Dan Culcer - Țară fără bătrâni

 

Țară fără bătrâni

Dan Culcer, Franţa

03 Octombrie 2021

 

„Țara fără bătrâni” este un basm, parabolă de mare eficiență, care mi-a permis să fiu respectuos nu doar cu bătrânul meu Tată ci și cu mulți dintre bătrânii săi prieteni, cu toții bătrânii pe care i-am cunoscut și pe care i-am căutat în junețe ca să le aflu tainele, visele și vrerea. Căci ei fuseseră coloana vertebrală a României antebelice, cu toate păcatele lor știute sau neștiute, mai înalți cu un cap decât toți nemernicii care se înghesuiseră să le ia locul liberat cu baionetele și cnutul ocupanților.

 

Povestea asta ar fi trebuit să fie distribuită în toate cutiile poștale din România anilor de după 1944. Ar fi avut, poate, efectul unui manifest anticomunist mai convingător decât orice palavră despre venirea americanilor sau despre revoluția care a eliberat poporul de exploatare. Nu că n-ar fi existat exploatare, ci fiindcă eliberare nu putea fi realizată sub cizma străinilor de neam și de țară.

 

Dar nici nu s-a putut realiza cu paricizii, aceia care îi omorâseră pe bâtrâni, cu comuniștii kominterniști de frunte, mai toți străini ori cozi de topor, sau cu pseudonaționaliști comuniștii, pseudonaționaliști fiindcă toți luaseră locul uriașilor, bătrânilor sau tinerilor uciși în temnițe și nu aveau nici temeinicie, nici dragoste de țară, neștiutori de ale lumii, idioți care se rupseseră de tradiție, nemernici care nu știau să-și respecte părinții, părinți, în mai toate cazurile țărani, lăsați să moară de foame și prădați de singura unealtă care le asigura supraviețuirea, pământul, talpa țării.

 

Dar nici nu s-a putut realiza cu aceia care, după 1989, au moștenit pe nemuncite ceea ce nu era al lor, descendenții unor uzurpatori, deveniți capitaliști și snobi, fără noblețe și fără dragoste de neam. Neam, orice s-ar spune, nobil de opincă, pentru fapte de arme, căci ați apăra țărâna în care se odihnesc strămoșii tăi este o faptă nobilă. Cei pentru care iubirea de țară și de „moșie” este acum o rușine, nu nu sunt oameni de omenie. Le doresc să moară pe o bancă într-un parc dintr-o lume străină, de frig, singuri, sub privirea moartă a unor străini trecători.

 

Cred în acei români care trudesc, oriunde în lume, la frăția cu vecinii noștri din interior și din exterior, la reclădirea casei noastre comune, la ridicarea privirii semenilor de la pământ la cer, la reunirea românilor, la recucerirea pământului României și la alungarea hoților din Templu.

 

Țară puternică este Țara care își cinstește bătrînii, îi răscumpără dacă i-au fost răpiți sau caută bătrânii ascunși prin peșterile salvării și iubirii filiale. Astfel de țară se cuvine să construim cu cei mai buni dintre noi. Iar ei există. Să ne smulgem ochelarii negri pe care ni i-au impus torționarii și uzurpatorii. Să privim în jur și să ne căutăm împreună Tinerii Bătrînii, încredințându-le viitorul nostru.  Să recitim deci această poveste care vine din vechime ca să ne dăruiască înțelepciunea, cinstea și omenia.

 

Scriu aceste rânduri gândind la paricizii cățărați la cârma Țării din '44 încoace, dar mai cu seamă la cei actuali, cărora nu le acord nici o circumstanță atenuantă.

 

Țara fără bătrâni. (după V. A. Urechia)

 

Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri. Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi. Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş.

 

Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei.

- A sosit ceasul, ziseră cârmuitorii neamului vecin. Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara.

Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii:

- Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie.

Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini?

- Funia împrumutată de la strămoşii noştri - ziceau ei - era împletită din fire de nisip.

- Ei, ce mare lucru, zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie.

- O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri. Însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie. Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:

- Vom face iute alta. Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.

Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei. Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie... nimic.

Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului.

- Vai, ce ne facem? Se întrebau cu toţii,suntem pierduţi.

Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă. Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât.

- Ce ai fiule?

- Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa... uite pe dincolo... Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.

- Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă.

Domnitorul transmise ţării învecinate, întocmai, sfatul bătrânului ascuns în peşteră. Când primiră vrăjmaşii acest răspuns, strigară:

 

- Va să zică tot mai au vecinii noştri un bătrân care să-i sfătuiască. Să-i lăsăm, deci, în pace! Şi i-au lăsat, renunţând la război. Dar de atunci a rămas proverbul vechi şi înţelept: „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere!”.

  

 

Nota redacției: Dați sfoară-n Țară și-n lume să-l găsim pe acel ultim înțelept al Neamului Românesc pentru a-l cinsti cum se cuvine.