Cine
și de ce ne rescrie istoria Transilvaniei ?!
General
Br. (r) Aurel I. Rogojan
26
Aprilie 2023
Editura „Springer Nature Switzerland AG”
(Elveția) a publicat recent, în
coordonarea profesorului clujean Emőd Veress, volumul „Constitutional History
of Transylvania” (Part of the book series:
Studies in the History of Law and Justice (SHLJ, volume 25), 373 de pagini.
Cele șapte capitole ale volumului au ca
temă centrală interpretarea conflictuală a celor două accepțiuni
istorico-geografice ale spațiului Transilvaniei. Prima accepțiune privește
spațiul intracarpatic, denumit și atestat în anul 1075 în latina medievală sub forma „terra ultra silvam” (în traducere - țara de peste pădure ), cu o
întindere de 57.000 km², iar cea de-a doua accepțiune, care
conform Tratatului de Speyer din 1570 , alătură Transilvaniei (cu
excepția unor cetăți) comitatele Maramureș, Satu Mare, Sălaj, Bihor, Zărand,
Solnocul interior, Țara Chiuariului, Arad și Severin, cu o întindere de peste
100.000 km².
Emőd Veress menționează în prefața volumului că acesta
este o analiză integrată unicat, prima în limba engleză a provocărilor „plăcii
tectonice” multiculturale, care este Transilvania, cu
potențialul ei seismic pentru ciocnirea civilizațiilor. Deloc întâmplător, cu subtilă aluzie la
adevărurile istoricilor maghiari, este citat istoricul român Lucian Boia, care a
scos în evidență faptul că în anii 1980, când la Budapesta au apărut cele trei
volume ale istoriei Transilvaniei, „Erdély története (History of
Transylvania)[1], România nu a reacționat prin a prezenta în replică propria
versiune asupra istoriei Transilvaniei.
Lucian Boia în A román kommunizmus különös
története (és szerencsétlen következményei), Kolozsvár 2017, pag. 134-135,
afirmă chiar că nu există nici-un istoric român
care care să fi scris ceva
similar și atât de concludent. Si de
această dată revizioniștii istoriei eludează adevărul.
Academia Română a abordat istoria
României ca un tot unitar și nu separat
pentru fiecare principat medieval sau ținut istoric. Versiunea istoricilor
români privind Transilvania este parte a
Istoriei Românilor editată sub egida
Academiei Române.
Acțiunea neorevizionistă panhungaristă
asupra spațiului carpato-dunărean, care
privește teritorii din România, Slovacia, Ucraina și Serbia, precum și
sentimentul manifest al opiniei publice
din Ungaria că Tratatul de la
Trianon ar fi fost nedrept, fiind
considerat ca o soluție injustă pentru naționalitatea maghiară care a trăit în
statul multinațional austro-ungar creat
în 1867 au fost exprimate de Guvernul
Ungariei cu prilejul preluării președinției rotative a Uniunii Europene, în
luna ianuarie 2011, când a expus într-o clădire a Uniunii un covor care reprezenta Regatul Ungariei în
granițele sale din 1848.
Resuscitarea neorezionistă în drapaj
paneuropean a determinat iritații diplomatice, dar și reacții din partea unor
istorici români. Astfel, academicianul Ioan-Aurel Pop si istoricul
arheolog Thomas Nägler au coordonat opera istorică
monumentală , în trei volume, Istoria Transilvaniei. Academicianul Ioan-Aurel Pop și istoricul
Ioan Bolovan au publicat, de asemenea, „Istoria Transilvaniei”, ediția a II-a,
revăzută, adăugită si ilustrată, Editura Școala Ardeleană, 2016. Academicianul David Prodan a scris
„Transilvania și iar Transilvania”, Editura Enciclopedică, 1992. Cu mult timp
mai înainte, în anul 1944, în perspectiva noii păci, istorici străini, dintre
care cel mai cunoscut este Milton Lehrer, a publicat „Ardealul pământ românesc
(Problema Ardealului văzută de un american)”.
„Istoria constituțională a Transilvaniei ”
propusă de autorii volumului menționat ne reamintește de câteva precedente,
dintre care menționăm publicarea, tot în Elveția, în anul 1943, a broșurii „Transilvania - trecut și viitor” (Erdély, a
Mult és a Jövö), elaborată de un grup de istorici, la cererea expresă a
regentului Horthy „pentru a servi ca argument la tratativele de pace” și
semnată de politicianul antinazist Endre Baijeski- Zsilinszky.
Teza fundamentală promovată de Zsilinszky
provine din arsenalul imperialismului ungar :
„Transilvania după anul 896 și până la 1918 a constituit totdeauna o
unitate indivizibilă, fiind parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920
și 1940 a fost integrată în România Mare”. Această teză este falsă, dar pentru
a o susține autorii Istoriei constituționale a Transilvaniei recurg la
manipularea perioadelor istorice, tratând dominația hasburgică și cea a
dualismului ca o singură etapă , de la 1690 la 1918. De asemenea este introdusă
perioda 1000.1690 (Transilvania în
Regatul Ungariei medievale).
La începtul anilor 1990, Göncz Arpad,
președinte al Ungariei , a reeditat și tradus în limba maghiară broșura
lui Zsilinszky, considerând-o utilă pentru acreditarea ideii „Transilvania o problemă de stat a Ungariei”,
deoarece: „Naţiunea ungară din primul moment - înainte şi după Tratatul de la
Trianon -, într-o voinţă unanimă şi-a arătat ataşamentul la dreptul său de
proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista nicio generaţie de
unguri, oricât de greu i-ar fi destinul, care să fie dispusă să renunţe la
acest Drept Sfânt. În orice clipă naţiunea este gata să ia arma în mână ca
să-şi valorifice acest drept, chiar dacă în luptă şi-ar sacrifica viaţa”.
Programul secesiunii de facto României
este extrem de amplu, fiind conjugat cu intruziunile economice, propagandistice
şi ale frontului secret, fiind deja într-o faza avansată, la aceasta
contribuind masiv filierele de spionaj, de diversiune şi de intoxicare
generalizată.
Revizionismul ungar actual are, în esenţă,
acelaşi obiectiv ca şi revizionismul ungar interbelic, respectiv refacerea,
prin orice mijloace, a „Ungariei Mari“. Ca şi în trecut, atingerea acestui ţel
este condiţionată de obţinerea hegemoniei politico-economice a Ungariei în
Valea Dunării şi în Bazinul carpatic.
Pentru ca demersurile predecesorilor să
fie aduse în actualitate, Istoria
constituțională a Transilvaniei, lansată
sub semnătura avocatului și profesorului clujean Emőd Veress, apare
drept un corolar istorico-juridic cu
ambițioase dimensiuni științifice menite a estompa, ceea ce, de fapt, nu poate
trece neobservat : neorevizionismul maghiar se adaptează și revigorează, fiind
la fel de periculos și în contextul paneuropean.
Neorevizionismul imperialist ungar nu este
o ipoteză, ci o realitate.
Antiromânismul, nici el nu este o simplă
teorie. Esența misiunii istorice „nobile” a hungarismului nu s-a schimbat.
Diferă doar mijloacele de realizare, iar pentru ca aplicarea lor să fie
necesară, România trebuie adâncită în marasmul analfabetismului funcțional, al
inculturii, incompetenței administrative, al sărăciei și depresiei naționale.
În peste un secol care a trecut de la
Marea Unire, Statul Român nu a înființat nici o instituție cu scopul de a
studia științific problema minorităților în general, aceea a neorevizionismului
maghiar, în special. Abundă, în schimb, o seamă de instituții parazite și
bugetofage care, în loc să pună în lumină adevărurile despre pericolele
neorevizioniste consemnate pentru istorie în Arhivele Securității, folosesc
doar otrava acestora, pentru a perpetua și amplifica pericolul cadavrului
Securității și a manipula prezentul și
viitorul pe seama trecutului, prin abominabilele practici ale unei noi poliții
politice. Am considerat necesară această paraneză, fiindcă serviciile secrete
ungare și-au extras din depozitele de arhivă ale Consiliului Național pentru
Studierea Arhivelor Securității, tot ce le era necesar.
Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Ioan
Lupaș, Onisifor Ghibu, Alexandru Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Vasile
Stoica și alții ne-au lăsat mărturii importante ale unui patriotism alarmant
sau convertit în amintiri. Cine le valorifică și continuă lucrarea lor, pentru
ca noile generații de români să nu rămână neștiutoare, ori, ceea ce nu va fi
scuzabil, irespondabil indiferente în fața amenințărilor la adresa ființei
naționale exprimate, mai nou, prin „savante cercetări” de istorie
constituțională a Transilvaniei, realizate de pe poziția unora care au
conștiința că nu ne rescriu nouă istoria, ci lucrează la propria lor istorie.
Adaptare grafică - I.M.
----------------------------------------
[1] Béla Köpeczi, ed. Erdély története
[History of Transylvania], vol. I: A kezdetektől 1606-ig [From the beginnings
to 1606], ed. László Makka and András Mócsy; vol. II: 1606-tól 1830-ig [From
1606 to 1830], ed. László Makkai and Zoltán Szász; vol. III: 1830-tól
napjainkig [From 1830 to the present], ed. Szász Zoltán. Budapest: Akadémai
Kiadó, 1986. Pp. 1945.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu