Vasilica Grigoraș - GURA LUMII BATE CÂMPII

 

Vasilica Grigoraș: GURA LUMII BATE CÂMPII

„Omul care nu te poate înghiți

te aruncă în gura lumii”.

(Schiller)

 

Trăitor al acestor vremuri, călător prin varii locuri şi atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu, mai înainte de orice, îl rog pe bunul Dumnezeu să mă ajute să nu judec pe nimeni, ci doar să constat şi să semnalez ceea ce observ în comportamentul şi conduita celor din jurul meu. Mă refer la faptul că în ilustrarea celor afirmate mai sus, voi da doar câteva exemple, pentru unii poate sunt minore, banale, dar eu cred că au repercursiuni neplăcute, dacă nu chiar grave prin multitudinea şi modul de exprimare.

Mă întâlnesc destul de des cu multe persoane, de tot felul, tineri, adulţi şi mai în vârstă, de la care te-ai aştepta să fie mai înţelepţi, mai reţinuţi, mai discreţi… Timp îndelungat, cei mai mulţi deapănă numeroase poveşti. Îşi spun toate păsurile, necazurile adevărate ori închipuite. Dacă ai răbdare să asculţi, într-o singură întâlnire de câteva ceasuri poţi să scrii ditamai cartea. Atâtea poveşti, care mai de care mai pipărate cu bârfe şi clevetiri. Îşi pun viaţa de familie pe tavă în faţa unor necunoscuţi, dezvăluie conflictele dintre soţi, neînţelegerile între părinţi şi copii, între soacre şi nurori, gineri, între vecini, pe care îi toacă mărunt-mărunţel cu acuzaţii care nici prin cap nu-ţi trec, uneori, dovedindu-se a fi doar aberaţii. S-ar putea găsi o scuză, este lume simplă, mai puţin educată, însă vin cu întrebarea: omul simplu, cel care vine din satul românesc era mai discret, mai retras, trebuia să-i „scoţi vorba din gură cu cleştele”. Ce s-a întâmplat? Unde a dispărut? Să fie oare consecinţa exodului oamenilor de la ţară la oraş din vremea comunismului? Prototipul uman actual nefiind nici sătean, nici orăşean, ci un „mixt”, un model uman care nu mai sfinţeşte locul, suferind alterări majore în comportament şi atitudine.

Într-un concediu de odihnă şi tratament. La masa de seară. O doamnă se tot uită prin sală şi spune la un moment dat: „Ia uitaţi-vă cum se mişcă bucătăreasa aia grasă! Parcă doarme pe ea.” Ne uităm şi noi, într-adevăr se mişca foarte greu. Încerc să strecor o scuză: „Poate are probleme de sănătate”. Nu termin bine propoziţia că discuţia continuă, aruncându-se vorbe de ocară, spunând că ştie dânsa că angajatele de la bucătărie mănâncă toată ziua şi mai iau şi acasă din porţiile celor care vin aici. Nu se mai satură să fure, să bage în traistă tot ce pot. Şi acest lucru se întâmplă mai peste tot, uitându-se fix în ochii mei să vadă dacă mai zic ceva. „Habar n-am”, reuşesc să spun şi doamna continuă mai îndârjită discursul denigrator.

La sfârşitul zilei, când a ieşit de la serviciu din tura de după amiază de la bucătărie, ne-am întâlnit pe alee cu doamna despre care se făcuse vorbire la masă. Abia mergea, şi la fiecare pas schiţa un gest de durere. Colega de cameră cu care ieşisem la plimbare, îi zice: „Cred că nu vă simţiţi bine, de ce nu faceţi şi dumneavoastră nişte proceduri, dacă tot lucraţi aici?” Se opreşte şi cu ochii aproape în lacrimi, ne spune că nu are voie să facă nimic din ceea ce oferă baza de tratament deoarece are tije metalice în ambele picioare, de la şold la tălpi… A avut un accident de mașină groaznic, menţionând: „Nu pot să mă mişc prea mult, de aceea m-am şi îngrăşat…” Am rămas înmărmurite. Biata femeie, câtă durere înfrunta şi avea şi un serviciu de stat mult în picioare… Câtă voinţă! Toată admiraţia! Bunul Dumnezeu s-o aibă în grija Sa!

Pe bancă în parc. O doamnă se aşează lângă mine, dornică de pălăvrăgeală. O observasem mai demult că era „nevorbită”. Pe cine întâlnea, intra în vorbă şi sporovăia întruna. Începe să comenteze terapiile, considerându-le apă de ploaie. „De ce ziceţi asta?”, întreb. „Aţi mai fost şi nu aţi simţit niciun efect pozitiv?” „Nu, n-am mai fost până acum, abia am venit ieri. Sora mea vine aici de mai mulţi ani, şi-am zis să încerc şi eu”. „Sora dumneavoastră cum se simte”? „Daa, ea se simte bine”. „Şi-atunci, de ce faceţi aceste aprecieri asupra terapiilor”? Se uită lung şi spune: „Pentru că am impresia că noroiul de la împachetări este silicon, şi-apoi le ştiu eu pe asistentele astea, vor doar bani şi fac treabă de mânuială…” şi a mai înşirat multe broderii sparte de conţinut, argumente goale şi false închipuiri. Îi sună telefonul şi mă salvează.

O zi călduroasă de weekend. La masa de prânz. Nu stăteam la masă de fiecare dată cu aceleaşi persoane, ne aşezam după cum veneam fiecare. „Eu voi lua două porţii de desert”, zice cineva. Adaug: „Şi eu iau şi pentru colega de cameră, dar o aştept pe doamna care serveşte, să-i spun”. „Păi cum să-i spun? Dacă ea (colega de cameră) vine la masă după mine?” „Păi, n-aţi întrebat-o dacă vine, n-aţi comunicat înainte de a veni la masă?” Cu o figură cătrănită şi furioasă îmi spune: „Eu nu spun nimic, în ţara asta toată lumea fură, eu de ce să nu fur?” Celelalte cinci persoane de la masă, ne-am uitat una la alta, şi tăcere… Şi părea o doamnă şcolită. Fusese o viaţă contabilă sau economistă… Aşa a înţeles ea să-şi facă socotelile cu societatea românească de astăzi!!!

După vreo două zile, după ce ajung acasă, mă întâlnesc cu o vecină. Îmi spune că nu m-a văzut de mult. Ştia ea (nu ştiu de unde!!) că eu mă tot plimb peste tot!!! Am zâmbit… A început să-mi spună că e tare necăjită. I-a murit mama de nouăzeci de ani şi unul dintre fraţi vrea să se mute la ţară, în casa părintească, iar ceilalţi fraţi, împreună cu ea vor s-o vândă. I-am spus că eu provin dintr-o familie cu cinci copii. Atunci când părinţii noştri au plecat la Domnul, toţi am cedat bunurile familiei unui frate care şi-a dorit să se mute acolo. Îi place, se simte bine şi noi toţi suntem fericiţi. Mergem cu drag la el, ne primeşte cu mare drag. O bucurie să ne întâlnim, să ne revedem. Replica: „Păi, ce-s proastă? Aşa am păţit şi cu cei din familia soţului. Noi i-am ajutat pe toţi, ne-am spetit muncind, n-a apreciat nimeni acest lucru şi nu ne-am ales cu nimic de la nimeni.” Fără comentarii…

Din cele spuse mai sus, se poate concluziona că întotdeauna altcineva este de vină dacă ceva nu-i în ordine cu noi. Adesea ne erijăm în victime, de aceea cu ştiinţă sau fără ştiinţă ajungem să fim călăi, fie şi numai prin ascuţişul vorbelor aruncate. Postura de victimă, înseamnă lipsă de şansă de a merge spre mântuire, pe care noi singuri o alegem. Ne auto-condamnăm

În deraierea omului de pe linia vieţii creştine, ne întrebăm: în perioada postmodernă pe care o traversăm, unde a dispărut fiinţa credincioasă? Omul a devenit fiară, lup pentru seamănul său, „homo homini lupus est”? Asistăm la căderea din starea de creştin, pângărirea intimităţii sinelui înduhovnicit şi pe zi ce trece devenim păgâni, aruncând cu piatra oricând în oricine. Au apărut noile religii secularizate, autointitulate laice, cu tatăl nostru în versiunea calculator, internet, google…!!! Şi ceea ce este şi mai trist, în această epocă a tehnologizării, se manifestă un paradox flagrant: şi mă refer în primul rând la noi, românii; umplem bisericile în zi de sărbătoare, ne îngrămădim la pupat moaşte şi icoane, Îl pomenim mereu pe Dumnezeu, dar gândul şi fapta trădează falsitatea, perversitatea noastră. Şi acest lucru, pentru că „Nimic nu aduce mai multă tulburare ca vorba multă şi nimic nu e mai rău ca vorba neînfrânată, care poate să strice starea sufletească. Căci cele ce le zidim în fiecare zi ea le surpă, şi cele ce le adunăm cu osteneală sufletul le risipeşte prin mâncărime de limbă. Ce e mai rău decât ea? E un rău fără frâu. Deci trebuie să-i punem hotar să o ţinem cu sila, să o sugrumăm, ca să zic aşa, ca să slujească numai spre cele de trebuinţă. Dar cine ar putea povesti toată paguba sufletească ce poate veni de la limbă?” (Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 5)

Remediul acestei stări de fapt nu poate fi altul decât bunătatea, blândeţea şi seninătatea sufletului. Dacă dorim ca lumea să fie mai bună, trebuie să cultivăm bunătatea în interiorul nostru, în jurul nostru şi împreună cu toţi oamenii. Nu trebuie să luptăm cu nimeni, ci trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce dorim noi să fim, chiar dacă uneori suntem răniţi şi nedreptăţiţi. Doar bunătatea este soluţia, este trăirea şi simţirea pe care trebuie s-o împărtăşim fiecare în parte şi cu toţii împreună. Este o decizie personală, intimă, nimeni nu trebuie să ne-o impună, noi alegem s-o trezim în interiorul nostru, s-o udăm cu apă vie, s-o hrănim cu seva credinţei în mai bine. Să dorim să facem bine, să gândim bine, să avem gânduri bune şi ne vom simţi şi noi bine. Luminează-ne mintea, încălzeşte-ne inima, întăreşte-ne în credinţă şi mântuieşte-ne! Fie „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!” „Pe Tatăl, pe Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită!”

 

Pubicat în revista trimestrială „LEVIATHAN”, Anul VI, numărul 1(18), ianuarie-martie 2023.