână ! Croith mo lámh ! Troid ! Ná stad !
De sub pletele blonde răvășindu-i fruntea încruntată Oryn o privea paroxistic.
Pupilele clipeau intermitent, în culmea exasperării, irișii zbăteau a lacrimă.
Șoimul Albastru plutea departe, prea departe, abia îi întrezărea în adâncuri umbrele aripilor uriașe. Iar Lupii Albi cu Gheare de Tigru, năvalnici, sălbatici, depășiseră de acum liziera pinilor. Erau tot mai aproape de marginea Podului de Gheață.. De ei.
El izbutise să ajunga pe malul pinilor, între stânci, acum se străduia s-o tragă lângă el și pe ea, după ce Podul de Gheață cedase dintr-o dată, într-un fel neprevăzut..
Eolande mai avea doar câțiva pași de făcut, atunci când alunecase de pe Podul rupt.
Mersese pe urmele lui Oryn, prin viscol, îl urmase pas cu pas, ca o nalucă, precum o fantomă cuminte, foarte exactă, fusese un fel de umbră atentă să nu-i rateze urmele.
Șoimul Albastru plecase de multă vreme de pe umerii lui Oryn, magia lui nu mai avea astâmpar. Plecase de mult timp, el căuta mereu calea dreaptă prin fumul alb, acum se reîntorcea. Oryn îi putea intui umbrele pe fundul prăpastiei, într-adevăr.
Dacă Șoimul ar fi fost acolo, atunci.. l-ar fi ajutat s-o aducă între stânci și pe Eolande.
Acum… fără el.. Și Lupii cu Gheare de Tigru, din spate, în salturi, și gheața ruptă...
Eolande atârna neajutorată în urgie, respirând anevoie, acoperită de tunica lui.
Părea o biată câtime, la voia rafalelor haine fluturându-i faldurile blănurilor.
Oryn mai avea forța să-i încleșteze încheietura brațelor cât de strâns puteau palmele unui războinic să le prindă ; cu un sfert de priviri crunte fixa spada aruncată alături, aproximând clipa atacului fiarelor turbate, iminent, devastator, inevitabil.
Ochii lor dilatați se apropiaseră unii de alții, erau atât de aproape, în vâltoare.
Ce magnetism, ce disperare, ce frică de moarte, în iubire !
În pragul morții iubirea-și dezvăluie chipul, dă semne dacă există sau nu.
Ochii lui verzi strălucind ca săbiile picților transmiteau fetei toată forța disperării ce îi săgeta sufletul, mintea și trupul, cumplit dominate de spaimă și neputință.
C-o seară înainte Oryn fugi cu Eolande din Castelul Regelui, lăsară caii în Pădurea Vrajită și își ascunseră urmele de nu le mai găsiră nici poterele arcașilor gonind să-i înlănțuiască-n porunca Stăpânului. Șoimul Albastru măturase omătul cu aripile, iar ei se lăsară păgubași urmând să îndure răzbunarea, mânia și asprimea pedepsei.
Fugarii știură că le-au scăpat, dar fu nevoie să treacă pe Podul de Gheață.
Unica punte, singura cale de ieșire dinspre Regat, spre Țara Verde, de la sud.
Și Urgia !
”Blestem să fie ! Fulgerul Urgiei să stea-n cale pân-o preface-n scrum ochii Șoimului Albastru, Lupii Albi să-i dumice ficații nefripți și Blestemații să nu găsească drum dincolo de Munții de Piatră fără să-i înghită Urgia Urgiilor, pe Puntea de Gheață !
Blestem să fie ! Piară sfâșiați de Lupii cu Gheare de Tigru, să le zacă oasele în abisul prăpăstiilor de-or putrezi fără tămâie-n cruci, în vecia veciei ! Blestem.. Blestem !”
-De n-o fi așa, Vrăjitoareo.. O să arzi pe rug de nici cenușa din tine n-o mai rămâne.
-Gheobhaidh siad bás ! Vor muri.. Prea-Întunecatule ! Vor muri..
De n-o fi așa, Stăpâne, o să-ți piară Castelul de n-o mai rămâne nici colbul din el !
Dându-și capul pe spate Vrăjitoarea închise ochii vineți, ca într-o incantație ; printre aburii licorilor și printre miasmele hrubei Regele putea auzi trosniturile lanțurilor grele, deslușea plesnetele ivărelor dinspre Închisorile Lupilor cu Gheare de Tigru.
-Ha, ha, ha ! Voi sunteți unealta Morții ! Sfârtecați-i ! Ce muritor e nemuritor !?
Haita se năpusti în Genune prin Porțile Castelului ca diavolii prin Porțile Iadului, fulgerându-se diavolește peste spânzurătorile unde croncăneau Corbii de Smoală și încă șovăiau, spiralând jilăviți, aburii Arcașilor, din ultima lor respirație lumească.
Maștera presimțea că nu va fi lesne..
În depărtare, Șoimul Albastru căuta să rupă Blestemul..
Iar strigătele lui ascuțite prevesteau Apocalipsa. Beidh coghad ann ! Va fi război !
Și care a fost vreodată Marea Iubire ce n-a lăcrimat într-un Razboi !?

II. Poemul Celtic
Tu știi, fără cafeaua de dimineață eu sunt un fel de amfiox,
Uite, încerc să trimit un fax, mă lupt și c-un xerox prea ortodox,
Și-ncerc să te ascult, iubire, ce paradox, dragă, ce paradox !
Tu știi, fără cafeaua de dimineață tehnologiile-mi sunt dușmani
Și-mi displac oricum, oricând, și știi de o mie de mii de ani,
Celții n-aveau smartphone în tolbe, înseamnă că nu erau umani ?

He, he, iubite, cafeaua.. Dacă ar fi după tine am reinventa grota,
Carul de luptă, Carul cu boi, Carul mare.. A fi difuz e carota
Preferată în diminețile albe, iepurașule, a fi confuz, ca marmota..
Iată ce verbe armonioase, nu-i așa ? Lasă confuziile-n difuzii,
E boală simplă, te rezolvă cafeluța dominicană fără alte perfuzii,
Spune-mi ce-ai visat, ce-a mai născocit imaginația ta în iluzii ?

He, he.. am scris..
He, he, îți gust zâmbetul ironic, poete,
He, he, de unde știi, să nu-mi spui că suntem pe video-call,
He, he, nici habar n-ai cum să-l stârnești, paralelipipedule !
He, he, poate știm, poate știm, dar nu voim !
He, he, când te-oi prinde, te-oi ciufuli, ciudatule..
He, he, prinde-mă, dacă poți să prinzi o iluzie !
Cameleonule !
Șerpoaico !

Am scris.. Poemul celtic ! Șoimul Albastru pe Podul de Gheață.
Ce nume.. Și, ce spui, într-însul ? Despre moarte, despre viață ?
……………………………………………………………….
Dacă eu mor pe un pod de gheață
Un șoim albastru îți va aduce ochii mei, și-o să-i iubești,
Eu n-o să mai fiu, dar ochii orbi vor cânta despre noi,
O să le asculți muzica, o să le asculți versurile,
O să le tremure sufletul în orbitele tale,
Și mă vei iubi înc-o mie de vieți !
Dacă eu mor pe un pod de gheață
Albastrul duh va stinge focurile dorului, când și când,
Eu n-o să mai fiu, dar ochii mei îți vor îmbrățișa genele,
O să le asculți ritmurile, o să le asculți rima,
O să ți le picure irișii peste cearcănele gri,
Și îi vei iubi înc-o mie de vieți !
Dacă eu mor pe un pod de gheață
Să știi c-ai ajuns în Țara Verde, mai jos de pinii veșnici,
Eu n-o să mai fiu, dar Șoimul orb îți va iubi umerii
Și-o să-i simți bătăile inimii de sub aripile invizibile,
O să-i simți roșul cromând sufletul acvilin,
Și îl vei iubi înc-o mie de vieți !

Dacă eu mor pe un pod de gheață
Voi aluneca-n Haos pe aripile-mi deschise,
Ochii mei în ochii tăi or descânta tot blestemul
Și oi lua cu mine doar aromele buclelor aurindu-te,
Miresmele parfumului sidefiu, catifelându-mă,
Sirenele alăutelor celtice, preaslăvindu-ne,
Și surâsul îngerului dalb, din tine,
Iubito !

Și or vorbi barzii despre noi, iubito,
Ne vor plânge aezii,
Cândva...

III. Șoimul Albastru pe Podul de Gheață.
Când colții fiarelor turbate se proptiră în trupul bărbatului, se năpusti Șoimul.
Ar fi vrut să îi nimicească, rând pe rând.
-Eolande ! Eolande, Șoimule ! Nu eu, ea, ea ! Sé !
Și Îngerul Cerului, parcă fără voie, îi făcu pe plac, poruncii.
De pe aripile albastre, Eolande îl vedea pe Oryn cum taie cu sabia în haită.
Pe măsură ce unii cădeau, răpuși de lama de argint, alții se ițeau dintre pini.
Ca un perpetuum mobile, Lupii cu Gheare de Tigru înfăptuiau Blestemul.
Lupii urlau ca bestiile cu trup de hidră și răcnetul gadinelor se amestecase cu cel al Omului, rănit de moarte.
Lacrimile Eolandei se scurgeau de acum până-n adâncurile genunii de dedesubt.
Fiecare bob ardea țăndările Podului de gheață, ca focul, fiecare arsură năștea câte o gladiolă roșie, țâșnind mândre, spre susul Muntelui.
Lacrimile Șoimului Albastru șiroiau din orbitele fără ochi.
La moartea lui Oryn, orbise, din Blestem.
Și au plutit aripile nemuritoare până-n Țara Verde, cu Eolande cea plânsă...
………………………………………………………
M-am trezit brutal, ce viziune, ce coșmar…
Alarmele smartphone încă nu își începuseră agitația fonică.
Eram transpirat leoarcă, parcă înotasem într-un ocean fără margini..
Când mirosul gladiolelor se asortase cafelei ca un filigran unei bijuterii senzoriale invadându-mi simțurile, odaia ți-a știut instantaneu primii pași.
Le-am zâmbit, îngăduitor, instinctiv, he, he, te-ai trezit și tu, enfin !
De fapt, tu te trezești întotdeauna înaintea mea. Cu mici excepții.
-Hei, darling, good morning. Dacă e să fie bună, va fi bună. Am avut un vis, pff !
Dar ce cafea cu gladiole avem noi la breakfast ! Și, ce-i cu tine treaz așa devreme ?!
-Hm.. hm.. Maidin mhaith.
-Asta ce mai e..
-A, scuze, asta înseamnă ”bună dimineața” în Irish. Știu de pe Google translate.
- Irlandeză ? De ce tocmai irlandeză…
- A.. am visat ceva ciudat. Un fel de coșmar, un fel de basm nordic, unul, și frumos, și catastrofal, în mod concomitent. Un vis foarte, foarte ciudat. O poveste despre..
-Șoimul Albastru pe Podul de gheață ?
Cafeaua a rămas nehotărâtă în aer nemaigăsind resursele mișcării în spațiu-timp.
Nici măcar spațiul și timpul nu mai mișcau, se atrofiaseră-n paralizia mea.
Tu mă priveai mirat-amuzată, erai drăgălașă, așa șăgalnică.
Eu mă mirăm, mirat-mirat. Siderat, ca să fiu foarte precis.
-Să nu-mi spui că nu aveai pletele blonde și ochii verzi !
Nu îmi explic nici până azi cum am îngăimat cele două cuvinte.
-De ce ?
-Nu te mai preface ! Eu eram Eolande !
Cu gesturi de ceasornicar am așezat cana cu cafea pe măsuță, lent și meticulos.
Basmul ăsta nu a existat niciodată în mitologia celtică și cred că nu există pe nicăieri, n-aveai cum să îl știi. Atunci ? Același vis !? Imposibil, imposibil..
N-am mai răspuns, după orice coșmar dragostea revine și cânta între gladiole.
Să ascultăm muzica roșie din ikebane.
Vine vremea păcii...

Maria Filipoiu

RUGĂ PENTRU CONFRAȚII AUSTRALIENI

Doamne, slobozește norii
peste al focului pârjol
și înseninează zorii
negrii de foc mistuitor!

Ascultă ruga fraților
și stinge flăcări cu ploaie,
când strigă după ajutor,
îngenuncheați de văpaie!

Dă-le speranța înapoi
și salvează-i din pericol,
că-i plin trecutul de eroi,
ce n-au trecut de obstacol!

Fă triumfătoare viața
pe-aripile fericirii,
că se năruie speranța
din clepsidra omenirii!

Nu distruge țărișoară
în dramatică sentintă,
omenirea să nu piară
cu-a naturii suferința!

La Tine îmi înalț rugă
din altarul meu sufletesc,
să nu lași foc să distrugă
colțișor de rai pământesc.

Vezi a ochilor făclie
în candela sufletească,
arzând cu lacrimă vie,
de mir, viață să renască!

Am aprins-o-n miez de noapte,
de-a sufletului credință,
pentru solidaritate,
când incendiu amenință.

Doar puterea Ta e mare
în Universul planetar
și Te rog, cu disperare,
să nu-mi lași ruga în zadar!

Te-aș mai ruga, pentru o zi
să duci gerul Bobotezei
din „Iarna” lui Alecsandri,
la focul vegetației.

Lacrimi de compasiune,
ce se scurg din sufletul meu
îmi însoțesc rugăciune
pe calea către Dumnezeu.

Ascultă-mi glasul sufletesc
în drum spre-mpărăția Ta,
când Te rog, din iad pământesc
să salvezi AUSTRALIA!