Pr.
Prof. Dumitru Radu
Ca unul care am stat în școală din 1960
până în 2020 ca elev, student și 30 de ani profesor, pot să apreciez dacă
cineva are sau nu tact pedagogic, dacă e croit sau nu de a fi profesor. Nu este
suficient să ai studii și funcții publice ca să fii și dascăl adevărat la
catedră.
Cu Părintele Radu am făcut Morala din
câte-mi amintesc, dar nu s-a prins mai nimic de mine din cursul dumnealui.
Trecea pe lângă noi, ca apa pe gâscă. Preda la sală, dar nu ne apropia
sufletește. Eram lumi diferite. La examene era foarte repezit. Ne ironiza și ne
umilea. Se socotea pe sine undeva mult prea sus pentru a se coborî mai aproape
de noi.
Știu că într-un an a spovedit și dânsul
într-unul din posturi. La o ușă de altar spovedea Părintele Constantin Galeriu,
la alta Părintele Dumitru Radu. La părintele Galeriu se aștepta și o jumătate
de oră la coadă; la Părintele Radu se mergea pe bandă. Pentru toți care
ajungeau la dânsul avea loc un dialog ,,stas”: ,,- Cum te cheamă, berbece?” ,,-
Gheorghe mă cheamă, părinte” ,,- Domnul și Dumnezeul nostru….! Altul la rând!”
Cam așa se derulau spovedaniile. Mulțumesc lui Dumnezeu că n-am spovedit
niciodată așa.
Într-un moment de sinceritate, Domnul
Prof. Mihai Rădulescu mi-a povestit un incident pe care-l avusese cu Părintele
Radu. Venise la facultatea noastră un ucrainean. Era vorba de poetul Corneliu
Irod, membru al Uniunii Scriitorilor din România, devenit mai târziu preot și
bun prieten al Domnului prof. Mihai Rădulescu. Ucraineanul era tobă de carte,
dar avea câteva carențe, pe care nu le putea repara din mers: nu studiase
limbile clasice. Domnul Rădulescu încercase să intervină pentru el pe lângă
Părintele Radu, ca să-i dea o notă de trecere la examen. Părintele Radu, fără
să țină seamă de rugămintea colegului, i-a dat notă proastă ucraineanului și
acesta a pierdut examenul.
Numai bine că a doua zi Părintele Radu s-a
dus la Domnul Rădulescu să-l roage să fie mai indulgent la examenul de engleză
cu un nepot al său. Domnul Rădulescu i-a retezat-o fără menajamente: ,,- Nu-i
spuneți numele, că-l trântesc!” Trecuseră examenele, dar Domnul Prof. Mihai
Rădulescu încă nu știa dacă-l trecuse sau îl trântise pe nepoțelul Părintelui
Radu.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
MASURA
VIETII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ce este viata noastra? O lumânare care se
consuma. Cel care a aprins-o nu trebuie decât sa sufle, si ea nu mai este.
Ce este viata noastra? Drumul unui
calator! Odata ce a atins un anume termen, portile se deschid pentru el, îsi
lasa haina de drum (trupul sau) si bastonul lui de pelerin si intra în casa.
Ce este viata noastra? O lunga lupta
sângeroasa pentru cucerirea adevaratei patrii si a adevaratei libertati. Odata
lupta terminata, vom fi învingatori sau învinsi, vom fi trecuti de la locul
luptei la locul rasplatirii si vom primi de la Arbitru fie o rasplata vesnica –
o slava vesnica, fie o pedeapsa vesnica – o rusine vesnica.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 184-185
MARFURI
BUNE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Asa precum negutatorul din diferite tari
aduna marfuri felurite si, aducându-le în casa sa, le tainuieste pe acelea,
asemenea îi este cu putinta si crestinului a aduna din toata lumea gânduri
folositoare pentru suflet si a le aseza în camara inimii sale, zidindu-si
sufletul cu ele.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 30
MEMORIA
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Primul fenomen, care se naste din
capacitatea senzoriala cu care e înzestrat sufletul, este memoria; memoria se
defineste ca pastrarea sub observatie a semnului lasat în suflet de impresie,
în vederea dobândirii cunoasterii.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 106
SIMTUL
VAZULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Vederea este simtul cel mai nobil si
desavârsit dintre toate cele cinci simturi exterioare; aceasta nu contribuie
doar la conservarea vietii trupesti, ci slujeste omului cu precadere în
privinta nevoilor sale spirituale. Diferenta existenta între foloasele aduse
sufletului si cele aduse trupului este atât de mare pe cât de mare e diferenta
între nevoile duhului si cele ale carnii, precum si aceea dintre arte si
stiinte si nevoile vietii cotidiene. Artele frumoase se datoreaza ochiului.
Dupa cum ne arata Istoria antropologiei, prin intermediul vederii omul este
introdus în lumea frumusetii spirituale si materiale, a gratiei, ordinii,
armoniei, stralucirii, maretiei, sublimului si miracolelor; ea strabate
înaltimile, distantele si, ramânând nemiscata, contempla, ca de pe un tron
înalt si maret, întreaga lume. Îsi încordeaza ochii si patrunde în universul
microscopic si plin de mistere al creatiilor invizibile; si de acolo,
înaltându-se mai presus de ceruri, intra în universurile infinite ale
titanilor, ale pietrelor de temelie a întregii creatii si cutreiera în
universuri invizibile asemenea unui locuitor al înaltului care paseste deasupra
cerurilor. Cu adevarat, cât de minunata e vederea!
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 100.
DOAMNE
AJUTA!
-
Parintele Paisie Olaru -
Fiind întrebat: „Cum putem ajuta noi,
calugarii, la mântuirea credinciosilor si a oamenilor în general?”, Parintele
Paisie a raspuns:
Îi ajutam prin rugaciune, prin cuvânt si
exemplu personal. Scopul pentru care faci o fapta buna, pentru care te rogi,
acela conteaza la Dumnezeu pentru mântuirea noastra si a celor din jurul
nostru. Eu, odata, stateam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În fata
noastra, se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau
pe drum mai multe care încarcate, între care era si un om care era un om sarac,
cu un car încarcat, cu doi bousori. La un dâmb nu puteau bousorii sa se ridice,
iar omul îi batea si îi îndemna. Saracii bousori au cazut în genunchi, iar eu
fiind în cerdac m-am asezat în genunchi si cât puteam împingeam de cerdac si
ziceam: „Hai, ma bousori, sculati-va! Hai cu «Dumnezeu ajuta!»”. Asa strigând,
numai ce vad ca juncanii se scoala si pleaca, iar eu bucuros am zis: „Slava,
tie, Doamne!” Cam asa ar trebui sa ajutam la mântuirea altora, împingând la
povara lor si rugându-ne pentru ei.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 29-30.
UNSE
CU MIERE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Începutul lepadarii de Dumnezeu în om este
departarea lui de smerenie – iar pe cel parasit de Dumnezeu îl apasa, ca pe
Saul, duhul cel viclean. Cursele vrajmasului sunt unse cu miere; cel ce s-a
lasat atras de dulceata mierii se încurca în curse si se umple de toata
amaraciunea.
Iubeste smerenia, si niciodata nu vei
cadea în cursele diavolului, pentru ca, plutind pe aripile ei repezi, vei fi
întotdeauna mai presus de aceste curse.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 51-52
In
memoriam: Prof. Vasile Prescure
Am
aflat zilele acestea, cu multă părere de rău, că s-a stins cel ce mi-a fost
profesor în seminar, Vasile Prescure. Mi-a predat de-a lungul anilor
Catehismul, Dogmatica, Filozofia, Psihologia și Logica.
Era originar de undeva din părțile
Făgărașilor, satul Boholț. Era necăsătorit, la vârsta de 40-45 ani. Când îl
vedeai, credeai că este întruchiparea lui Domnul Trandafir al lui Sadoveanu.
Era foarte grijuliu față de aspectul lui exterior, de haine, încălțăminte, față,
păr. Nu era vorba de eleganță, ci de o curățenie și ordine duse până la
extreme. Pantofii îi erau întotdeauna lustruiți, oglindă, hainele curate,
călcate, nu neapărat noi. Umbla proaspăt bărbierit, tuns scurt, pieptănat, cu
părul dat pe spate. Mâinile și le ținea mereu la piept, parcă la o permanentă
rugăciune. Călca grijuliu, ca o pisicuță pe un teren murdar, ferindu-se să
nu-și păteze lăbuțele. Era nelipsit de
la slujbe. Ședea în picioare tot timpul slujbei, cu capul plecat și mâinile
adunate la piept, doar din când în când își ridica privirea, când se auzea
vreun zgomot sau vreo șoaptă. Nu l-am auzit citind rugăciuni sau cântând la
strană.
La clasă își dădea splendoarea sa. Ne dicta lecțiile, fiindcă nu
aveam manuale. Notițele sale erau judicios întocmite, pe calapodul lecțiilor
model, cu multe informații bine structurate. Era mulțumit și dădea note mari,
dacă îi reproduceai textul predat. Nu încuraja prea mult gândirea elevului, ci
mai mult memoria, socotind că suntem la vârsta acumulărilor.
De îndată ce-i mai rămânea timp din ora de
curs, ori în zilele când era de serviciu pe școală, ori în cazul în care lipsea
un alt profesor și dânsul fiind liber în ora aceea venea să-l înlocuiască, ne
ținea meditații. Ne vorbea de lecturile sale, de cărțile românești și străine,
pe care le citise în ultima vreme, de articolele din revistele teologice. Avea
un fel al său de a capta atenția și-l ascultau chiar și cei mai puțin
interesați de problemele respective. În orele acelea de meditații ne cerea să-i
punem întrebări și fiecare răspuns devenea un curs, o lecție de amploare, o
revărsare a prea plinului său sufletesc și intelectual. Filozofia și istoria
filozofiei erau temele lui preferate. Niciodată, însă, nu ne-a vorbit despre
marxism, despre materialismul istoric și dialectic. Când vreunul care făcuse și
liceul îl ruga să ne facă o comparație între aceste sisteme și religie, sau,
pur și simplu, să ne vorbească despre ele, spunea șoptit, ridicând degetul
arătător spre cer: ,, - Toate la timpul potrivit! Acum încă nu a sosit vremea
să vorbim despre ele!”
Peste mulți ani de la absolvirea
seminarului, după 1989, l-am întrebat de ce evita să ne vorbească despre aceste
subiecte. A răspuns fără ezitare: ,, - De frică, măi, copii! Până seara aș fi
fost arestat. Credeți că noi nu eram conștienți, că printre voi se află și
turnători?”
Din meditațiile ținute de Domnul Profesor
Vasile Prescure, ,,nea Vasile”, cum îi spuneam noi, elevii, am învățat mai
multă teologie, filozofie, logică și psihologie decât în toate școlile prin
care am trecut. Când am văzut, mai târziu, cursuri de psihologie, de logică sau
de filozofie, am rămas uimit. Cât de frumoase și ușor de însușit erau domeniile
acestea sub îndrumarea profesorului meu și cât de încurcate, de savante și de
neînțeles erau în acele cursuri. Nu numai despre aceste domenii ne vorbea
Profesorul, ci despre viață, despre familie, despre dragoste. A fost ca o
binecuvântare pentru elevii seminarului, fiindcă ne-a descoperit frumusețile
Teologiei mai mult decât oricare alt profesor și ne-a făcut să iubim Preoția.
Spusele lui erau legate de faptele sale,
de viața sa, ci nu erau doar vorbe în vânt.
Domnul Prescure era de o probitate morală
rară. Nu i-ar fi putut nimeni reproșa ceva în această privință. Un coleg al meu
își făcea socotelile către sfârșitul anului: ,,-Lui nea Ilie i-a dus mamița un
miel de Paști, lui Calu o damigeană de
țuică, cu nea Nicu a vorbit unchiu-meu, directorul de la bancă, numai de nea
Vasile nu se poate apropia nimeni. La el trebuie să învăț!” Și în ultimele 2-3
luni ale anului școlar colegul meu învăța numai la obiectele predate de Domnul
Prescure. La examenele de sfârșit de an, la aceste obiecte lua, cu chiu cu vai,
notă de trecere, iar la celelalte lua 7-8. De! Inspirația!
Domnul Profesor Prescure era zgârcit la
scris. Făcuse masteratul în Teologie, apoi, dezamăgit, întrerupsese studiile.
Spunea că nu găsea în acele forme de învățământ sâmburele Teologiei. Abia după
1989 și-a mai dat drumul în presă și a devenit unul dintre cei mai căutați
autori teologi. A avut peste o mie de elevi, care au devenit preoți. În 1978 a
fost hirotonit diacon la seminar, apoi în 1981 a fost tuns în monahism la
Mânăstirea Lainici, iar în 1984 devine arhimandrit. După pensionarea de la
seminar a devenit stareț la Mânăstirea Sadova, unde a rămas 17 ani, iar din
2010 s-a retras la Mânăstirea Prislop. Îl cunoscuse încă din copilărie pe
Părintele Arsenie Boca, se spovedise adesea la dânsul și acum voia să fie cât
mai aproape de el. A scris și o carte despre viața și opera Sfântului Ardealului.
S-a stins în toamna târzie al lui 2015 și
a fost înmormântat lângă Părintele Arsenie, așa cum își dorise toată viața ca
să-i fie cât mai aproape.
Dumnezeu să te ierte, Părinte Vasile![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Prof. Vasile Prescure, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XV(2016), nr. 320, pp.
4-5; în ,,Armonii culturale”, Adjud, 2016, 13 mart., ediție on-line
(http:// armoniiculturale. ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare,
2016, 17 mart., ediție și on-line (https:// ebibliothecaseptentrionalis.
wordpress. com);în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. VIII, 2016, 592-595; în ,,Națiunea”,
București, 12 iun. 2022, ediție on-line(https:// ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor.
VREMEA
POTRIVITA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca pentru toate este rânduita o
vreme, dupa cum spune Ecclesiastul: „Pentru orice lucru este o clipa prielnica
si vreme pentru orice miscare de sub cer” (Ecclesiastul 3, 1). Pasarile îsi fac
cuiburi si îsi scot puii la vremea potrivita; animalele se împerecheaza si îsi
nasc odraslele la vremea cuvenita; întocmai fac si pestii la vremea rânduita;
copacii si ierburile înverzesc, înfloresc si dau roade la vremea lor; cei ce
lucreaza pamântul ara, seamana si aduna roadele la vremea cuvenita; într-un
cuvânt, Domnul si Ziditorul nostru a rânduit o vreme pentru orice lucru. Din
acestea învatam ca si noua ne-a lasat Dumnezeu un timp anume pentru cautarea
izbavirii celei vesnice. Acel timp este vremea de acum, „pâna ce putem sa
zicem: Astazi!” (Evrei 3, 13), pâna ce ne gasim în aceasta lume, pâna ce mai
traim si suntem calatori. Aceasta este vremea ce ne-a fost orânduita pentru
cautarea mântuirii, pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a câstigat-o cu Sângele
Sau. Iata de ce în Scriptura vremea aceasta este asemuita cu rastimpul
semanatului: „Ce va semana omul, aceea va si secera. Cel ce seamana în trupul
sau însusi, din trup va secera stricaciune; iar cel ce seamana întru Duhul, din
Duhul va secera viata vesnica” (Galateni 6, 7-8).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 87
DANGATUL
CLOPOTULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Dangatul clopotului este chemare la
vorbirea cu Dumnezeu, venirea copiilor la Tatal, semnalul de înfatisare
înaintea Lui.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 456
In
memoriam: Părintele Vichentie
De
când mă ridicasem printre copiii satului
şi Părintele Ionică Sfetcu se convinsese că am ,,călcătură de preot",
părinţii m-au dus aproape în fiecare an, de hramul de la 29 August, la
Mânăstirea Schitul Topolniţa. Era cea mai apropiată mânăstire de satul meu. La
Tăierea Capului plecau de la Bârda zeci de consăteni spre mânăstire. Unii
mergeau pe jos, alţii în căruţe sau care, alţii călări pe cai. Străbăteam
Bremăna cu nisipul ei fierbinte, treceam apoi prin satul Baloteşti şi ajungeam
la umbra codrilor şi la răcoarea Topolniţei. Ne spălam în undele pârâului şi
stingeam arşiţa, care ne pătrunsese în mădulare, apoi plecam veseli spre locul
de destinaţie.
La mânăstire era întotdeauna lume multă. Noi ne duceam din ajun, de pe 28
august. Şedeam noaptea la slujba de priveghere până târziu şi în lumina slabă a
lumânărilor vechiul locaş avea ceva de taină, care te pătrundea şi te înălţa.
La strană se înghesuiau mulţi şi cântau alături de cântăreţi. Unii ştiau ,
într-adevăr, să cânte, alţii se ţineau
cum puteau după cei experimentaţi. În sufletul tuturor, însă, se simţea acel
fior de sfinţenie. Simţeam că e un loc aparte, că e un loc sfânt şi socoteam că
doar prin rugăciune şi cântare ne descălţăm sufletul de balastul grijilor şi întinăciunilor
lumeşti şi-l puteam lăsa să se înalţe sprinten pe scara ce ne ducea către cer. Eram copil, dar
simţeam răcoarea duhului cum ne umbreşte sufletul ca o mângâiere şi asta mă
făcea să stau cu stoicism ore în şir în picioare, ca să ascult slujba.
Când era cald afară, după ce se termina
slujba de priveghere, întindea fiecare pătura sau hainele pe lângă biserică sau
prin curtea mânăstirii şi se odihnea până dimineaţa. Când se aşternea liniştea
peste tot şi peste toate, rămânea doar
Topolniţa să-şi spună poveştile în noapte cu clipocitul ei molcom. Aerul
tare al munţilor ne pătrundea fiinţa şi ne dădea puteri nebănuite până atunci.
Când era ploaie sau frig, părintele Graţian, egumenul mânăstirii, ne dădea
voie, nouă, pelerinilor, să rămânem în biserică. Aşteptam tăcuţi , moţăind pe
scaune, iar alţii întindeau câte ceva pe lespezile bisericii şi-şi căutau
odihna. A doua zi începeau din zori slujbele de dimineaţa şi până către amiază
rugăciunea cântată, rostită, şoptită sau gândită susura neîntrerupt spre
ceruri.
Omul
care-şi făcea simţită prezenţa peste tot era egumenul mânăstirii,
Părintele Graţian. Era voinic, puternic, plin de viaţă, autoritar, mereu cu
griji şi cu probleme. Umbla de colo până colo dând dispoziţii scurte, asemenea unui comandant pe câmpul de luptă. Nu - şi găsea
liniştea până nu se convingea că toate sunt împlinite până în cele mai mici
amănunte. Îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre cei prezenţi, le zicea pe nume şi
lumea îl asculta supusă, respectuoasă. În zilele acelea de hram, părintele
Graţian era un adevărat prinţ al
locurilor şi al oamenilor de la Schitul Topolniţa.
În umbra părintelui Graţian şedea
părintele Vichentie. Nu-mi vine să cred că fusese cândva şi tânăr. Zeci de ani,
cât m-am dus din vreme în vreme la mânăstire, părintele Vichentie era tot acolo
şi vârsta lui parcă se oprise pe undeva pe la 70-80 de ani. Era întotdeauna,
cât l-am cunoscut, tot înalt şi uscăţiv, tot sfios şi cu multă bună-cuviinţă,
tot cu barba lungă, albă, tot cu pletele argintii bătute de vânt. Se deosebea
complet de părintele Graţian. Dacă cel dintâi
inspira forţă şi autoritate, cel de-al doilea era chipul smereniei şi al
supunerii. Părintele Vichentie nu poruncea nimănui. Îl privea pe fiecare ca
pe-un superior al său şi-i vorbea ca atare. De fapt, vorbea dacă era întrebat,
altfel îşi vedea de ale lui, tăcut, vorbind doar cu sine însuşi, ori cu
Dumnezeu. Odată l-am auzit spunând ceva din trecutul său, o amintire fugară din
anii tinereţii. Parcă-l văd şi parcă-l aud, deşi au trecut mai bine de patru
decenii de atunci:
,,- Eram fecior pe-atunci şi trăiam în
satul meu, undeva, la poalele munţilor. A venit într-o zi părintele Graţian să
strângă ajutoare pentru schit. Se construia ceva aici şi avea nevoie de multe.
Îi dădea lumea, fiecare ce avea şi ce putea. Părintele a întrebat dacă vrea cineva de prin partea
locului să se ducă cu el la mânăstire. Venise din Ardeal şi încerca să readucă
la viaţă mânăstirea. Mai înainte de părintele Graţian, mânăstirea fusese o vreme pustie. Nu s-a dus nimeni cu
părintele stareţ. După ce - a plecat, m-a cuprins aşa o înduioşare, până la
lacrimi. Cum să stea singur acolo la mânăstire, mi-am zi eu atunci. Să n-aibă
cu cine schimba o vorbă! M-am hotărât şi am venit încoace şi aşa am rămas până astăzi!"
Aceasta era povestea părintelui Vichentie,
biografia lui. Cred că foarte puţin ar mai fi avut de spus. Nu ştiu dacă făcuse
vreo şcoală. Oricum, şcoală teologică nici vorbă. El vorbea credincioşilor,
când aceştia îl întrebau ceva, din cele ce auzise, ori din cele ce gândea el
singur, pe baza unui sănătos
fond teologic, moştenit din familie, ori căpătat de-a lungul anilor,
prin participarea la slujbele zilnice. Părintele Vichentie învăţa teologie pe
cei din jur mai mult cu fapta decât cu vorba. El era un trăitor al
învăţăturii creştine. Faţa lui iradia
pace, bunătate, iertare. Răspândea tuturor o rază de bucurie din bucuria lui,
pe care o purta în suflet. Nu cred că se certase vreodată cu cineva. Sunt sigur, însă,
că nu duşmănise şi nu invidiase
pe nimeni. Parcă se coborâse din altă lume şi din alte vremi. Într-o lume în
care era atâta ură şi atâta încleştare, într-o lume în care atâţia se ridicau
pe mormintele altora, Părintele Vichentie era mulţumit de tot şi de toate.
Mulţumea lui Dumnezeu că există, pentru fiecare zi şi pentru fiecare clipă trăită,
mulţumea cu vorba ori cu privirea fiecărui semen că-l rabdă. Era în stare să plângă pentru
durerea fiecăruia, să se bucure de
bucuria tuturora. Se ruga pentru el şi pentru ceilalţi şi, dacă ar fi putut, cu siguranţă că ar fi
luat asupră - şi durerile şi necazurile tuturora.
Când îl vedeai, ori când îl auzeai,
simţeai că te cuprinde o linişte şi o pace interioară, o încredere că Dumnezeu
îţi va auzi şi ţie rugăciunea şi-ţi va întinde mână de ajutor. Părintele îţi
dădea curaj să te întorci în lume, să lupţi şi să învingi. Simpla lui prezenţă
era vindecătoare de suflet.
Cu oarecare timp înainte de a pleca pe tărâmul celălalt, părintele Vichentie a
fost hirotonit preot. Atunci şi-a împlinit mai bine menirea. Slujea frumos la
slujbe, cu smerenie şi cu răbdare, cu bucurie interioară, ce i se citea pe chip
de departe. Ca duhovnic, era în stare să asculte ore în şir, de dimineaţă până
seara, pe fiecare în parte, cu toate păcatele şi cu toate necazurile lui. Îl
înţelegea pe fiecare, ca unul care se luptase el însuşi
cu greutăţile vieţii, iar epitimiile lui erau ca o consolare, ca o
mângâiere chiar.
Când Dumnezeu a socotit potrivit, l-a
chemat la Sine, să-i bucure sufletul de lumina cea neapropiată. Au trecut anii,
dar părintele Vichentie trăieşte parcă şi azi la Schitul Topolniţa. Îl văd în
gând cei ce trec pragul mânăstirii, îi simt mângâierea şi-i sărută amintirea.
El face parte din acei oameni duhovniceşti puţini, pe care i-au avut părţile
noastre, dintre acei oameni care te pot convinge că cerul nu este aşa de
departe, iar urcuşul scării dintre pământ şi cer e posibil.
Dumnezeu să te răsplătească, Părinte
Vichentie, şi neştearsă să-ţi fie amintirea, iar exemplul vieţii tale să fie
sămânţă cu rod înmiit în sufletele noastre![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Părintele Vichentie, ÎN
,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 176, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. V, 2012, pp. 277 – 280.
HARTA
CALAUZITOARE
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Închipuie-ti ca pe o harta este înfatisata
întinderea cea mare a pamântului, si cerceteaza fara împatimire lucrurile care
îl umplu: cât de nimicnice ti se vor parea fata de vrednicia sufletului
omenesc, înaltat prin iubirea de oameni dumnezeiasca pâna la treapta
desavârsirii celei întocmai cu Îngerii. Din aceasta vei vedea ca orice lucru
este nespus de ieftin fata de înalta noblete a sufletului crestinesc.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 60
RASCRUCE
-
Parintele Paisie Olaru -
Când suntem la o rascruce în viata, sa
facem doua lucruri: sa ne rugam si sa întrebam. Eu mai degraba ma ratacesc în
orase decât în padure!
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 72.
In
memoriam: Prof. Dr. Ing. Ion Popescu
În ultima zi a lunii decembrie 2014,
pământul Malovățului a învelit ca o mamă
trupul neînsuflețit al celui ce a fost Prof. Univ. Dr. Ing. Ion Popescu.
S-a născut în familia numeroasă a lui
Alexandru și a Verginei Popescu din Malovăț, la 24 aprilie 1936. Și-a început
lungul drum al învățăturii la Școala din Malovăț(1940-1947), a continuat la
Liceul ,,Traian” din Tr. Severin(1947-1954), apoi la Facultatea
Tehnico-economică, Secţia Industria Construcţiilor de Maşini(1954-1959) din
București, obținând statutul de inginer; Facultatea de Economie (1964-1967),
obținând statutul de economist. Au urmat imediat studii post-universitare
printr-un master în ştiinţe economice (1967-1969) și un altul în ştiinţe
politice(1975). Toate aceste strădanii au fost încununate de un doctorat în
economie(1968-1970). Nu au întârziat recunoașterile academice interne: Profesor titular şi Prorector Universitatea
„Spiru Haret”; profesor asociat Universitatea „Politehnica” Bucureşti,
Cercetător ştiinţific principal la Institutul Român pentru Studii
Internaţionale; Membru al Fundaţiei
„România de Mâine”; Membru al Societăţii Române pentru Inginerie şi Management
Industrial; Membru al Asociaţiei
Generale a Economiştilor din România; Membru al Asociaţiei Generale a
Inginerilor din România; Membru al Uniunii Ziariştilor din România; Nominalizat
în „Dicţionarul specialiştilor” în ştiinţă şi tehnologie, Editura Tehnică –
Bucureşti, ediţia I, vol. II. Nici recunoașterile internaționale nu s-au lăsat
așteptate: Director general adjunct al
„International Biographical Centre” of Cambridge-England; Membru al Academiei
Mondiale de Cibernetică de la Lugano, Elveţia; „Diplomă de merit” pentru
contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului, a colaborării
universitare internaţionale, acordată de I. B. C. Cambridge – England;
Nominalizat în ediţia a 26-a a „Dicţionarului Biografic Internaţional” de la
Cambridge – Marea Britanie; „Om internaţional al anului” universitar 1997-1998,
titlu conferit de Institutul Biografic Cambridge I. B. C. – Marea Britanie şi
de Institutul Biografic American (A. B. I., S. U. A.); Membru al Comitetului de
Avizare a Cercetării din I. B. C. – Cambridge, Marea Britanie, şi A. B. I. –
S.U.A. A ocupat funcții dintre cele mai înalte în viața științifică, politică
și socială: inginer-cercetător, şef secţie la
Institutul de Cercetări şi Studii Energetice, Bucureşti
(1959-1962): publicist şi lider al
tineretului din România(1962-1971); consilier, director adjunct, director,
ministru consilier la Ministerul Afacerilor Externe (1971-2000); asistent,
lector, conferenţiar, profesor universitar asociat la Universitatea „Politehnica” Bucureşti;
profesor titular, şef de catedră, decan, prorector la Universitatea „Spiru Haret” din București.
Roadele studiilor și experienței sale științifice
și didactice au fost fixate în peste 100
comunicări ştiinţifice la sesiuni şi simpozioane interne şi
internaţionale, în peste 30 studii şi
analize, note de curs pentru pregătirea universitară şi post-universitară;
peste 30 de volume apărute în edituri româneşti de prestigiu, peste 200 articole şi reportaje publicate în
mass-media, cât și în 6 invenții brevetate de OSIM.
Spațiul nu ne permite să menționăm aici
toate titlurile acestor lucrări, ci doar titlurile cărților: Popescu Ion ş.a.,
Educaţia adulţilor, Editura Politică, Bucureşti, 1968, pag. 386; Popescu Ion
ş.a., Tânăra generaţie a României, Editura Politică, Bucureşti, 1969, pag. 328;
Popescu Ion, Dialogul ştiinţă-producţie, Editura IDT, Bucureşti, 1970, pag.
213; Popescu Ion, Tineretul şi revoluţia ştiinţifică-tehnică, Editura Politică,
Bucureşti, 1971, pag. 218; Popescu Ion, Sistemul ştiinţă-tehnologie, Academia
de Ştiinţe Social-politice, Bucureşti, 1972, pag. 276; Popescu Ion, Turcu
Edmond, Energia, încotro?, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, pag. 312;
Popescu Ion ş.a., Sisteme informatice pentru conducere, Institutul Politehnic,
Bucureşti, 1974, pag. 326; Popescu Ion, Teorie şi practică în
analiza sistemelor de conducere, vol. I: Evaluarea sistemelor, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1976, pag. 354; Popescu Ion, Organizarea sistemelor
de producţie, Institutul Politehnic, Bucureşti, 1976, pag. 421; Popescu Ion
ş.a., Sisteme informatice şi analiza activităţii întreprinderilor, Editura
INID, Bucureşti, 1977, pag. 314; Popescu Ion, Moţoc Ion, Autobuze cu motoare
diesel-orizontale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, pag. 397; Popescu Ion,
Eficienta sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979, pag. 317; Popescu Ion,
Optimizarea sistemelor de conducere, Academia de Ştiinţe Social-politice,
Bucureşti, 1980, pag. 419; Popescu Ion, Teorie şi practică în
analiza sistemelor de conducere, vol. II: Proiectarea sistemelor,
Editura Scrisul Românesc, Craiova 1981, pag. 367; Popescu Ion ş.a., Tehnologii
neconvenţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982, pag. 336; Popescu Ion
ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 318; Popescu Ion, Rădulescu Dorin,
Modelarea sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986, pag. 308;
Popescu Ion, Teorie şi practică în analiza sistemelor de conducere, vol. III:
Optimizarea sistemelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987, pag. 468; Popescu
Ion, Hoinar prin Europa – note de călătorie, Editura Topaz, Bucureşti, 1995,
pag. 296; Popescu Ion ş.a., Optimizarea consumului de combustibil, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1996; Popescu Ion, Paradigme ale progresului
social-economic, vol. I: Cercetări de econometrie, Editura Fundaţiei „România
de Mâine”, Bucureşti, 1998, pag. 315; Popescu Ion, Paradigme ale progresului
social-economic, vol. II: Studii despre tendinţele globale, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1999, pag. 298; Popescu Ion, Paradigme ale
progresului social-economic, vol. III: Studii despre problemele specifice
tineretului, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pag. 342;
Popescu Ion, Certitudine şi risc în tranziţia economică, Editura Eficient,
Bucureşti, 2000, pag. 298.; Popescu Ion ş.a., Noua economie şi societatea
informațională, Editura Mondo Ec, Craiova, 2001, pag. 325; Popescu Ion ş.a.,
Previziunea – premisa dezvoltării durabile, vol. I: Baze teoretice şi
metodologice, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2001, pag. 418;
Popescu Ion ş.a., Previziunea – premisa dezvoltării durabile, vol. II:
Aplicaţii – studii de caz, exemple numerice, Editura Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 2002, pag. 307; Popescu Ion ş.a., Gândirea prospectivă în
Administraţia Publică, Editura Eficient, Bucureşti, pag. 347; Popescu Ion, Legendă
şi adevăr, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2002, pag. 234; Popescu Ion,
Tendinţe şi valori în cunoaşterea şi orientarea viitorului, Ed. Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 2002, pag. 186.
Invențiile sale se pot înscrie la loc de
cinste în rândul cuceririlor tehnicii moderne: Freză cu vidia încastrată
radial, brevet nr. 1037 din iulie 1961; Matriţă
pentru garnituri la pompele de noroi, brevet nr. 8043 din iunie 1962;
Sondă pentru stabilirea direcţiei de permeabilitate a lichidelor, brevet nr.
9012 din octombrie 1962; Macara radială pentru greutăţi mici şi mijlocii,
certificat nr. 9621 din februarie 1963; Dispozitiv pentru extragerea plăcutelor
vidia , certificat nr. 10012 din mai 1963; Braţ telescopic pentru determinarea
adâncimilor de forare în rocă dură, certificat nr. 10621 din octombrie
1963.
Era prezent în presa științifică, dar și
în mass-media și cuvântul său era căutat și ascultat. Muncea mult. Era în stare
să stea la masa de lucru de dimineața până seara și de seara până dimineața. Chiar
și când venea la tratament, la Băile Herculane, se ,,blinda” cu cărți, cu fișe,
cu caiete, fiindcă avea mult, foarte mult de făcut. Când avea posibilitatea,
venea cu plăcere în satul natal. Era o bucurie să stai de vorbă cu dânsul.
Parcă te citea și înțelegea ce te interesează și despre aceea vorbea. Era în
stare să alcătuiască discursuri de ore întregi în mod spontan, pe baza
imensului bagaj de cunoștințe adunate de-a lungul vieții. Te cucerea cu vorba
caldă, blândă, cu modestia care-l caracteriza, cu cunoștințele sale vaste.
Povestea frumos și avea ce să povestească despre cele petrecute în țară și
străinătate. Cunoscuse multă-multă lume. Își dorea să scrie într-un viitor
oarecare o carte autobiografică, intitulată Prinț și cerșetor sub trei dictaturi.
Ar fi fost un adevărat document de epocă! În fiecare an trimitea câte un ajutor
pentru biserica satului Malovăț.
Ion Popescu a fost fiul satului Malovăț,
care s-a ridicat cel mai sus dintre toți consătenii săi pe scara socială,
profesională, politică și intelectuală. Peste tot și-a reprezentat originile cu
cinste, demnitate și competență.
Planuri avea pentru șapte vieții, dar la
un moment dat inima n-a mai putut să țină pasul unui asemenea ritm de viață și
de muncă. După câteva săptămâni de luptă cu viața, cu moartea, ochii lui Ion
Popescu s-au închis pentru totdeauna, cu părerea de rău că mai avea multe de
făcut, multe de scris.
A ales încă din timpul vieții un locșor în
cimitirul satului natal, alături de părinți, de frați, de rude și a lăsat cu
limbă de moarte că atunci, când va fi să fie, să-l aducă în Malovăț și să-l
așeze alături de cei pe care i-a iubit, dar nu a avut niciodată timp suficient
ca să stea cu ei de vorbă, așa cum ar fi dorit. Nu și-a construit cavou, ci a
vrut să fie învelit doar în pământul de acasă.
Pe ultimul drum l-au însoțit un mare număr de consăteni.
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească,
vrednic fiu al neamului românesc![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Prof. Dr.
Ing. Ion Popescu, în,,Scrisoare
pastorală”, an. XIV(2014), nr. 293, pp.
3-5; în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 2015, 23 febr., ediție și
on-line(http://www. observatorul. com);
în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
vol. VIII, 2016, pp. 192-208.
ZIARE
SI REVISTE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Daca citesti ziarele si revistele lumesti
si dobândesti un oarecare câstig pentru viata ta de cetatean, de crestin, de
membru al unei familii, cu cât mai mult trebuie sa citesti Evanghelia sau
scrierile Sfintilor Parinti; caci ar fi un pacat pentru un crestin care citeste
scrierile lumesti sa nu citeasca scrierile divin inspirate. Daca te interesezi
de evenimentele din lumea exterioara, nu trebuie sa pierzi din vedere lumea
interioara: ea îti este mai apropiata si mai pretioasa. A nu citi decât
revistele, înseamna sa traiesti numai cu o parte a sufletului, si nu cu tot
sufletul tau; sau a trai dupa trup si nu dupa duh. Orice lucru din aceasta lume
va ajunge la capatul sau împreuna cu lumea însasi. „Caci lumea trece si pofta
ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramâne în veac” (1 Ioan 2, 17).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 176-177
RESPIRATIA
LAUNTRICA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Sufletul respira prin adevar, adica prin
gânduri si idei pline de adevar. Gândurile adevarate, drepte sunt o respiratie
a Duhului Sfânt. Adevarul este pentru om tot atât de simplu, de usor, de
subtil, de vital, ca si gândul si respiratia.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos,
traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 280
In
memoriam: Mitropolitul Antonie Plămădeală(II)
Mitropolitul
Antonie Plămădeală citea mult şi din prisosul inimii şi minţii sale scotea
cărţile acelea de referinţă în cultura românească. Bibliografiile folosite la
alcătuirea fiecărei lucrări erau impresionante. Scotocea totul, până la cele
mai neînsemnate ştiri, pentru a face lucrul său deplin. Făcea lucrare de
apostolat în Biserică, în afara Bisericii şi în cultura românească, atâta cât
îi permitea contextul politic şi cultural al vremii. Biblioteca sa era imensă
şi cuprindea nenumărate cărţi, cu care s-ar
fi mândrit marile biblioteci publice ale ţării şi ale lumii. Cel ce va avea
privilegiul să studieze în biblioteca
ierarhului aflată azi la ,,Academia” de la Sâmbăta, va descoperi comori
nebănuite de spiritul unui muritor de rând.
Am îndrăznit şi i-am scris, eu, un amărât
de popă dintr-un cătun mehedinţean. Nu mică mi-a fost surpriza şi bucuria, când am primit după câteva zile răspuns de la Vlădica
Antonie. Mă trata ca pe un om matur, ca pe un om demn de atenţie, ca pe un
interlocutor aproape egal. Lucrul acesta îmi dădea aripi. S-a însăilat între mine şi Vlădica Antonie o
corespondenţă, care avea să dureze câteva decenii şi să însumeze nenumărate scrisori, pe care le
păstrez şi astăzi cu sfinţenie şi, dacă va vrea Dumnezeu, într-o bună zi vor
vedea lumina tiparului. În scrisorile lui nu era nimic din morga specifică unei
corespondenţe oficiale. Ierarhul mi se descoperea ca om, cu intimităţile lui
intelectuale, cu gândurile, speranţele şi proiectele sale. Ar fi interesant
dacă aş contabiliza proiectele mari de care vorbea în acele scrisori privind
viitoarele sale cărţi şi câte din ele s-au materializat în lucrări
propriu-zise. Oricum, planurile de viitor pe care le nutrea depăşeau cu mult
puterea şi viaţa unui om obişnuit. Erau proiecte pentru uriaşi, care s-ar fi
putut întinde de-a lungul a mai multor vieţi.
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit din lectura ,,Telegrafului
român” din perioada cât Vlădica Antonie conducea eparhia Transilvaniei era
faptul că se anunţau acolo concursuri pentru ocuparea posturilor de preot, de
protopop, profesor etc. Era extraordinar pentru mine, cel de dincoace de munţi,
care acum aflam pentru prima dată cum se propaga spiritul şagunian peste veacuri. Transparenţa, competenţa şi
competiţia erau câteva trăsături care slujeau intereselor majore ale Bisericii.
Am discutat adesea cu preoţi din Transilvania şi niciodată nu am auzit de la
vreunul că acolo s-ar fi scos parohiile
la mezat, că cineva ar fi dat ceva mitropolitului pentru a obţine un post mai
căldicel, pentru a fi numit la o parohie mai bună. Spiritul de dreptate
pătrunsese în conştiinţele din mediul bisericesc şi nimeni nu îndrăznea măcar
să se joace cu astfel de lucruri. Se ştia că Vlădica Antonie nu glumeşte, ci
este omul legalităţii şi al dreptăţii.
Nu pot să precizez exact anul când l-am
întâlnit ,,faţă către faţă” pe Vlădica Antonie. Cred că eram undeva la Casa
Studenţilor ,,Grigore Preoteasa” din Bucureşti. Ţinea dânsul o conferinţă
studenţilor de la diferite facultăţi. Într-o pauză m-am dus la dânsul şi i-am
spus cine sunt. A tresărit, s-a uitat lung la mine şi mi-a spus zâmbind cu
confidenţialitate: ,,- Să-ţi spun drept, te credeam mult mai în vârstă, undeva
în pragul pensiei! Mă bucur însă că eşti aşa de tânăr şi că vei putea să faci
încă multe în viaţă!”
Corespondenţa dintre noi a mai continuat
puţin după Revoluţie, apoi s-a întrerupt brusc. Am aflat târziu de boala
ierarhului, care-l ţintuise la pat. Am crezut multă vreme, că, pur şi simplu, nu mai vrea să corespondeze
cu un popă atât de prăpădit dintr-un sat oarecare. Dumnezeu să mă ierte, că l-am judecat pe
nedrept! L-am văzut târziu la televizor în scaun cu rotile şi am plâns, ca
atunci când am pierdut pe unul dintre părinţii mei .
Detractorii şi oamenii fără conştiinţă
românească şi creştinească l-au
împroşcat cu noroi, aşa cum au ştiut ei mai bine, cu o inventivitate diabolică.
El nu s-a apărat. Prin ziare şi prin televiziune i-au dat palme, l-au scuipat
şi i-au pus cunună de spini şi el le-a primit. Din când în când a şoptit ca pentru sine şi pentru Dumnezeu: ,,Iartă-i ,
Doamne, că nu ştiu ce fac!”
Vlădica
Antonie Plămădeală s-a dus dintre noi, lăsând un gol uriaş în urmă.
Rămâne prezent prin spiritul lui, prin cărţile, articolele şi studiile
răspândite cu largheţe peste tot, prin nenumăratele sale ctitorii, prin tot
ceea ce a făcut sau doar a vrut să facă. El a reuşit să aducă cu sine
din Basarabia lui iubită duhul omului aflat sub vremi, care luptă din greu să supravieţuiască şi să lase ceva în urma sa. El a reuşit să
reînvie duhul lui Şaguna şi al marilor
ierarhi transilvăneni, care au făcut şi au scris istorie prin faptele şi prin
gândirea lor. Despre Vlădica Antonie Plămădeală e greu să vorbeşti la trecut
încă multă vreme de aici încolo. Despre el când vorbeşti, trebuie să vorbeşti
despre viaţă, despre fapte, despre realizări, fiindcă el este cu adevărat omul
faptei şi aşa va rămâne în Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a culturii
româneşti[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Antonie Plămădeală, în
,,Neamul Românesc”, 2008, nr. 43,
nov. 16, ediție on-line(www.
neamul-romanesc. com); Mitropolitul Antonie Plămădeală, în ,,Datina”, Tr. Severin, XVII(2008), nr. 4601(29 ian.), p. 9; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2006, vol. II, p. 274;In memoriam: Mitropolitul Antonie
Plămădeală, în vol. Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.
IV, 2011, pp. 74 – 76; 82 – 84;
în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXIV(2014), nr. 6190(8 iul.), p. 3; nr.
6191(10 iul.), p. 6; Scrisori
adresate Mitropolitului Antonie Plămădeală, în vol. Vremea seniorilor (ediție îngrijită de
Dr. Artur Silvestri), București, Editura
Carpathia Press, 2005.
FRUMUSETEA
SOARELUI
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Daca cele trecatoare sunt asa de minunate,
cum vor fi cele vesnice? Daca cele vazute sunt atât de frumoase, cât de
frumoase vor fi cele nevazute? Daca maretia cerului depaseste masura mintii
omenesti, ce minte omeneasca va putea descoperi natura celor vesnice? Daca
soarele, care este supus stricaciunii, este atât de frumos si atât de mare,
daca este iute în miscare si-si face cu atâta regularitate miscarile sale de
revolutie, daca are o marime cu dreapta masura în univers, încât nu depaseste
masura fata de întregul univers, iar prin frumusetea lui este ca un ochi
stralucitor asa cum se cuvine creatiei, daca nu te mai poti satura de a-l
privi, cât de stralucitor în frumusete trebuie sa fie Soarele Dreptatii? (Ioan
1, 9) Daca pentru un orb este o paguba sa nu vada soarele acesta, cât de mare
va fi paguba celui pacatos, lipsit de Lumina cea adevarata? (Ioan 1, 9)
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
132
TRUPUL
OMULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Aceste mâini carora le place sa ia tot ce
este în apropierea lor, vor fi încrucisate pe piept si nu vor mai lua nimic.
Aceste picioare care merg cu placere pe calea pacatului, dar care nu stau drept
pentru rugaciune, vor fi întinse pentru eternitate si nu vor mai merge
nicaieri. Acesti ochi care privesc cu pizma fericirea aproapelui, se vor închide,
focul lor se va stinge si nimic nu-i va mai încânta. Aceste urechi care se
pleaca atât de repede pentru a asculta cu placere minciunile si calomniile, nu
vor mai auzi nimic; tunetul însusi nu-l vor mai auzi. Ele nu vor mai auzi decât
trâmbita trezirii mortii când acest trup stricacios va învia, unul „pentru
învierea vietii, altul pentru învierea osândei” (Ioan 5, 29). Ceea ce ramâne în
noi viu dupa moarte, aceea trebuie sa fie obiectul tuturor preocuparilor
noastre. Curateste-ti inima pe tot parcursul vietii, ca ea sa fie împreuna cu
sufletul tau capabila sa-L vada pe Dumnezeu Dincolo; preocupa-te de trupul tau
si de trebuintele lui numai atât cât este necesar sa-ti întretii sanatatea,
puterea si decenta. Toate acestea vor muri, toate acestea vor merge în pamânt.
Straduieste-te deci sa desavârsesti în tine ceea ce iubeste si uraste, ceea ce
este pasnic sau învolburat, ceea ce se veseleste si se mâhneste, adica inima
ta, omul tau interior, care gândeste si judeca prin intermediul mintii tale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 97-98
In
memoriam:
Mitropolitul
Antonie Plămădeală(I)
Cu ani în urmă, la o şedinţă cu preoţii,
Vlădica Nestor Vornicescu ne-a spus: ,,-
Părinţilor, peste ani veţi fi mândri că aţi fost contemporani cu câţiva mari
ierarhi ai Bisericii noastre. Aş pune în capul listei pe Vlădica Antonie al
Ardealului. Mai departe completaţi Dumneavoastră lista!”
Cuvintele acestea le-am reţinut în
sufletul meu şi azi, de câte ori îmi amintesc cu durere că Părintele Nestor nu
mai este printre noi şi îi dau dreptate.
Au fost câţiva ierarhi ai Bisericii
noastre, cum nu se ştie când va mai avea această instituţie! Despre Înaltul Nestor am mai vorbit, dar
niciodată de ajuns, despre Vlădica
Antonie Plămădeală niciodată şi nu ştiu de ce!
Am avut o reţinere ca să scriu despre
marele ierarh transilvan. Era imensă
personalitatea lui şi am socotit întotdeauna că i-aş profana memoria, dacă aş
îndrăzni să-i creionez chipul în câteva cuvinte. Poate nu l-am cunoscut eu
suficient de bine sau poate am fost întotdeauna unul dintre cei mai mari
admiratori ai săi.
Eram în facultate şi Vlădica Antonie era
pe atunci fie episcop-vicar patriarhal, fie episcop de Buzău. Indiferent ce
funcţie administrativă avea, el se
impunea tuturor ca un mare cărturar. Una după alta, cărţile sale ieşeau de la
tipar, care mai de care mai atrăgătoare, mai incitantă, mai plină de învăţătură. Le căutam, le cumpăram
dacă le găseam şi le citeam cu nesaţ. Îmi reproşez şi azi că n-am apucat să-i
găsesc şi să-i citesc volumul Trei ceasuri în iad, despre care am auzit multe,
ceea ce mi-a mărit curiozitatea şi dorinţa de a-l avea cândva în mână.
Călătorea enorm de mult, poate mai mult
decât un ministru de externe. Vedeam revistele noastre teologice. Nu era număr
al lor, în care să nu fie relatată prezenţa ierarhului Antonie Plămădeală la
câte una sau mai multe reuniuni internaţionale de interes teologic, ecumenic,
social, interreligios şi interconfesional. Ca secretar al Consiliului Ecumenic
al Bisericilor de la Geneva, Vlădica
strecura în sufletele noastre, ale studenţilor, o rază de bucurie şi de mândrie
firească, de români şi de creştini ortodocşi. Un ierarh ortodox român ocupa
o funcţie atât de importantă într-un for
internaţional atât de înalt al lumii de
atunci, ceea ce nu era puţin lucru.
Vlădica Antonie venea adesea la Institutul
Teologic din Bucureşti cu prilejul vizitelor unor delegaţii sau personalităţi
străine şi întotdeauna se remarca prin vastele sale cunoştinţe teologice, prin
engleza ireproşabilă pe care o vorbea, prin robusteţea personalităţii sale.
Privindu-l şi ascultându-l, te simţeai mândru că eşti român şi că eşti creştin,
că faci parte dintr-o Biserică reprezentată de un asemenea ierarh.
Îmi amintesc că într-o zi a venit la noi
la facultate un episcop indian însoţit de vlădica Antonie. Ierarhul străin
trebuia să ne ţină nouă, studenţilor şi profesorilor de la facultate, un
discurs pe teme teologice. Translator era
cel mai bun interpret al patriarhiei, fost student la Oxford, cunoscător
aproape perfect al limbii engleze. Întotdeauna traducerile făcute de acel translator erau de o
cursivitate şi rapiditate impresionantă. Totuşi, de data aceea, translatorul se
poticnea una-două. Ceva nu era în regulă. Ori el nu se simţea bine, ori cele ce
debita ierarhul indian erau intraductibile. La un moment dat, Vlădica Antonie
şi-a pierdut răbdarea, a întrerupt oratorul şi translatorul şi ne-a spus: ,, Îmi pare rău că trebuie să
precizez, dar e vorba de o teologie de seminar şi o engleză de Ferentari. Vă
cer îngăduinţa să vă spun eu cam ce ar vrea să spună musafirul nostru!”
A început vlădica Antonie să ne vorbească
aşa cum numai el ştia, iar ierarhul indian se uita la el cu jind, neştiind de
unde o scoate atâtea şi atâtea cuvinte, ca să-i traducă amărâtele lui
cunoştinţe.
Am trimis ca preot mai multe articole la
,,Telegraful român” de la Sibiu şi mare mi-a fost bucuria când le-am văzut
publicate acolo. I-am trimis mitropolitului Antonie câte o carte a mea, care
îmi apărea din când în când la câte o editură de stat şi am rămas profund
impresionat, când am văzut că fiecare
era prezentată în ,,Telegraful român” la rubrica ,,Semnalăm… semnalăm”. Erau
cuvinte de apreciere şi încurajare, erau cuvinte care denotau însă că autorul
lor parcursese, chiar şi numai în mare grabă volumul respectiv.
El nu lăsa cuvântul să-i iese din gură,
ori să se aştearnă pe hârtie, până nu-l cântărea bine cu mintea sa uriaşă, până
nu citea apoi pe rânduri şi printre rânduri fiecare propoziţie, fiecare frază.
Avea un adevărat cult pentru carte şi pentru cuvântul scris şi tocmai de aceea
prezenta fiecare carte primită la reşedinţă de la autori sau editori ca pe un
dar pe care i-l trimiteau prietenii şi însăşi Veşnicia. Cuvintele rostite de
mitropolitul Antonie Plămădeală despre o carte erau ca o pecete pusă pe un
document şi puteau ţine loc de pisanie, dacă acea carte ar fi fost un templu al
gândirii şi culturii lumii. Aceasta, fiindcă în puţinele cuvinte pe care le
rostea despre lucrarea respectivă, ierarhul transilvan surprindea esenţialul,
aşa încât, dacă ai fi făcut ulterior recenzie la acea carte nu ai fi avut
altceva de scris decât să amplifici fiecare frază rostită de mitropolit, căci altceva nou nu-ţi
mai rămânea să scoţi în evidenţă[1](Va urma).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Mitropolitul Antonie
Plămădeală, în vol. Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.
IV, 2011, pp. 74 – 76; 82 – 84;
în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIV(2014), nr. 6190(8 iul.), p. 3; nr.
6191(10 iul.), p. 6; în ,,Neamul
Românesc”, 2008, nr. 43, nov. 16, ediție on-line(www. neamul-romanesc.
com); Mitropolitul Antonie Plămădeală, în ,,Datina”, Tr. Severin, XVII(2008), nr. 4601(29 ian.), p. 9; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2006, vol. II, p. 274; Scrisori adresate Mitropolitului Antonie
Plămădeală, în vol. Vremea seniorilor
(ediție îngrijită de Dr. Artur
Silvestri), București, Editura Carpathia Press, 2005.
FRUMUSETEA
OMENEASCA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un om frumos întocmai ca un înger. De
la acesta ridica-ti mintea la omul cel launtric, adica la suflet, si cugeta cu
cât este mai mare frumusetea sufletului facut dupa chipul si asemanarea lui
Dumnezeu, pe care Domnul l-a salasluit într-un lacas atât de minunat. De aici
învata sa cunosti si sa cinstesti nobletea, frumusetea si maretia sufletului si
pe acesta, care e nemuritor, sa-l împodobesti cu fapte bune, cu credinta, cu
dragoste, cu rabdare si cu înfrânare, mai mult decât trupul, care este praf si pulbere.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 77
MIREASMA
CEA BUNA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Buna mireasma care vine din caditul
tamâierii ne aduce aminte mereu ca sufletele si trupurile noastre – temple
nezidite de mâna omeneasca – trebuie sa reverse necontenit buna mireasma a
harului Duhului Sfânt si a virtutilor: curatia, sfintenia, blândetea, smerenia,
nerautatea, simplitatea, sinceritatea, buna- vointa, compasiunea, îngaduinta,
rabdarea, nefatar- nicia, iubirea de dreptate, ascultarea, milostivirea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 124
STRALUCIREA
SOARELUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi soarele care straluceste placut si
lumineaza întreaga lume si ne veseleste. De la soarele acesta simtit ridica-ti
mintea catre cel gândit, catre vesnicul Soare al Dreptatii, Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Care îi lumineaza în chip minunat pe cei drepti si în veci îi va
lumina si-i va veseli, astfel încât ei însisi „vor straluci ca soarele în
Împaratia Tatalui lor”, dupa fagaduinta Sa cea neamagitoare (Matei 13, 43). Si
de la aceasta lume vazuta, care e luminata de stralucirea razelor soarelui,
stramuta-ti mintea la Cetatea înfatisata în Apocalipsa, la Ierusalimul cel de
Sus, care „nu are trebuinta de soare si nici de luna ca s-o lumineze, caci
slava lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21, 23),
unde „noapte nu va mai fi; si ei nu au trebuinta de lumina lampii sau de lumina
soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu va lumina peste ei si vor împarati în vecii
vecilor” (Apocalipsa 22, 5).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 63
N
E G U R A
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Grija fata de cele ale vietii materiale
acopera asemenea unei neguri orizontul sufletului, întuneca ochii inimii, leaga
sufletul. Tu nu te îngriji de nimic, lasa toata grija si toata preocuparea pe
seama Domnului, asa cum ne învata Apostolul purtator de duh. Sa nu-ti para rau
de ceea ce dai altuia. Acestea sunt o arvuna ale noilor si marilor îndurari ale
Domnului fata de tine.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 233
In
memoriam: Pr. Prof. Nicolae Petrescu
Am scris despre mulți profesori pe care
i-am avut la școlile pe care le-am frecventat de-a lungul vremii. Au fost însă
unii de care mi-a fost greu să mă apropii și să scriu câteva cuvinte despre
dumnealor. Printre aceștia a fost și regretatul meu diriginte din seminar,
Părintele Prof. Nicolae Petrescu.
Era vâlcean, născut în localitatea Laloșu,
la 2 aprilie 1908. Absolvise în 1927 liceul din Rm. Vâlcea, apoi frecventase
cursurile Seminarului Teologic din Craiova (1927-1930) și Rm. Vâlcea
(1930-1931). A urmat apoi Facultatea de Teologie din București (1931-1935) și
Seminarul Pedagogic Universitar din București (1936). A funcționat ca preot la Băile Olănești
(1933-1938), profesor de Religie la Liceul din Gheorgheni (1938-1940), profesor
la Liceul ,,Elena Cuza” (1940-1948) și ,,Nicolae Bălcescu” (1940-1948) din
Craiova. În perioada 1949-1956 predă Istoria la aceleași licee craiovene.
Din 1955 începe lungul drum al carierei
didactice la Seminarul Teologic din Craiova, drum care se termină cu
pensionarea din 1977. Aici a predat obiectele care i-au fost cele mai dragi
inimii sale: limbile clasice greaca și latina. În permanență a fost preocupat
de cuvântul scris, de publicații. În acest sens am putea enumera câteva reușite
ale sale: trei manuale pentru seminariile teologice, traduceri numeroase din
limbile clasice, articole, studii, contribuții substanțiale la traducerea
Noului Testament.
A plecat dintre noi în 2001, la vârsta de
93 de ani.
Era un om mic de statură, bine împlinit,
chiar greoi. Mergea încet, cu grijă. Cred că deviza vieții sale a fost
,,Festina lente!” (Grăbește-te încet!), pe care-i plăcea să ne-o amintească
destul de des. Pășea cu grijă, parcă ar fi vrut să înfigă în pământ piciorul,
să fie sigur că nu alunecă. Era un munte de cultură, de știință, ceva
asemănător cu Profesorul Alexandru Elian de la Facultatea de Teologie din
București. A scris puțin, prea puțin pentru volumul de cunoștințe pe care-l
avea, pentru capacitatea sa de sinteză, dar fiecare cuvânt, fiecare propoziție,
fiecare frază erau îndelung gândite, atent
măsurate, cu grijă croite. Textele lui erau asemenea sculpturilor în
piatră, de neclintit.
Ca profesor n-a prea avut ucenici. Ți se
părea atât de înalt într-ale culturii, încât ți-era teamă să te apropii de el.
Preda materii grele, limbile clasice. ,,Greaca și Latina sunt matematicile
voastre!” obișnuia să ne spună. Fiecare oră a dumnealui era o adevărată
Liturghie. Capta atenția tuturor, fie că le plăceau limbile respective, fie nu.
Mai de voie, mai de nevoie, la orele Părintelui Petrescu erai atent. Știa să
facă obiectele respective interesante. Se oprea aproape la fiecare cuvânt și
făcea legătura cu limba română. Nu cred că era cuvânt căruia să nu-i cunoască
etimologia (originea), nu cred că era formă gramaticală în greacă sau latină,
pe care dânsul să nu poată s-o analizeze până în cele mai profunde detalii.
Deși greaca veche și latina erau niște
limbi moarte, Părintele Petrescu știa să le facă vii, chiar frumoase, aș putea
spune plăcute.
Era foarte exigent. Principiul lui de notare
era acesta:
,,- Nota zece este a profesorului meu;
nota nouă este a mea, iar nota opt este a celui mai bun elev al meu!” În
,,folclorul” școlii se zvonea că dăduse o singură dată zece unui elev și se
duseseră toți, - cei din clasa respectivă și cei de la celelalte clase -, ca să
vadă cum arată nota zece pusă de ,,Nea Nicu”, cum îi spuneam noi, elevii, când
vorbeam între noi.
Era un legist desăvârșit. Legea era
înainte de toate. Îi erai prieten, vorbea cu tine, glumea, atâta vreme cât erai
corect și nu încălcai regulamentul. Cum alunecai de pe linie, cât de puțin,
,,nea Nicu” nu te mai cunoștea, ci ,,tăia în carne vie”. Un singur exemplu ar
fi de ajuns în acest sens. Era în dimineața zilei de 8 ianuarie. Prima zi de
școală după vacanța de Crăciun. Veneam unii foarte de departe. Eram din
județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Vâlcea și Olt. Drumurile erau înzăpezite, gerul
pătrundea la oase, bagajele erau multe, mijloacele de transport făceau probleme
ca de obicei. La o clasă prima oră din ziua de 8 ianuarie era Limba Greacă. La
ora opt, Părintele Petrescu a intrat în clasă. După ce a făcut rugăciunea cu
cei câțiva elevi prezenți, a strigat catalogul. A pus absențele, în ciuda
încercărilor unora de a motiva întârzierea sau lipsa unor colegi. A chemat apoi
la lecție patru sau cinci. Aceștia, luați ,,ca din oală”, au început să se
scuze: ba că e prima oră, ba că sunt degerați de pe drum, ba că sunt obosiți și
n-au putut să învețe etc. Le-a dat la toți nota doi. A motivat: ,,- Eu sunt
plătit și pentru ziua de astăzi ca să-mi fac datoria, nu să tai frunză la
câini!” Peste ani, o directoare de liceu mă atenționa: ,,- Părinte, vedeți că
în săptămâna premergătoare vacanței și cea de după vacanță, la noi nu se face
carte! Vă duceți la clase, nu puneți absențele, stați de vorbă cu copiii și
atât!” Ehe! Ce vremuri, domʼle, ce vremuri! Și ce oameni!
Dintre toți profesorii pe care i-am avut,
Părintele Nicolae Petrescu mi s-a părut omul care avea gândirea cea mai
ordonată. Totul funcționa la el ca un
ceas electronic. Nu avea darul oratoriei, al vorbirii. Poate tocmai din cauza
aceasta. Când era rânduit să ne țină predică ori vreo cateheză, ne vorbea sec,
fără ,,floricelele” care dau frumusețe și savoare unei cuvântări. Din punct de
vedere tehnic, predicile și catehezele Părintelui Petrescu erau perfecte, ca la
carte. Se adresau minții, dar inima o lăsau rece. Erau alcătuite după un plan
bine conturat, erau documentate, logice, dar seci!
L-am văzut odată foarte supărat. Apăruse o
nouă ediție a Noului Testament. Ani de zile dumnealui publicase în revistele
bisericești eparhiale și centrale propuneri privind traducerea Noului
Testament. Mereu găsea anumite lucruri în traducerea textului cu care nu era de
acord. Analiza cum numai dânsul știa s-o facă vechea traducere, îi arăta deficiențele
și venea cu o nouă variantă, pe care o dovedea a fi mult mai expresivă, mai
cuprinzătoare și mai corectă. Spera că se va ține seama la noile ediții ale
textului biblic de studiile sale. Nu i le-a luat nimeni în seamă! Lucrul acesta
l-a măcinat sufletește. Era munca lui de-o viață. Poate dacă ar fi fost un
profesor universitar, așa cum l-ar fi îndreptățit cultura pe care o deținea, studiile sale s-ar fi bucurat de
mai multă atenție! Așa, un profesoraș de seminar din provincie….! Peste puțin
timp după această scenă, am aflat că s-a pensionat.
Peste ani, având o întâlnire cu foștii
colegi, ne-am dus și la Cimitirul Ungureni din Craiova, să vedem mormântul
dirigintelui nostru, să-i facem o slujbă de pomenire. Era un mormânt modest la
marginea cimitirului, străjuit de o cruce de piatră la fel de modestă. Am rămas
fără grai, când am văzut pe cruce fotografia Părintelui Prof. Nicolae Petrescu.
Era îmbrăcat civil, cu cravată, iar dedesubt
scria: ,,Aici odihnește Prof. Nicolae Petrescu (1908-2011)”. Parcă n-ar
fi fost niciodată preot! Cred că era consecința unor dezamăgiri și neîmpliniri,
unor frustrări și marginalizări acumulate de-a lungul anilor. Un asemenea om cu
siguranță că ar fi meritat mai mult respect din partea semenilor. De!
Dumnezeu să te ierte, Părinte Profesor,
pentru tot ce ai făcut pentru Biserică, pentru zecile de generații de elevi,
pentru limba și cultura românească![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Pr. Prof.
Nicolae Petrescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr.
428, pp. 4-5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 247-252.
Rugăciunea
lui Iisus spusă cu voce tare
Îmi scrii că rosteşti rugăciunea mult timp
cu voce tare. Dar simţi nevoia să te interiorizezi, să închizi gura şi să
rosteşti rugăciunea cu mintea. Acesta este semn că ai sporit puţin. Când rostim
rugăciunea mult timp cu gura, silindu-ne să înţelegem cele rostite, încet-încet
rugăciunea intră în inimă, vine această interiorizare, iar gura nu mai poate
rosti rugăciunea. Atunci ne silim mintea să nu se împrăştie, ne ţinem
respiraţia atât cât putem şi rostim rugăciunea cât se poate mai curat. Când vei
ajunge la rugăciunea curată şi vei dobândi acele lacrimi dulci care izvorăsc
din ea, atunci îţi voi spune şi altele.
Dar ia aminte şi la aceasta: o
interiorizare falsă îţi poate aduce şi ispititorul. Uneori începem să spunem
rugăciunea cu gura. Deodată vine satana şi ne astupă gura ca şi cu o piatră. Tu
crezi că este interiorizare, încerci să te rogi lăuntric, dar nimic. Mintea se
răspândeşte în toate părţile. Aceasta este o cursă ca să-ţi astupe gura. Dacă
vezi că nu poţi să-ţi aduni mintea, atunci sileşte-te pe tine să-ţi destupi
gura.
Eu am pătimit aceasta o dată pe când eram
începător, în timp ce rosteam necontenit „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă”, vrăjmaşul mi-a astupat gura. Am încercat să-mi adun puţin
mintea, dar pentru că atunci lucram şi mă răspândeam, rugăciunea se făcea cu
întreruperi. Când i-am mărturisit aceasta stareţului, el mi-a spus:
„Sileşte-te pe tine însuţi să rosteşti necontenit rugăciunea cu gura!” După
puţină stăruinţă, gura, ca un motoraş, a început să rostească mereu
rugăciunea. După o vreme am simţit în gură o dulceaţă foarte mare, de parcă aş
fi mâncat ciocolată.
Toată ziua rosteam rugăciunea cu gura şi
lucram, dar nu simțeam nici foame, nici sete, pentru că mă hrăneam cu această
dulceaţă. Cu cât aude urechea mai des rugăciunea, atunci când lucrezi în timpul
zilei, cu atât mai uşor noaptea rugăciunea curge, iar mintea se adună mai uşor.
(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul
Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah
Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 206-207)
GANDURI
BUNE SI RELE
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
La începutul vietii lui duhovnicesti, omul
alunga gândurile rele prin meditatia duhovniceasca, prin rugaciune si prin
lupta lui jertfelnica. Dupa aceea vin în întregime gândurile cele bune. Mai
târziu înceteaza si gândurile bune si vine iluminarea dumnezeiasca.
Mustrând raul, deseori nu iese nimic.
Aratând binele, raul se mustra el singur.
Ca mintea si inima unui crestin luptator
sa se curateasca, trebuie ca acesta sa nu primeasca gândurile rele, nici sa
gândeasca cu viclenie. Sa se lupte, pe cât poate, simplu, smerit si cu
darnicie.
Progresul duhovnicesc al ucenicului nu
tine de duhovnicul bun, ci de gândurile bune ale ucenicului.
Daca vrei sa devii isihast, sa vietuiesti
în liniste, dobândeste mai întâi linistea ta launtrica prin gândurile cele
bune.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 56-57
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu