Nu
striviți corola de minuni a lumii
Grid
Modorcea, Dr. în arte
12
Aprilie 2023
Am plecat de la premiera documentarului de
lung metraj „Ținutul Anei”, ținutul misterelor, ce a avut loc săptămâna trecută
la cinema „Luceafărul”, mai neștiutor decât istoricul-regizor Leonardo Tonitza,
care a încercat timp de 127 de minute să ne prezinte un ținut al misterelor,
zona sacră din Munții Buzăului, numită Athosul românesc, dar un Athos
depopulat, deși abundă schiturile rupestre!, să lămurească însemnele lăsate din
moși strămoși pe bizarele pietre ale acestui ținut, care își conservă și azi
sălbăticia.
Temă fundamentală și încercare temerară de
a afla răspuns la toate misterele conservate în acel ținut, de a descifra
mesajele pe care ni le-au transmis sihaștrii din vechime ai acelor locuri, care
par de pe altă planetă, parcă ar fi o expediție cosmică, dacă e să ne orientăm
după vulcanii noroioși și formele bizare, precum celebrii Trovanți sau Babele
de la Ulmet, ca niște ciuperci uriașe, ca niște țestoase sau melci uriași din
piatră, deși unele se numesc „delfini” sau „balene”, poate datorită ipotezei că
în paleolitic această zonă era subacvatică și mamiferele acvatice s-au
pietrificat.
Ele seamănă cu Trovanții de la Costești,
Vâlcea, dar și cu cei iviți din celebrul arhipelag Ha Long - Vietnam. Nu suntem
nici departe de miracolul din Insula Paștelui. Trovanții sunt numite popular
„pietre care cresc”, dar sunt creați din staturi de nisip, care se cimentează
datorită apelor calcaroase, precum stalactitele și stalacmitele din peșteri,
având o creștere „spontană” a cărei rată de depunere atinge 4-5 cm în 1.200 de
ani!
Aflăm că filmările au fost realizate în
paralel cu cercetările întreprinse în premieră în această zonă sacră de o
echipă multidisciplinară de somități specializate în arheologie, etnologie,
lingvistică, neuroștiințe, fenomene inexplicabile (SF), cercetări aerospațiale.
Locul a stârnit mereu curiozitate, dar și
neputință. La studioul de documentare „Sahia film”, a existat dorința multor
tineri regizori de a realiza documentare despre complexul rupestru Aluniș, de
pildă, un complex sacramental, dar erau vremuri când sacrul și misterul se
aflau pe lista cercetărilor interzise. În afară de filme despre „vulcanii
noroioși”, din vârful Monteoru, sigur, nu așa de spectaculoși ca în Kamceatka,
nu ni se permitea altceva. Abia după evenimentele din decembrie ’89, cineaștii
s-au încumetat să atace subiecte sacre.
Șansa de a lucra ca realizator la
emisiunea „Viața spirituală” a TVR, m-a dus pe astfel de căi sacre. Am realizat
filme, genul docudrama, urmărind numai teme religioase și preferința cea mai
mare am avut-o pentru perioada paleocreștină. Așa am ajuns să descopăr
miracolul de la Șinca Veche, unde, cu aportul mitropolitului Antonie
Plămădeală, am descifrat însemnele din acea peșteră, unde există un altar, pe
care sunt scrijelite, suprapuse, chipul unui dac (localnicii spun al lui Isus
Hristos) peste steaua lui David, fapt explicabil datorită legiunilor romane
care au trecut prin zonă, iar prizonierii creștini și iudei, care reușeau să
evadeze, s-au refugiat în peșteră și au lăsat acele urme care le definesc
credința. Este vorba de Mănăstirea Ursitelor.
Urme paleocreștine am descoperit peste
tot, în Țara Făgărașului, în primul rând, la Bucium, unde a poposit Apostolul
Andrei, la Gurasada, pe urmele acelui „Mesia al românilor”, mitropolitul Andrei
Șaguna. Dar cele ai multe urme sacre s-au revelat în serialul „Dunărea sacră”,
în cinci episoade, în care se pot viziona locurile sacre de la intrarea Dunării
în țară (ce miracole sunt în zona Drobeta!) și până la vărsarea ei în mare. Cea mai recentă surpriză am avut-o în
zona argeșeană, la Corbii de Piatră, unde există Mănăstirea de Piatră, o
revelație.
Asemănarea dintre mănăstirea de la Corbii
de Piatră și locurile sacre din zona Munților Buzăului este izbitoare. Același
efort al sihaștrilor de a săpa în stâncă, de a a-și face sălașuri din piatră,
de a scrijeli pereții și a lăsa mesaje, urme indescifrabile. Este o
caracteristică universală, cum se poate dovedi și cu miracolul din Cappadochia
anatoliană. În zona argeșeană a Corbilor de piatră se spune că acele săpături,
transformate mai târziu în chilii de călugărițele/călugării care au întemeiat
mănăstirea, se datorează Îngerilor căzuți, unor uriași preistorici, care au
existat și au locuit acolo. Dovadă și oasele enorme ale unui uriaș conservate
pe peretele vestic al giganticei stânci.
Toate urmele paleocreștine, continuate de
urmele sacralității creștine, căci creștinismul „căzut din cer” s-a întemeiat
pe aceste urme de mare vechime sacră, daco-getică-tracică, cum ar fi mileniul 6
înainte de Hristos, sunt dovada unității de loc și spirit a țării noastre, a
României, la care s-a adăugat și unitatea de limbă.
Despre toate acestea nu se vorbește în
documentarul Misterelor buzoiene. Pe Tonitza nu l-au interesat conexiunile și
asociațiile de idei. Nici măcar faptul că zona este total sculpturală, că
amintește izbitor cu Muzeul Trovanților, în aer liber de la Costești, Vâlcea,
care conservă forme sculpturale, create de natură, în timp de milenii. Este
locul din care Brâncuși și-a tras seva creației. El s-a inspirat de acolo, nu
din primitivitatea africană, așa cum greșit spun unii experți. Dacă Brâncuși
s-ar fi născut în satul Mățara, de pildă, din Munții Buzăului, sigur ar fi
cunoscut vălătucii de piatră și sculptura lui ar fi avut noi dimensiuni. Toată
zona Babelor de la Ulmet este brâncușiană. Ca în Valea Sohodolului. Nu mai
vorbesc de sculpturalitatea arborilor care seamănă cu acea din zona
Pestișani-Tismana. Și mă gândesc la acel desen în piatră, un fel de omuleț
gopoid, mult prezentat în film, care seamănă cu o ființă extraterestră, care
mi-a adus aminte de desenul lui Brâncuși „Primul pas”, unde artistul sugera un
fel de cosmonaut care pășește pe Lună. Brâncuși era un vizionar și el plănuia
să facă o asemenea lucrare.
Dar documentarul lui Tonitza nu face nici
o conexiune culturală, dimpotrivă, se menține într-o sferă rigidă, cu multe
emanații neștiințifice, din dorința de a dezlega misterele locului. Și pentru
încercarea sa și-a luat drept suport câțiva savanți : prof. univ. dr. Gheorghe
Lazarovici, prof. univ. dr. Leon Zăgrean, prof. univ. dr. Ion Ghinoiu, prof.
univ. dr. Dan Farcaș, prof. Titi Damian, prof. Dumitru Nica. Ni se tot spune că „pentru prima oară” se
dezvăluie misterele acelui ținut buzoian, că „pentru prima oară” se încearcă
descifrarea enigmelor, mai ales ale înscrisurilor, care sunt comparate cu
tăblițele de la Tărtăria. Marele defect al acestui film vine de la această
umplutură și de la vocile savante care nu spun nimic. Ele lansează nu
limpezire, ci confuzie. Sunt confuzioniști, ca nenea Iancu la alegeri! Ei nu
sunt artiști, nu au vocație metaforică sau mitică. Dacă tot nu facem știință,
mai bine era să participe la tălmăcirea misterelor un călugăr, un sihastru, sau
un artist al misterelor autentic, precum sculptorul Marian Zidaru.
Filmările reale ale documentarului sunt
datate în anul 2019. Acest fapt condamnă Academia Română. Ce au făcut până
atunci savanții care au beneficii imense, dar nu fac nimic? Mai mult au făcut
și fac amatorii, turiștii, care au umplut internetul cu imagini edificatoare.
Unde sunt cercetătorii istoriei, ai lingvisticii, ai fenomenelor cosmice
inexplicabile („fulgere și tunete de o intensitate neașteptată”, „energii de
neimaginat”, „lumini care se deplasează atât pe cer cât și pe sol”, „obiecte
zburătoare neidentificate”), ai descifrărilor mistice? O Academie inutilă dacă
nu a reușit să facă acele cercetări in situri care să dovedească vechimea
spiritualității și credinței românilor. Academia Română ar trebui să-și scoată
academicienii la muncă, pe teren, nu să procedeze precum în articole savanților
lui Tonitza.
Ce au adus ei nou, ce au descifrat? Nimic.
Se învârtesc în cerc, repetă aceleași idei trăsnite despre mistere și
necunoscute (și mai ales „alte dimensiuni paralele”). Ei strivesc corola de
minuni a lumii, cum ar spune Blaga. Ridicolul a stat mai ales în partea a doua
a filmului când ni se vorbește despre iele și despre femeie, despre matriarhat!
Această parte nu avea ce căuta aici, e din alt film. Exclusă, eliminați și
savanții cu parolele lor redundante (lipsurile lor se văd în episodul când se
dovedesc incapabili să interpreteze ideea de „poartă”, de trecere dintre lumi),
documentarul ar fi fost acceptabil și mai lesne de urmărit, fiindcă nimeni nu
poate înghiți peste două ore de informații. În locul savanților, ar fi fost mai
potrivite niște inserturi, ideile lor ar fi fost mai pregnante. Fiecare ar fi
fost mai responsabil și ar fi concentrat ce avea de spus într-o frază, care era
imprimată pe ecran și semnată de ei. Așa, ce spun pare apă de ploaie. Plus că
multe cuvinte nu se aud, vocile lor sunt total nepotrivite, false.
E suficient să le comparăm cu vocea crainicului
(actorul Cotimanis), pentru a constata ce înseamnă dicția. De altfel, coloana
sonoră a filmului lasă mult de dorit, precum în proastele filme românești.
Forța lui stă în imaginea semnată de George Oprea, care nu are nici o vină că
multe secvențe, cum sunt travelling-urile unor drumuri de țară, se reiau de
zeci de ori, fără nici o logică. Un monteur experimentat ar elimina cel puțin
30 de minute din film. Dar ar fi putut s-o facă Leonado, însă el este prea
îndrăgostit de ceea ce a făcut, îi trebuie alt ochi, critic, fiindcă el este
lipsit de spirit critic. Dovadă că filmul are mai multe finaluri și el nu știe
când să se oprească, nu știe ce să elimine! Orice mare artist își este propriul
critic, dar Tonitza nu a ajuns încă acolo.
Am văzut sute de documentare, dar nici
unul atât de extins. Și Leonardo Tonitza nu este James Cameron, căruia i-am
văzut un documentar lung, dar ultra spectaculos, o sumă de viziuni misterioase,
cu fantome, avea multă variație, ca să nu plictisească. Și nu voiai să se mai termine.
Plus că documentarele lui sunt mini-seriale, precum fantasticul „Story of
Science Fiction”. Tonitza a simțit și el această nevoie de captare. Și a creat
două personaje, un țăran al locului, un fel de taraboste dac (sihastrul
Dionisie?!), dar fără taraboste, amintind mai degrabă de ciobanii Simion și
Vlad, care au săpat o biserică în stâncă și au dat de icoana Maicii Domnului,
și o fată. Să fie oare Ana, preoteasa șaman, Zeița Mamă, din ținutul care dă
titlul filmului? Și vedem la infinit pașii lor, călcătura opincilor, merg și
iar merg, până când în final ochii li se întâlnesc și se topesc, fără să se
contopească. Ar fi fost necesară o epică, pentru a ține curios spectatorul, să
vedem, de pildă, cum tarabostele o zidește pe Ana sau cum are loc misterul
Ielelor!
Aceste personaje însă nu fac nimic. Adică
fac ceva, el face o impietate, cioplește stânca, zdrobește piatra sacră, iar ea
tot înfășoară o amuletă și o îngroapă într-o despicătură de stâncă! Ce mai gest
profetic! Un amalgam de simboluri fără sens, ca răstignirea ciobanului, o
sugestie a întemeierii creștinismului cu sabia (picătura de sânge din vârful
ei), parcă am fi în „Agora” lui Amenábar, apoi sugestia unor icoane care apar
din piatră (departe de misterul de la Mănăstirea de piatră), laitmotivul
crucilor (la Mănăstirea de piatră, crucile din față marchează mormintele
sihaștrilor), amestecul Zeului Moș (Zalmoxis) cu Hristos, fără să fie pomenit
sanctuarul de la Sarmizegetusa Regia, povestea Sfântului Sava zis Gotul, Sava
de Buzău, martir, întemeietor de oază creștină (e înviat de cineast sub
aspectul unui wiking!), o filosofie discutabilă, cum că azi Dumnezeu ar fi zeul
informației, dar noi știm că cine deține informația, deține puterea.
Există o mare naivitate în această
încercare de a spune totul, de a epuiza subiectul, de a te ocupa și de
inscripții, și de săbiile scite numite „akinokes”. A luat un subiect de aur, o
temă sacră ignorată, drept pretext pentru elucubrații artistice. Într-un
documentar, artisticul trebuie să slujească știința. Un serial, cu episoade de
30 de minute, ar fi fost mult mai folositor. Și elementele artistice să fie mai
bine dozate.
Informația-document este înglodată într-un
munte de metafore, de simboluri, care se anulează reciproc. Nu mai reții nimic.
Ce păcat! Scenaristul nu a făcut o docudrama, deși a încercat, dar nu s-a
priceput. Mă gândeam, în timp ce vedeam filmul, dacă ar fi existat un story, de
tipul… un savant tânăr, poate un expert în fenomenul „Stonehenge”, vine în țara
noastră și o cunoaște pe Ana, care îi spune că este din ținutul sacru al
complexului buzoian. Apoi se evaporă. El o caută și în zonă descoperă acest
miracol și descifrează semnele. Cred că ochiul unui necunoscut, al unui savant
străin, cum am cunoscut eu unul la Grand Canyon, cu care cam seamănă Bolovanul
Mortatului și alte forme de suplețe verticală, de tip canion, deși apa râului
Mousaios (Buzău), învolburată, nu a putut crea eroziunile produse de sălbăticia
fluviului Colorado, ar fi dat filmului mai mult sens. Majoritatea spectatorilor
sunt străini față de ceea ce văd, se află „pentru prima oară” în fața acelor
urme monumentale ale complexului sacru din Munții Buzăului.
După filmul „științific” al lui Tonitza,
misterele sacre din complexul rupestru Aluniș, datând de peste 15 milenii,
rămân și mai misterioase. Ce bine! Tainele își au destinul lor. Nu e la
îndemâna oricui să dezvăluie tot ceea ce nu știm. E bine ca unele adevăruri să
stea ascunse. Urmele sacre nu trebuie strivite. Sunt tot ceea ce ne-a mai
rămas.
COMENTARII:
Absurditatatea din Scaunele lui Eugen
Ionesco, că și povestea cu războiul, cu primul război mondial, când moare eroic
ca Ecaterina și Petru Ferghete a lui Rătundeanu, din Sâmpetru-Almașului, fratele,
un alt învățător ca Ioan Rătundeanu-Ferghete, învățător căsătorit, cu fata lui
Staniște-Druhora, cu Maria, fetiță cu care, îi făce pe când preda la casă, făcându-i
jucării pe genunchii lui de tânăr, aceasta acasă, în Sâmpetru, peste apa
Almașului, la Grădina Ursui, vecin, cu Duliș, Jeler Simion ca haiduc arestat la
închisoare, o fascinație ca Hoți de biciclete a regizorilui Victor de Sica, un
a naibii regizor realist (ce nu întrebasem la redacția revistei luminița, cum
pot ajunge scriitor/ artist de cinema și, prin asta eram grozav? În zăpăcela
mea știu cum, îmi povestea învățătorul Nemeth Băieșan Iosif, ungur, prin
Agireș-Fabrici dar la Lupeni la mină prin 1929, când pentru că au fost
greviști, mineri, părinții i-au fost împușcați și Nemeth a fost înfiat de
familia, Băieșan care l-a crescut. Familia de români, ca pe vremea războiului
să nu cadă prizoner și, cu starea lui de spirit, acest Ioșca, Iosiv, reuseste să
evadeze din Siberia, ajungând prin nămeți până-n România, acasă, ne spune el cu
candoare, în ireproșabila lui română, cunoscând alte 7 limbi ca alt profesor
inginer agronom, profesor de Plante de Nutreț, după ce ia premiul cel mare, îl
ia ca director de la Stațiunea Experimentală Bistrița va fugi cerând azil
politic, în Germania Federală, Borr Iuliu, un om cu gândire, cum mai rar ca om
între oameni și pentru oameni, că, eu trecând din anul 2 la Liceul agricol din
Bistrița și tot el, că eram mediocru ca elev, îmi calculează media care nu
ieșea măcar 7 ca să pot rămânea cu bursă socială, că fără bursă mie îmi înceta
școlarizarea mea și rămâneam ca nimeni și pe nicăieri fără școală.
(eu scriu cum zice el in carte media
generală pe anul întâi:7 și-s elev grozav datorită acestui om cu suflet, datorită
căruia in restul anilor i-am urmat, la Bistrița, ca la Șimleul-Silvaniei,
pritr-o minune și ambiție să mă descurc (cine mai știe cum ?). PR-F
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu