O promenadă pe podul
de cuvinte
Marian Ilie
N-am avut pace până nu m-am dus la fosta “Înaltă Poartă”, nu cu
salamalecuri, ci ca să resuscitez traficul peste “podul de cuvinte” deschis în
urmă cu cinci ani împreună cu poetul turc Osman Bozkurt, susținuți cu temeinicie
de confrați de pe ambele maluri ale Pontului. Cum relația mea cu Osman intrase
cumva într-un con de umbră (deh, poetii și milităria!), am aruncat proiectul
unei noi bretele a podului, de data asta peste Dardanele, la Izmir, unde
simpatica turcoaică Gülşah Elikbank mă ademenise cu romanul ei “Mincinoșii și
cei iubiți”, la a cărui traducere m-am înhămat cu râvnă în urmă cu vreo trei
luni. Păi, cum să n-o fac, de vreme ce persoajul cheie al romanului este însuși
spaima turcilor de altadată, Vlad Țepeș,
prezentat ca simbol al răzvrătirii împotriva celor puternici, pentru cauza
celor mulți și oprimați.
Inițial proiectasem să mă
deplasez tot cu un grup de confrați la Istanbul, unde să facem lansările
volumelor traduse (nu de mine) și editate în Turcia ale lui Emil Lungeanu și Răzvan
Nicula – ultimele din seria celor șapte volume semnate de poeți antologați
bilingv în “Universul poeziei/ Șiir Evreni” – și să prelungim deplasarea până
dincolo de Izmir (unde să ne întalnim cu Gülşah Elikbank), până la Kușadası,
unde să rămânem patru zile la plajă și turism pe coasta egeeană. Din motive mai
mult sau mai puțin obiective, neîntrunindu-se numărul de participanți care să
optimizeze costul transportului, n-a fost să fie așa și am abandonat planul.
Doar parțial, pentru că trebuia să mă întâlnesc cu Gülşah pentru un fel de
inteviu în oglindă și nu aveam să renunț la a mă duce de unul singur – cu atât
mai simplă devenind situația în momntul în care am aflat că lunile acestea
Gülşah se află la Istanbul. Am decis să mă deplsez la Istanbul cu autocarul de
linie, plan complicat însă la solicitarea
clujencei Maria Vaida, chitită pe Izmir și apele Mării Egee. Și așa
ne-am trezit în zorii unei zile toride de august pe caldarâmurile cartierului
Yenikapı din Istanbul, la debutul unei adevarate odisee ce avea să dureze o
săptămână, punctată de situații și evenimente care mai de care mai captivante,
demne de a fi măcar trecute în revistă.
Au fost, în primul rând
drumurile lungi parcurse cu autocarele de la București la Istanbul, apoi de la
Istanbul la Kușadası și retur, când nici măcar somnul chircit pe două locuri nu
e de natură a te reconforta. Mă rog, riscuri asumate, atenuate cumva de
așteptarea mult scurtată fata de precedenta călatorie în grup, mai ales în vama bulgărească, la întoarcere. A fost
apoi telefonl meu de WhatsApp, care n-a vrut să funcționeze decât în autocar,
la întorcerea spre țară. Au mai fost și cele două hoteluri unde ne-am cazat –
cel din Istanbul, sub asteptari, iar cel din Kușadası peste așteptări.
A fost însă întâlnirea cu
Gülşah Elikbank, undeva în cartierul de pe malul asiatic Kadiköy, la un fel de
“cafenea-atelier al artelor” unde se joacă piese de teatru, se vizionează
filme, se desfășoară întâlniri ale artiștilor etc., unde reporterul Uğur Hakan
Hacioğlu de la Platforma NouvArts a realizat cu mine un interviu pe tema
începuturilor mele poetice, creațiilor şi traducerilor realizate şi relațiilor istorice
dintre țările noastre, despre personalitățile lui Dimitrie Cantemir și mai ales
Vlad Țepeș – acesta din urmă constituind și subiectul celei de-a doua părți a
întâlnirii, în care eu am rugat-o pe Gülşah să povestească detaliile “întâlnirii”
sale cu personajul Vlad Țepeș”. Se justifica, prin urmare, pe deplin titlul dat
de Hakan dialogului filmat (vezi atașul): “Poezia, Dracula și Transilvania –
Dialog cu poetul-traducător Marian Ilie”.
Și, tot la Istanbul, au fost întâlnirile
cu cei doi prieteni ai mei cu care în aceeași zi aveam să tăifăsuim ore în șir
la un prânz pe malul asiatic al Bosforului (cu agentul de turism Erkan) și
respectiv o cină pe malul Cornului de Aur (cu poetul Osman Bozkurt). Cu Erkan
lucrurile au fost mai simple; aveam de discutat
detaliile unui viitor tur al său în România cu un grup de oameni de afaceri
turci, prilej cu care el ne-a și făcut rezervările la autocar pentru Kușadası,
a doua zi. Un băiat de nota zece, singurul meu agent adevărat de vânzări de
carte; în urmă cu trei ani, tot cu un astfel de grup, i-a trecut prin minte
idea ca la dineul de gală să le ofere celor peste 70 de membri ai grupului volumul meu bilingv
“Tristeți pontice/Dalgaların hüznü”, el însuși stabilind și un pret destul de avantajos
pentru mine. Mă rog, plătea firma organizatoare. Din păcate, grupul de anul
acesta este mult mai redus, dar “avansul” dat deja de Erkan ne-a acoperit
transportul la Kușadası și retur, la Istanbul.
Cu Osman… ehei, cu Osman a
fost mai întâi dificultatea de a ne întâlni, în furnicarul de la debarcaderul
Karaköy, cu cele două segmente ale sale – de o parte a Podului Galata, pentru
vapoarele mici, de cealaltă parte, pentru vapoarele mari – detaliu neavut în vedere
nici de el nici de noi decât după lungi dialoguri telefonice (uf, costisitoare!).
Bucuria revederii ne-a făcut să trecem peste asta, să ne așezăm mai întâi la o
cafea turcească în clipocitul apei Cornului de Aur, iar apoi la o cină pe terasa
unui local select al Ordinului Arhitecților, cu splendid iluminatul Turn Galata
străjuindu-ne de aproape. Dar câte n-am discutat cu Osman; despre ce am facut și
ce vom mai face împreună și mai ales despre vechiul lui proiect de constituire
a unui forum al scriitorilor din Balcani, care să se întâlnească anual, prin
rotație, în țările reprezentate. Ideea mi s-a părut interesantă, o mai evocasem
cu el la înceeputurile colaborării noastre, așa că i-am propus să o reluăm,
urmând să vedem care din țări poate găzdui primul forum. La rugămintea sa, mă
fac acum purtatorul caldelor lui salutări pentru pietenii din Romania, cu care
speră sa se revadă în curand.
În sfârșit, dar nu-n cele din
urmă, a fost episodul turistic Kușadası, cu un hotel oferind condiții excelente
clienților, situat în central stațiunii, în vecinătea plajei și a statuii
emblemă a acesteia - mâna din care își ia zborul un porumbel alb, la numai
câțiva kilometri de insula grecească Samos, ca un generos apel la pace între
cele două țări riverane Mării Egee. Ne-a impresionat ritmul vieții, atât la
Istanbul, cât și la Kușadası, gradul de civilizație, inclusiv în pestrițul
vechi Istanbul, în hărmălaia aceea de lume parcă străină de ceea ce se întâmplă
prin alte părți ale Europei și lumii, un colț de univers uman unde pâna și
taximetriștii (cu o singura exceptie, rezolvată alaturca) înțeleg nevoile clienților,
purtându-se mult mai elegant decât burghezii noștri taximetriști de la Hanul
Manuc și de prin diferite stații de metrou. Comerțul își respectă regulile lui
tradiționale, abundența și calitatea produselor indigene parcă nelăsând loc concurenței
celor străine.
Pentru mine a fost o delctare
să retrăiesc o săptămână în acel tumult dătător de energie, departe de nebunia
politică de dincoace de frontierele Turciei.
Nu că n-ar avea și Turcia partide care se ciondănesc între ele, dar
cetățenii de rând își văd de treaba lor, neexistând crevasele ce grevează
societatea noastră; peste tot, inclusiv la plajă, întâlnești femei îmbrăcate
conform normelor Islamului împreună cu femei în ținută europeană, tăifăsuind,
savurând o cafea sau o înghețată, ori călătorind în mijloacele de transport.
Oare de ce lucrurile nu stau la fel și în țările occidentale ce găzduiesc
milioane de imigranți arabi?
Apropo de transport, acum am traversat
pentru prima oară Bosforul pe cel de-al treilea pod și tot pentru prima oară cu
metroul pe dedesubt. Undeva chiar am citit un slogan uimitor: “Suntem orașul în
care se construiesc 10 metrouri simultan”. Nu e nicio exagerare; Istambulul are
în mometul de față o infrastructură de transport pe șine (metrou, tamvai,
funicular si teleferic) de peste 275 Km, din care rețeaua de metrou, cu 16
linii (subterane sau la suprafață), măsoară 185 Km și asigură zilnic transportul
a peste 2 milioane de călători. În
genral, în Turcia viața își urnmează cursul normal cu mii de cetățeni mai ales
din fostele republici ale URSS veniți zilnic să ia marfă pentru buticurile de
acasă. Dar ce m-a surprins de-a binelea în acest periplu este faptul că la înapoiere
am călătorit într-un autocar cu destinația Odesa, în care doar cinci persoane
eram din România și vreo 20 din Ucraina. Ca să nu mai spun că în autogară aștepta
ora plecării un autocar cu destinația Lvov – Kiev, cu traversare prin R.
Moldova. Uite-așa, să crape de ciudă analiștii politico-militari ce maculează
cu inepțiile lor sticla televizoarelor! Și să-l asculți pe Gică Petrescu
cântând “Ce frunoasă este viața”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu