sâmbătă, 2 octombrie 2021

Ben Todică - Mulțumim Domnului pentru noua șansă la viață

 




Mulțumim Domnului pentru noua șansă la viață

Ben Todică, Australia

03 Octombrie 2021

 

Aproapele meu, un tot de lumină. În dimineața zilei de 22 septembrie, pe la orele 9 și ceva a fost un cutremur de 6 grade pe scara Richter. A fost lung, cred că a durat vreo 25-30 secunde. Au căzut ceva ziduri la câteva magazine, sticle de vin, fugeau, care-ncotro. Noroc că abia la nouă se deschid, însă suntem închiși în case cu pandemia, cu tanti mia de lei, purcei și Grivei.

 

M-am trezit din somn și am ieșit afară din casă cu soția să ne răcorim frica, obișnuiți cu ea de la vaccin. La fel al meu vecin, vecinii. Casa mea e făcută din plăci de beton sudate, înghețate la încheieturi și nu se dărâmă ușor cum o fac cele din cărămidă aridă, coaptă din Bărăgan de-un țigan orfan și fără ghiozdan. În cele cu pridvor, iau găsit pe coridor îmbrățișați - cică lucrau la o piesă de teatru.

 

Unii zic acum că a fost mai mic, intensitate de 5,5 grade. Oricum a fost cea mai mare și vie experiență a mea de cutremur din 4 trăite, prima în 1977 cu mama care striga: „Cine dracu e sub pat de-l zgâlțâie?”. Ea urmărea știrile cu Ceaușescu. Caragiu și Bocăneț, așa cum spunea Moliere au ales cea mai nesuferită zi - în ajun de Sâmbăta Morților, au ales scara principală spre lumina destinului.

 

Sunt mirat că nu s-a întâmplat nimic cu casa. Puteam fi morți azi, la 9 și 10. Am trăit 30 de secunde cât 10 minute de film dialog cu totul existențial - cu gândul la iarba verde de acasă, trecând prin fața mea toate posibilitățile. Bine că nu a fost sfârșitul și că mai suntem lăsați un pic să meditam. Am avut un dialog mental clar cu absolutul. În 30 de secunde am comprimat întreaga enciclopedie universală și s-a oprit. Am fugit cu soția de mână în pijamale afară. Era frig și liniște. Hai înăuntru că răcim. Kubrick nu mai era să ne vadă, nici Nicolaescu, Saizescu sau Hitchcock, cu păsările lui, să ne avertizeze că am intrat în normal.  Nu am pățit nimic, mulțumim lui Dumnezeu! Al meu, al nostru.

 

M-am gândit în cele 30 de secunde: să fie acesta oare sfârșitul? Să alerg repede la soție să nu moară singură, să moară cu ideea că nu a fost abandonată. E greu să zici asta când totul se petrece în secunde, însă pentru momentul morții, timpul se dilată și sentimentele omenești ies ca razele soarelui și îmbrățișează viața. Iubirea e ca un bobocel învăluit într-o fașă, care îmbrățișată zboară în lumina absolută a nașterii sale. În această poziție, Dumnezeu hotărăște dacă mai rămâi sau nu. Și a hotărât să ieșim împreună afară. Am pretins toată ziua că e normalitate, însă în măduva, esența inimii am trecut printr-o zonă în care sufletele au tremurat ca niște miei abia născuți.

 

Azi 22 septembrie 2021, la ora 9 și... puteam fi absorbiți de abis în adâncul pământului sau spulberați în atmosferă. Toți răspund: „Vai, nu vorbi așa! Bată-te peste gură!”.  Însă adevărul este că ni s-a mai dat o șansă. E doar punctul meu de vedere. Copiii spun că a fost doar un cutremur. Lumea a și uitat deja, în amestecul de proteste, refugiați și pandemie viața merge înainte ca o nesimțită. Poate!! Dar, e posibil să fi fost și un avertisment: să schimbăm ceva în felul nostru de a fi. Și atunci, de ce oare, uităm să-I mulțumim Domnului pentru noua șansă la viață?

 

Ben Todică

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/multumim-domnului-pentru-noua-sansa-la-viata






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu