IRINA LUCIA MIHALCA - Transfuzia

Transfuzia

~*~

– Dacă simţi un minus, plusul este la mine!

Timpul îşi cere echilibrul şi netezirea drumului.

Pe lângă lumea noastră mai există una,

sunt locuri, doar, pe unde poţi trece dincolo…

(Timpul nu mai are răbdare!)

– Ne încâlcim, ne ameţim tot mai mult într-o pânză,

în pânza timpului dulce-amar…

– O gutuie e lumina din fereastra timpului!

Din asta suntem făcuţi,

din suferinţă şi chin îngemănate

cu plăcerea de a avea ceva,

de a simţi altfel, mereu noi, mereu alţii,

noi emoţii, regenerare nu stagnare,

Urcăm, ne uşurăm, consumându-ne!

S-a rupt vreun fir? Poate nu, altfel nu mai scriai!

Ne complicăm când totul e simplu…

Prea obosit să mai strigi, frunzele ţi-au ieşit din orbite,

sângele s-a făcut ţărână şi tot nu ai uitat-o!

Ai căutat-o, sărutându-i disperarea,

ai alintat-o în moartea rece, dar nu ai uitat-o!

Aşteptai ochii ei, plutind de dincolo de timp

şi iată, vezi copacii

ce au îmbrăţişat-o odată cu tine,

singuri şi galbeni, nocturni şi nebuni,

cum era zâmbetul ei!

Când prin transfuzie, în sângele venelor,

ţi-a intrat noua sevă,

s-a născut un curs armonios

în delta sângelui tău.

Când seva ţi s-a strecurat în corp,

în noul corp necunoscut,

asemeni florii hoya ce se deschide

într-un anume timp,

într-un anume loc,

în taină înfloreşte-n inima ta

o neştiută frumuseţe, o negustată lacrimă.

În delirul mecanicii inimii,

acul indicator al orelor ceasornicului ei

îţi străpunge pielea într-un singur sens.

Din trupul rănit, în locul neştiut,

printre atâtea perfuzii,

urcă seva vieţii

pentru a încălzi acele locuri neînsorite,

pentru a-ţi înroşi harta neterminată.

Din inimă în inimă, picături de sânge donate

sunt petale de maci purtate de vânt,

de vântul speranţei…

~*~

IRINA LUCIA MIHALCA