duminică, 3 octombrie 2021

Alexandru Bochiş-Borşanu - O datorie neonorată, ascultând „Balada” lui Ciprian Porumbescu

 



O datorie neonorată, ascultând „Balada” lui Ciprian Porumbescu

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

03 Octombrie 2021

 

Ascult mereu Balada lui Ciprian Porumbescu, față de care am o datorie neonorată; audiția mă liniștește, mă sensibilizează, uneori mă mulțumește, dar nu aș spune că mă bine-dispune, dimpotrivă îmi relevă imagini ale trecutului, o nostalgie neutră sentimental, nici de regrete nici de bucurii.  Imaginile cu potecile din munții Bucovinei, pe care, în parte, le-am călcat, apar feeric, cu brazii verzi scăldați în soare sau neguri lăptoase, dar falnici. Tablouri în mișcare însoțite de melodia fermecată a baladei, plutesc, se derulează filmic, o creație construită de subconștientul mental, încât ești aproape de visare, de starea euforică care curge lin odată cu acordurile baladei lui Ciprian Porumbescu.

 

Și încă ceva. Vă fac o confidență. De câte ori ascult Balada mă simt vinovat, regret acel moment din trecut și nu-mi explic cum de am putut fi atât de mărunt, de meschin, de lipsit de sensibilitate sufletească, de generozitate, deși situația reclama o poziție contrară; această atitudine nici acum nu mi-o explic. Aș putea motiva că intrasem într-o oarecare transă, că tonalitatea astrală a Baladei m-a transbordat și pe mine în sferele  siderale, acolo unde biocurenți energetici anonimi plutesc alături de biocâmpul cuantic universal, și unde m-am pierdut în neant printre spirite.

 

Scuze de polologhie! Să explic care este mobilul autoreproșului consemnat mai sus. Sunt sigur că mulți ați intuit: Balada lui Ciprian Porumbescu. E o poveste emoționantă, petrecută acum 55 de ani, care mă obsedează și astăzi, nu se șterge din memorie, și, deseori, aproape involuntar caut Balada, pe care o ascult smerit aproape la fel de sobru precum o liturghie în biserică.

 

Era spre iarna anului 1976, cred, în Întâi Decembrie ziua Marii Uniri sau a II-a zi.  Locuiam la etajul III, cu vedere spre interior, în blocul Căminul, din piața Vasile Roaită (acum Caius Iacob). Începuse să se însereze, dar era liniște. Cred că citeam ceva ziar. Dedată tăcerea se rupe, când din curte, aproape de fereastra mea, aud acorduri duioase de vioară. Deschid fereastra și privesc afară. Un bărbat cânta la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu. Melodia mă prinde, și, cu coatele pe pervaz sprijinindu-mi barba rămân inert până la sfârșitul reprezentației. Eu, blocat mental, stau și observ omul și mișcarea sa pe scena aleasă din curtea blocului Căminul. Jos avea cutia viorii deschisă. Nu se mișcă, mai stă cca 5 minute, în jurul său nu se întâmplă nimic. Și eu insensibil mă mulțumesc să-l privesc. Nici măcar nu-l aplaud.

 

Purta ochelari negri, era orb, cu capul descoperit, cu calviție extinsă, destul de în vârsta, spre 70 de ani sigur, într-un costum închis, cu cămașă albă. Cam greoi ridică cutia și introduse vioara și arcușul cu grijă, apoi o închide, aproape ritualic. Apoi observ că lângă picior era o bâtă albă. O ridică. Nimeni nu l-a onorat cu ceva, o răsplată pentru melodia dumnezeiască scoasă din vioară și arcuș, deși sunt sigur, multor vecini melodia le-a mângâiat auzul, activând sentimentul de apartenență la lumea românească. Mă trezesc la realitate abia după ce-l urmăresc cu privirea pășind greu ajutat bastonul alb, dispărând pe strada ce ducea la gară. Abia atunci realizez că acea melodie trebuia răsplătită, violonistul trebuia aplaudat și premiat pecuniar. Că acest român inteligent și patriot, sărac și suferind, înafara faptului că rămăsese aproape înafara societății, se luptă cu viața grea, pe care nu o merita, dar promova românismul și valorile lui.

 

Și azi am imaginea clară a omului și a evenimentului, regret că am fost insensibil, nerecunoscător. Nu l-am răsplătit, deși el îmi dăduse tot ce avea el mai bun: mesajul geniului românesc transpus în Balada lui Ciprian Porumbescu. Când ascult Balada, și o fac destul de des, sunt împreună cu acest român anonim, care-mi este alături, iar eu îi mulțumesc de fiecare dată. Nu l-am mai întâlnit, deși ulterior, am căutat să-l identific, să mă achit de datorie, dar nu am reușit; sunt aproape sigur că era din Moldova. Oricum, scena m-a marcat sentimental, iar imaginea revine periodic, chiar dacă nu ascult Balada. Știu, și mă căiesc, sunt conștient de neiertat. Am o datoria neonorată.

 

P.S. Azi când ascultam „Balada”, intră soția, se așază pe un fotoliu și nu spune nimic. L-a sfârșitul audiției o întreb: îți amintești vreo situație deosebită despre mine și Baladă? Fără să ezite îmi răspunde: da, mi-aduc aminte, de regretul și lamentația ta, când un bătrân a cântat „Balada” la vioară, în curte la Căminul în ziua Națională,  întâi  decembrie, de acum vreo 50 de ani iar tu te-ai căit mereu, că ai rămas dator. 

 

De aceea, evoc amintirea, o scriu, recunosc datoria neonorată, și fac posibilă să o cunoașteți și dumneavoastră. Prieteni vă îndemn: onorați-vă datoriile de orice natură!

 

https://www.art-emis.ro/literatura/o-datorie-neonorata-ascultand-balada-lui-ciprian-porumbescu







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu